„Teatrul nu e făcut numai din generali, ci și din soldați de rând”

Amintiri de râsul plânsului

interviu cu Dionisie Vitcu

Se juca printre rafturile ticsite de cărți lângă pozele cu Eminescu. Apoi se stingea în ticăiturile ceasului și iarăși o lua la goană printre ceștile mirosind a cafea. Vocea ușor șoptită a actorului Dionisie Vitcu părea să nu obosească. Despre pisici, miei, „nanașe”, versuri „executate”, roluri și „fond dumnezeiesc” nu mai contenea să povestească. Când a venit vorba de politică, am mai tras o gură de teatru și ne-am ținut de cuvânt.

Cu cât ești mai poet, cu cât ești mai sensibil, având niște corzi sufletești mai sensibile, cu atâta poți să fii mai bun într-un spectacol.

Sunteți un personaj complex, un artist în adevăratul sens al cuvântului. Ați jucat foarte multe roluri: ați fost și Guliță, ați fost și Cercetaș în primul dumneavoastră rol, ați fost și Nebunul și Arhimede. Cum poate să existe atâta diversitate într-un singur om?

Noi, actorii, nu ne-am gândit niciodată la diversitățile de caractere, de figuri pe care le facem. Școala care ne formează, profesorii noștri, maeștrii, ne explică cum putem să ajungem de fiecare dată la o identitate a unui personaj, a unui rol, a unui caracter de fapt, pentru că, la urma urmei, teatrul este ciocnirea de caractere. În urma unui studiu aprofundat despre ce se întâmplă într-un text dramatic, ajungem la niște parametri pe care noi îi folosim începând de la comportamentul personajului, de la înfățișarea lui fizică și căptușirea lui interioară cu fel de fel de trăiri, pe care noi le-am învățat și le știm ori dintr-o viață trăită, ori din studiu. Cu cât ești mai poet, cu cât ești mai sensibil, având niște corzi sufletești mai sensibile, cu atâta poți să fii mai bun într-un spectacol, într-un teatru academic, pe care generația voastră să îl vadă și să îl înțeleagă la adevărata lui valoare. Deci cei care ne-au pregătit pe noi văd diversitatea asta. Fiecare moment de teatru pe care îl pregătim este o compunere: de la text, de la mișcare, la muzicalitate sau muzică. Între ele nu trebuie să existe hotare. Ele trebuie să se întrepătrundă și, la urmă, atunci când cade cortina, dumneavoastră, spectatorul să spuneți: Ce frumos a fost! Și să puteți povesti, la urma urmei, întâmplarea care a fost pe scenă. Personajele, caracterele sunt niște file într-o carte, pe care le poți mângâia, le poți privi, le poți citi și le poți reține.

Cine v-a dăruit teatrul?

Dumnezeu a dat fiecăruia dintre noi, dintre pământeni, câte ceva. Unii se pricep practic la munci fizice, alții în munca intelectuală. Unii au puteri de a îngemăna cuvintele, de a le face să sune mai frumos și se numesc poeți. Unii zugrăvesc ce văd în natură și fac uneori mai frumos decât în natură cadre și spații care încântă ochiul. Eu sunt actor. Nu m-am format din studiu aprofundat într-o bibliotecă frumoasă, ci dintr-o viață trăită, din întâmplări de viață. M-am născut la țară, am văzut multe în copilărie, am trăit, am simțit. Și asta pe un fond natural, pe un fond dumnezeiesc. Lucrurile astea trăite m-au încărcat. O influență deosebită au avut profesorii mei, învățătoarea mea din sat, Elena Nechifor, cu care am început, chiar în clasa a II-a să joc teatru. Nu știam pe atunci care va fi cariera mea. Am crescut într-un mediu școlar deosebit. Norocul meu a fost că m-am ocupat serios de la început, fiind un actor format în școala anilor ’60- ’70, când Institutul de Teatru de la București era condus și compus din mari oameni de teatru. Marile personalități Ion Sahighian, Alexandru Finți, A. Pop Marțian erau în felul lor poeți de teatru. Scriau foarte frumos. Aceștia m-au „biciuit”, m-au făcut să înțeleg ce înseamnă modelare pe scenă.

Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce momente vă amintiți cu drag?

Eu nu aș vrea să spun cum spunea Vlahuță: copilăria mea a fost atât de tristă încât nu aș vrea să o mai trăiesc aievea. Am avut o copilărie frumoasă. Eu m-am născut în România Mare, în Regat și muncile câmpului, întâmplările cu animalele din curte, din casă, le țin minte. Jucăriile noastre „ecologice” erau pisicii mici, cățeii, mieii. Noi trăiam împreună cu ei. Iarna îi aduceam în casă ca să nu înghețe, să nu răcească. Ne trezeam dimineața cu un pui acolo, care ne sufla. Era ceva deosebit. Pe urmă erau muncile agricole de la care părinții noștri nu ne scuteau. Ne luau la prășit, la secerat și prindeam aceste lucrări chiar în vacanță. Mama ne lua peste tot chiar dacă uneori era foarte cald, ne era sete, ploua, tuna sau fulgera. Și ne spunea: Să învățați carte, să trăiți mai bine decât noi! Sigur, noi nu prea înțelegeam atunci, dar acuma la maturitate îmi dau seama. Toată copilăria mea, toată adolescența mea am făcut pe jos drumurile de la Ibănești la Dorohoi. Vreo 12 kilometri. Și mama îmi arăta liceul Anastasie Bașotă de la Pomîrla, care se vedea de departe și îmi spunea că acolo voi învăța carte.

Poate omoram poezii pe-atunci

Știu că ați început să scrieți poezii de când erați la liceu. Poeziile au venit ca o lipsă sau ca un exces?

În noi vibrează o armonie a poeziei. La început scriam poezii naive. Țin minte că un coleg de clasă a ridicat mâna și a spus: Doamna învățătoare, aista execută poezii! Acum îmi place cuvântul folosit „a executa” cu sensul „a omorî”. Da, poate omoram poezii pe-atunci. La urma urmei în adolescență toți scriem poezii.

Erați un adolescent trist sau exuberant?

Nu, am avut o sensibilitate aparte. Acasă făceam pozne cu băieții. Nu conta cine greșea. Toată lumea lua bătaie, iar eu eram singurul care nu fugeam, că nu eram vinovat. Mama îmi spunea: Fugi, măi, fugi și tu! Dar eu nu înțelegeam de ce trebuie să iau bătaie. Noi ne-am născut cu vărguța sub grindă. Îi spuneam nanașa. Când intra un om străin în casă vedea nanașa sub grindă și râdea.

Vă mai amintiți ceva din ce ați scris sau măcar tema poeziilor din acea perioadă?

Tema poeziilor era iubirea, dragostea. Mă îndrăgosteam tot timpul și tot atât de repede îmi trecea. Se spune că cei mai mulți actori au căsnicii eșuate. Mie nu mi s-a întâmplat așa. Eu am avut altă șansă. Am fost înțeles, am avut și eu grijă să fiu înțeles. Actorii sunt mereu îndrăgostiți, sunt cu capul în nori. Eu am fost un echilibrat. Unul dintre profesorii mei, Ion Coja, mi-a făcut o caracterizare la un moment dat. Spunea printre altele că sunt un actor de o modestie ieșită din comun. Poezia a fost una dintre mândriile mele. Deși, când am ajuns student la Institutul de Teatru l-am avut profesor de prozodie pe Marcel Breslașu. Noi îl cunoșteam din fabulele pe care le învățam la școală. Și m-am trezit că era profesorul meu de prozodie. Ei bine, după primul curs de prozodie am rupt toată poezia mea, tot ce aveam. Am făcut o greșeală. Nu trebuia.

Ați spus la un moment dat într-un interviu că dacă păstrăm chiar și numai un exemplar din Eminescu, ființa noastră ar putea fi salvată. De ce Eminescu ne-ar hrăni spiritual mai bine decât Blaga, care a vorbit de matricea noastră stilistică?

Bogdan Petriceicu Hasdeu spunea despre Eminescu că el este primul care a armonizat limba română, care a făcut-o element important de cultură. După Eminescu nu se mai putea face decât altceva. Eu cred că totuși de la Eminescu se pleacă.

Citind Luceafărul ieșim din criza de idei, de sentimente, din criza asta care ne apasă?

Rămâne să descurcați domniile voastre lucrurile. Dar nu uitați că trebuie să fiți voi înșivă. Revin la teatru. Vedem multe spectacole după Cehov, după Shakespeare, după Caragiale. Dar nu e simplu. Uită-te la Caragiale, dar fă tu! Nu strica, fă tu! Fă ceva care să îți aparțină ție!

Sunteți tineri, doriți să plecați în străinătate să vă instruiți în altă parte. Este foarte bine. Și generațiile lui Alecsandri, Eminescu, Maiorescu au studiat în străinătate dar s-au întors acasă și au făcut cultură, au făcut mica Unire.

Nu credeți în imitații. Ce nu putem falsifica?

Sentimentele de dragoste, de ură, de durere, de naștere, de moarte sunt unice. Ele există de când e omul și vor exista cât va fi omul. Dar vor fi înțelese după nivelul de cultură și educație al fiecăruia. Elevul de liceu care merge la teatru și vede tragedia antică poate să rămână cu imaginea văzută la Teatrul Național despre această operă în loc să înțeleagă odiseea nedeformată. Sunteți tineri, doriți să plecați în străinătate să vă instruiți în altă parte. Este foarte bine. Și generațiile lui Alecsandri, Eminescu, Maiorescu au studiat în străinătate dar s-au întors acasă și au făcut cultură, au făcut mica Unire.

Când ați citit prima dată Eminescu? Ce poezii ați citit?

Somnoroase păsărele, Pe la cuiburi se adună… versuri aflate mai întâi de la învățătoarea noastră. Vai ce frumos! Și în liceu simțeam că voi face teatru, recitam Împărat și proletar, Luceafărul. Am luat premii la diferite festivaluri. Profesorul de latină din liceu era și supărat pe mine: Cum, mama dracului, poți să știi Luceafărul pe dinafară și nu poți să înveți declinările…?

Timpul și întâmplarea sunt arbitrii vieții noastre artistice

Sunteți un actor pur-sânge. Vi s-a întâmplat vreodată să reacționați într-o situație reală ca și cum ați juca un rol? Vă permiteți să fiți teatral?

Să știți că mi se întâmplă ca în anumite situații publice, la cumpărături, la diferite plăți, să mă supere câte ceva. Mă agit, gesticulez mult. Am spectatori de vârsta mea care m-au văzut în multe roluri și în situații de genul acesta îmi spun contrariați: Eu nu știu dacă dumneavoastră jucați sau e de-a adevăratelea!

Care este spaima cea mai mare a unui actor: să uite replica sau să fie uitat de public?

De când s-a reînființat școala de teatru la Iași, unde sunt profesor, m-am mai detașat un pic de ceea ce numiți spaima unui actor. Aș putea să vă spun că am fost genial, peste tot. Dar mi s-a întâmplat. Am jucat într-un spectacol de Gogol. L-am jucat preț de vreo șaptesprezece, optsprezece ani. Mi s-a întâmplat ca la un moment dat totul să fie alb în fața mea.

Ce-ați făcut? Sau ce-ați simțit?

Ceva, o rază, o lumină a venit. Spuneam textul dar nu realizam. Ce-i drept că și personajul era de acest fel. Jucam în Însemnările unui nebun, fără a fi vorba de un caz patologic. Uneori, când scena este plină de actori, sunt colegi care îți sar în ajutor. Există și episoade care pot intra în cartea glumelor și a farselor. Pe moment sunt drame, dar mai apoi devin hazlii. M-am temut de astfel de situații. Îmi reproșam câte ceva. Deși sunt sigur pe mine și pot să susțin un recital de poezii, deși am această experiență, trebuie totuși să mă pregătesc dinainte. Un profesor ne spunea că în ziua când ai un spectacol nu trebuie să te gândești la nimic. Când vezi actorul în situații cotidiene te întrebi: Cine e ăla? Dionisie Vitcu. Uite la el, a făcut piața! În ziua spectacolului nu ai voie să faci așa ceva, nu trebuie să fii văzut ca orice muritor de rând. Până la urmă toți suntem o lopată de țărână pentru că generațiile se succed. Eu am fost actorul unei generații, acum teatrul îl face o altă generație.

Ca profesor, cum îi încurajați pe studenți să fie artiști?

În primul rând i-am învățat să fie artiști cum am știut eu, cum am învățat eu în școală când eram student, gândindu-ma că teatrul care se face acuma se poate face oricând. Cele patru sau cinci generații de studenți pe care le-am scos sunt minunate. Am deja studenți care au ajuns vedete: Anamaria Marinca, Cosmin Chivu, Gabriel Pintilei, Ioana Sandu.

Cât la sută i-ați ajutat pe acești tineri și cât la sută au avut ei talent?

În perioada aceea profesorul care lua clasa avea ultimul cuvânt. Studenții mei au fost foate buni, foarte frumoși, dar frumusețea nu constă numai în aspectul fizic plăcut. O frumusețe de pe stradă poate să nu fie la fel pe scenă. De la armonia fizică până la ceea ce sclipeste în ochii cuiva când urcă pe scenă e o cale lungă. Și eu am fost sincer cu studenții mei și nu am greșit cu niciunul. Talentul e marfa clientului. Nu poți să le dai studenților talent. Am încercat să le transmit seriozitatea, cultul frumosului și al adevărului. Pe scenă nu trebuie să aduci mizeria lumii. Eu chiar sunt mândru de studenții mei. Iată, am niște tablouri acolo pe perete. Dacă vă uitați la ei, sunt artiști toți. Timpul și întâmplarea sunt arbitrii vieții noastre artistice.

Întâmplare sau nu, ați urcat și pe scena politică. De ce ați trecut de pe o scenă pe alta?

Din curiozitate. În primul rând încă nu s-a scris literatură potrivită pentru evenimentele din ’89 – ’90. O să se scrie atunci când patimile și pasiunile o să se limpezească. Profesorul meu Ion Coja spunea că un actor trebuie să fie curios, să vadă, să iscodească. În nebunia de atunci, când toate s-au întors pe dos, cei care erau în rândul doi, în rândul trei, deveniseră ei vectorii unei vieți care trebuia să înceapă. Și atunci, știindu-mă un om corect, curat, a început să mi se ridice părul după urechi. De ce el și nu eu? A fost și o întâmplare la urma urmei, dar eram curios să văd despre ce e vorba. Sigur, mi s-a reproșat după aceea că eu nu am vorbit. Culmea e că eu ca actor, în lumea aceea a legislativului îi ascultam pe toți și înțelegeam că aproape toți au dreptate. A fost și o lecție de actorie extraordinară. Vedeam personaje care pot fi jucate. Eu în loc să vin cu propuneri, eu îi ascultam și mă simțeam ca la un spectacol. Și pe urmă m-am și temut la un moment dat. Eu eram un actor deja cunoscut în țară, cunoscut prin spectacolele care se făceau la sfârșit de an la televizor, eram unul din comicii foate folosiți pe vremea aceea, în spectacolele de Anul Nou, care țineau până pe 10 ianuarie. M-am temut de umorul involuntar. Este o dramă, o tragedie, pentru un actor care provoacă un umor involuntar. Acum sunt doar un actor al tuturor oamenilor politici adevărați și al acestui pământ românesc.

Și actorul sufletului dumneavoastră când mai sunteți?

În teatru nu joci numai ce vrei, ci și ce trebuie. Teatrul nu e făcut numai din generali ci și din soldați de rând. Mi-aduc aminte că jucam „Avarul” de Moliere și un bun coleg de-al meu, supărat că nu îi ieșea o scenă zice: Fiți atenți! Jucați cu un actor care vă ucide prin firesc și naturalețe! Nu mi-a plăcut pentru că mai erau pe scenă colegi de-ai mei foarte buni. Fiecare actor are publicul lui. Până și cel mai prost actor tot are pe cineva care îl iubește, din familie, dintre prieteni.

Cu cât știi mai multe cu atât ai suferință mai mare. La un moment dat se dă o luptă în tine, ca individ, între ce știi, ce se poate întâmpla și ceea ce nu știi.

Teza dumneavoastră de doctorat în științe umaniste se numește Dramaturg și romancier între mister și absolut. Ce este mister și ce este absurd pentru dumneavoastră în lumea în care trăim?

Cu cât știi mai multe cu atât ai suferință mai mare. La un moment dat se dă o luptă în tine, ca individ, între ce știi, ce se poate întâmpla și ceea ce nu știi. Sigur că îndoctrinat fiind în anii socialismului cu marxism-leninismul este atât de greu să mai crezi în mistere. Asta nu înseamnă că nu cred. La biserică nu e important să te rogi la icoana din lemn, la chipul naiv, important este să treci prin chipul acela. Mi s-a întâmplat să simt că fata mea a luat examenul fără să știu nimic. Am un fel de a simți lucrurile.

Un al șaselea simț.

Asta cred că este misterul. Iar absurdul este tot ce nu se potrivește. Dacă nu știi ceva dintr-un domeniu aproape că te încurci, nu mai ai un fir roșu, logic al lucrurilor.

Sunteți un om credincios? Credeți în Dumnezeu?

Da. Am avut o educație în acest sens. Cred, dar nu sunt habotnic. Dar există un Dumnezeu. Am și o icoană de la străbunica mea, de o sută și ceva de ani în urmă, la care s-a rugat și mama, și eu. Este icoana mea făcătoare de minuni. Simt asta. Sigur, este o vorbă: Dumnezeu îți dă, dar în traistă nu îți pune. Atunci e absurd. Dar cu credință și echilibru le rezolvăm pe toate. Nu prea îmi place ce se întâmplă acuma cu fel de fel de sărbători ale noastre, la care se calcă oamenii în picioare, se duc să pună mâna pe moaște. Eu mă rog, dar nu la sfinți. Cred că sunt sfinți, dar vreau să mă rog lui Dumnezeu, nu prin intermediari.

Când ați fost aplaudat ultima oară?

Aseară. La cenaclul „Grigore Vieru” al studenților basarabeni. Îmi place să fiu aplaudat. Mă deranjează doar atunci când aplauzele mă întrerup. Un personaj al lui Gorki zice la un moment dat că „aplauzele îmbată mai mult ca vodca”. Dar mie îmi place cel mai mult când sunt oprit pe stradă și mi se amintește de un rol jucat. Chiar în Carrefour am fost întrebat de un domn: Pot să fac o poză cu dumneavoastră? Un vers al lui Maiakovski spune: Mă bucur când munca mea se varsă în munca republicii mele.

Surse foto: Forum.acasa.tv