Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, Bucuresti – 2 septembrie 2005, Bucuresti) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat si om politic roman.
Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai I al Romaniei au avut loc in doua etape scurte: prima, de opt zile, in luna iulie 1990, a doua, de 14 zile, in luna octombrie a aceluiasi an. Deci o saptamana si apoi doua, la interval de doua luni si jumatate. Judecand dupa scurtimea celor doua etape si dupa lungimea intervalului, deducem ca aceste convorbiri au fost probabil inregistrate pe banda: e modul cel mai rapid si spornic de alcatuire a unui text, dar si cel mai laborios in ce priveste transcrierea si punerea la punct. Asadar, Mircea Ciobanu a facut probabil doua drumuri in Elvetia, la Versoix, cu doua relativ scurte sederi, dar cu riguros program zilnic si, cum vedem, foarte bogat ca rezultat.
Probabil ca in interval a fost in tara, atat pentru munca de transcriere, cat si chemat de activitatea sa de redactor-sef la o mare editura, neputandu-si permite oprea lunga absenta de la ocupatiunile ce-i incumba. Incerc sa-mi imaginez cum s-a ivit initiativa acestei extraordinare carti. Din cate am inteles, Mircea Ciobanu, aflat in calatorie in Elvetia si plimbandu-se prin imprejurimile Genevei, a avut ideea de a incerca marea cu degetul anuntandu-se la Versoix. Regele, pentru care, prin felul existentei sale in cei peste patruzeci de ani ai exilului, eticheta e redusa la mai putin decat minimul si care e un om nu foarte comunicativ nici locvace, dar extrem de accesibil si deschis, stiind sa suprime distantele cu cea mai naturala simplitate, a acceptat si s-a supus unui interogatoriu deferent, dar indraznet si tenace. Fara indoiala ca aceste intretineri i-au pasionat progresiv pe ambii interlocutori: e vadit ca ele s-au desfasurat sub o zodie de mare inspiratie.
Poate ca intentia initiala nu va fi fost a unei carti, ci doar a unui interviu ceva mai lung, a carui idee ii va fi venit lui Mircea Ciobanu catre sfarsitul primului sau sejur, sau poate ca oricum nu dispunea de un timp suficient, dar, vazand ambii interlocutori cat de rodnica este intalnirea lor, a urmat ca ea sa fie reluata cat mai curand cu putinta spre a fi continuata pana la capat, ceea ce a avut loc, cum vedem, in toamna.
Binecuvantata a fost initiativa lui Mircea Ciobanu!
Si desfasurata sub augurii cei mai fericiti. Indiferent care va fi viitorul tarii noastre si al regelui ei, indiferent daca in timpul terestru in care mai putem nadajdui vor ajunge sa se regaseasca in chip durabil si folositor, aceasta carte va ramane una din marile impliniri ale limbii si literaturii romane. Iar daca va fi tradusa intr-o limba de circulatie, asa cum ar fi normal intr-o Europa constienta de valorile ei (dar nu e utopica azi asemenea conditie?), ea s-ar aseza de la sine in randul marilor carti de intelepciune si experienta umana, care nu sunt mult prea multe din antichitate pana azi, intre ele figurand, ca sa mentionam inca un titlu romanesc, si Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt.
Regele Mihai e astazi prea putin si mai cu seama foarte imperfect cunoscut. Dar cei cat de cat informati, si cele poate cateva mii de oameni de buna credinta care isi mai amintesc au despre el o imagine simplificata si sumara, chiar daca favorabila. Romanii acestia, deci in principal oameni in varsta, stiu ca
Regele Mihai a avut o adolescenta lipsita de caldura unui camin familial, iar stralucirile exterioare de care are parte cineva destinat rangului suveran au fost pentru el formale si reci, sarcini stanjenitoare impresurandu-i libertatea si bucuriile tineretii. Nu mai evoc episoadele care se stiu: rege copil, detronat de tatal sau, lipsit de prezenta mamei, fiinta cea mai apropiata sufleteste, cea mai intelegatoare, de o rara delicatete omeneasca si gingasie feminina, pe care nu a putut-o vedea, in toata perioada celor zece ani de domnie ai tatalui sau, decat sporadic si dramuit, apoi rege din nou, intre 19 si 26 de ani, al unei tari antrenate intr-un razboi pe care-l vedea dinainte pierdut, neputand, fireste, sa-l doreasca pierdut, dar pe de alta parte nici castigat, singur intr-o curte regala izolata, fara agrementele presupuse de profani, cu viata privata supravegheat a din umbra si inconjurata de iscoade, vazand dezastrul catre care o alianta funesta si detestata impingea tara si incercand cu putinii sai sfetnici de taina sa gaseasca o cale de a o scoate din aceasta fatalitate, apoi decizia sa temerara, curajul sau disperat, necontand decat pe fidelitatea netestata dar imediat confirmata prin fapte a armatei, apoi lunga tensiune cu ingerintele, abuzurile si cinismul sovietice si comuniste, cu cinismul, ignoranta, lasitatea, obnubilarea mentala a marilor aliati anglo-saxoni si a faimosului ”trust al creierului” american care au abandonat infernului stalinist pentru o jumatate de secol vietile a sute de milioane de oameni din mai mult de o treime a globului. Rezistenta, opozitia, demnitatea fara fisura si curajul dirijat cu tenacitate ale unui rege foarte tanar (dar, asa cum spune el insusi, ”in anii aceia nici un om din generatia mea nu mai era tanar” si ”in timp ce altii se maturizau eu imbatraneam”). Apoi extorcarea abdicarii prin amenintarea cu uciderea a o mie de tineri arestati, de catre echipa de gangsteri Groza si Gheorghiu-Dej. Apoi exilul, precaritatea vietii materiale, munca, in special cea in domeniul aviatiei civile, dar si cea mult mai putin afectionata de agent de bursa sau cea de mic cultivator cu clientela redusa (ca in episodul final din Candide al lui Voltaire). Viata extrem de austera (”amuzamentele, frivolitatile, erau pentru altii”, spune regele intr-un loc).
Regele in exil si familia lui nu-si puteau permite decat o rezerva indoliata de-a lungul deceniilor ce treceau peste poporul roman ingropat de viu. Regele nostru alaturi de o regina care, ca tanara principesa purtatoare a unuia din cele mai mari nume ale istoriei, a avut curajul magnific, inspirat de iubire, de a se logodi cu un rege a carui detronare era iminenta. Tot ce stiau despre Regele Mihai oamenii de buna credinta care-si mai amintesc sunt aceste trasaturi de caracter exemplare, tinuta lui morala exemplara, extraordinara lui prestanta fizica, alura lui cu adevarat regala, asociate cu oarecare timiditate, cu o rara si cuceritoare modestie, nu mai putin autentica decat marea lui simplitate umana. Nu tot atat s-a cunoscut, desi nu s-a ignorat cu totul, darul sau de a gasi in imprejurari dificile nu totdeauna previzibile cuvintele cele mai adecvate, sobre dar ferme, atitudinea cea mai adecvata si mai demna. Este o mare asemanare de caracter si de structura umana intre Regele Mihai si bunicul sau Ferdinand. Evident, nu in toate privintele, caracterele omenesti nefiind standardizate iar viata fiecarui om, rege sau nu, fiind unica. Dar aceeasi notorie lealitate, aceeasi distinctie, aceeasi delicatete fata de semeni, acelasi devotament neostentativ si de la sine inteles, spontan si neconditionat, pentru tara.
A fi rege insemna pentru Ferdinand, asa cum inseamna pentru Mihai I, a nu putea prin destin sa aiba alt interes personal decat interesul tarii. Aici se plaseaza deosebirea esentiala intre, pe de o parte, acesti doi regi ai Romaniei si, pe de alta parte, cel din generatia intermediara, Carol al II-lea. Carol al II-lea avea calitati personale cu totul iesite din comun. Asa cum spune fiul sau, ”puteai discuta cu el ca cu un profesor de universitate”. Extrem de inteligent, foarte cult, cu o mare putere de munca, cu un farmec personal irezistibil (sau aproape: unii i-au rezistat): ochii lui albastri aveau o privire invaluitoare, usor ironica, deosebit de atasanta. Ceea ce a facut pentru cultura in cei zece ani de domnie a fost intr-adevar remarcabil, cu o perfecta competenta, cu discernamant in alegerea oamenilor (dar numai in acest domeniu). Ei bine, acum, citind cartea lui Mircea Ciobanu, in care auzim gandurile cele mai din launtru ale Regelui Mihai, formulate in termenii la care recurge cu precizia gandirii sale lipsite de graba, cu singura grija de a spune lucrurile adevarat, nici mai mult si nici mai putin decat il autorizau constiinta si memoria sa rabdator consultate, ne putem da seama ca stralucita inteligenta a lui Carol al II-lea era fara profunzime, fara o traiectorie controlata, punand accentul si optiunile pe lucruri efemere si pe ispite nestapanite, fara reprezentarea efectelor si nici a realei lor valori. (La un moment dat, Mircea Ciobanu intreaba daca regele Carol al II-lea nu a fost totusi o natura puternica, la care fiul raspunde: ”Nu, n-as putea spune. (…) Cred mai degraba ca era o natura slaba, care n-a fost in stare sa-si domine pasiunile”.) Spre deosebire de Carol al II-lea, fiul sau, cu rezerva, cu lipsa sa totala de vanitate si de ambitie personala, cu usoara sa timiditate si exemplara sa modestie, mai mult decat atat, cu gratioasa sa umilitate in fata realului si a vietii, merge consecvent si coerent in profunzime, la esenta lucrurilor. Inteligenta sa, de care nu numai ca nu face caz si cu care nu-i trece prin minte sa se laude sau sa epateze pe cineva, nu e nici o clipa in defect, ba e perpetuu patrunzatoare, in perpetua atentie, si, solicitat cu deferen ta dar fara crutare si insistent de Mircea Ciobanu, emite nenumarate precepte, observatii, intuitii, ipoteze, sentinte, in formulari memorabile, de o frumusete pe masura sinceritatii sale absolute. Ciobanu ii pune intrebari dificile, indiscrete (respectuoase dar indiscrete, mai mult decat indraznete) si nu-l iarta, nu-l lasa sa se derobeze, iar regele accepta, admite, se supune, se livreaza, e hotarat sa nu revendice nici un menajament, nici o imunitate, raspunde exhaustiv la toate aceste forari in zonele cele mai rezervate ale constiintei, aceasta cu un curaj impresionant si cu o tot atat de impresionant a decenta.
Aceasta a fost posibil fiindca suntem in prezenta unui om cu desavarsire liber, in intelesul cel mai profund al cuvantului. Explicatia acestei libertati o ofera chiar regele, in cateva fraze de la sfarsitul cartii: ”Un crestin adevarat este o fiinta lucida, nu se lasa ademenita pe cai potrivnice naturii lui. El apartine adevarului, si adevarul ne elibereaza”.
”Eu stiu ca de nimic nu s-au temut comunistii mai mult decat de credinta oamenilor in Christos. Ei intelegeau mai bine decat toti ca un om credincios este un rob mai putin”. ”Ori de cate ori vorbesc despre necesitatea credintei, imi aduc aminte de vorbele lui William Penn: daca nu te lasi condus de Dumnezeu, esti sortit sa fii condus de tirani. Ma gandesc uneori ca, dupa primul razboi mondial, mai mult decat pana atunci, dovezile de credinta ale europenilor incepusera sa scada si ca asa a fost posibila ascensiunea unor dictatori ca Mussolini sau Hitler. Dupa cel de al doilea razboi, inmultirea dictatorilor a aratat ca necredinta s-a raspandit ca o molima si ca de aceea oamenii au fost lasati in intuneric, pe mana unor tirani. Un credincios nu se teme. Si acolo unde nu este teama, nu este nici tiranie”.
Poate ca si Regele Mihai, ca orice om, a cunoscut uneori teama. Dar a dovedit prin toata existenta sa ca nu cedeaza, in nici un caz, niciodata, acestui sentiment diminuant, natural poate, subuman sigur. Tot ce a facut, in momente cand stihiile pustiirii il asaltau din toate partile (insist: din toate partile), a fost sa le priveasca in fata, netulburat, sa le spuna exact pe nume si sa nu se incline.
Nici actul de abdicare de la 30 decembrie 1947 nu a fost altceva, daca ne gandim bine, avand in fata intregul tablou. Regele Mihai este un crestin, cu teama numai de Dumnezeu. De nimeni altul si de nimic altceva. Unui astfel de om, unui astfel de rege, nu-i poti purta, cunoscandu-l, decat un imens respect, iar apropiindu-l, o imensa iubire. Asta daca ai destula cuviinta, daca ai destula inteligenta. Daca nu, iti poate inspira, desigur, si alte sentimente. Dar nu teama. Discipolii lui Machiavelli, luandu-l ad litteram fara a-i percepe, o totusi ocultata, nuanta ironica, dispretuiesc un principe care nu inspira teama; de fapt il dispretuiesc pe Dumnezeu, care nu le inspira teama (”Teama de Domnul, aceasta e intelepciunea”). E drept ca de la Renastere incoace (si chiar inainte, dar rar si nu fara riscuri, civilizatia medievala fiind una a libertatii, contrar a ceea ce cred ignorantii) asa-numita de catre moderni ”Realpolitik” s-a aratat rentabila; in ultimele secole a avut practicanti ilustri, Richelieu, Frederic cel Mare, Bismarck.
In genere, asa numitii despoti luminati. Dar a trecut vremea lor. Despotii veacului nostru numai luminati n-au fost, iar admiratorii lor, infatuati si oportunisti, uluiesc prin imbecilitate. Priviti evenimentele ce se desfasoara accelerat si spectaculos sub ochii nostri. Si-ar fi imaginat ”realistii” asa ceva? Pe noi, ”naivii”, adica pe noi, lucizii, evenimentele acestea nu ne mira. Nu le mai speram, dar nu ne mira. Cum apare azi celebra intrebare a lui Stalin, asa de gustata de lumea unui Averell Harriman: ”Cate divizii are Papa?”.
sursa foto: agentia.org
sursa text: Despre lucrurile cu adevarat importante – Alexandru Paleologu, Editura Polirom 1998
Mihaela Dragomir – foto Catalina Filip
