Inima regelui – Alexandru Paleologu

Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București – 2 septembrie 2005, București) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.

Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai I al României au avut loc în două etape scurte: prima, de opt zile, în luna iulie 1990, a doua, de 14 zile, în luna octombrie a aceluiași an. Deci o săptămână și apoi două, la interval de două luni și jumătate. Judecând după scurtimea celor două etape și după lungimea intervalului, deducem că aceste convorbiri au fost probabil înregistrate pe bandă: e modul cel mai rapid și spornic de alcătuire a unui text, dar și cel mai laborios în ce privește transcrierea și punerea la punct. Așadar, Mircea Ciobanu a făcut probabil două drumuri în Elveția, la Versoix, cu două relativ scurte șederi, dar cu riguros program zilnic și, cum vedem, foarte bogat ca rezultat.

Probabil că în interval a fost în țară, atât pentru munca de transcriere, cât și chemat de activitatea sa de redactor-șef la o mare editură, neputându-și permite o prea lungă absență de la ocupațiunile ce-i incumbă. Încerc să-mi imaginez cum s-a ivit inițiativa acestei extraordinare cărți. Din câte am înțeles, Mircea Ciobanu, aflat în călătorie în Elveția și plimbându-se prin împrejurimile Genevei, a avut ideea de a încerca marea cu degetul anunțându-se la Versoix. Regele, pentru care, prin felul existenței sale în cei peste patruzeci de ani ai exilului, eticheta e redusă la mai puțin decât minimul și care e un om nu foarte comunicativ nici locvace, dar extrem de accesibil și deschis, știind să suprime distanțele cu cea mai naturală simplitate, a acceptat și s-a supus unui interogatoriu deferent, dar îndrăzneț și tenace. Fără îndoială că aceste întrețineri i-au pasionat progresiv pe ambii interlocutori: e vădit că ele s-au desfășurat sub o zodie de mare inspirație.

Poate că intenția inițială nu va fi fost a unei cărți, ci doar a unui interviu ceva mai lung, a cărui idee îi va fi venit lui Mircea Ciobanu către sfârșitul primului său sejur, sau poate că oricum nu dispunea de un timp suficient, dar, văzând ambii interlocutori cât de rodnică este întâlnirea lor, a urmat ca ea să fie reluată cât mai curând cu putință spre a fi continuată până la capăt, ceea ce a avut loc, cum vedem, în toamnă.

Binecuvântată a fost inițiativa lui Mircea Ciobanu!

Și desfășurată sub augurii cei mai fericiți. Indiferent care va fi viitorul țării noastre și al regelui ei, indiferent dacă în timpul terestru în care mai putem nădăjdui vor ajunge să se regăsească în chip durabil și folositor, această carte va rămâne una din marile împliniri ale limbii și literaturii române. Iar dacă va fi tradusă într-o limbă de circulație, așa cum ar fi normal într-o Europă conștientă de valorile ei (dar nu e utopică azi asemenea condiție?), ea s-ar așeza de la sine în rândul marilor cărți de înțelepciune și experiență umană, care nu sunt mult prea multe din antichitate până azi, între ele figurând, ca să menționăm încă un titlu românesc, și Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt.

Regele Mihai e astăzi prea puțin și mai cu seamă foarte imperfect cunoscut. Dar cei cât de cât informați, și cele poate câteva mii de oameni de bună credință care își mai amintesc au despre el o imagine simplificată și sumară, chiar dacă favorabilă. Românii aceștia, deci în principal oameni în vârstă, știu că Regele Mihai a avut o adolescență lipsită de căldura unui cămin familial, iar strălucirile exterioare de care are parte cineva destinat rangului suveran au fost pentru el formale și reci, sarcini stânjenitoare împresurându-i libertatea și bucuriile tinereții. Nu mai evoc episoadele care se știu: rege copil, detronat de tatăl său, lipsit de prezența mamei, ființa cea mai apropiată sufletește, cea mai înțelegătoare, de o rară delicatețe omenească și gingășie feminină, pe care nu a putut-o vedea, în toată perioada celor zece ani de domnie ai tatălui său, decât sporadic și drămuit, apoi rege din nou, între 19 și 26 de ani, al unei țări antrenate într-un război pe care-l vedea dinainte pierdut, neputând, firește, să-l dorească pierdut, dar pe de altă parte nici câștigat, singur într-o curte regală izolată, fără agrementele presupuse de profani, cu viața privată supravegheată din umbră și înconjurată de iscoade, văzând dezastrul către care o alianță funestă și detestată împingea țara și încercând cu puținii săi sfetnici de taină să găsească o cale de a o scoate din această fatalitate, apoi decizia sa temerară, curajul său disperat, necontând decât pe fidelitatea netestată dar imediat confirmată prin fapte a armatei, apoi lunga tensiune cu ingerințele, abuzurile și cinismul sovietice și comuniste, cu cinismul, ignoranța, lașitatea, obnubilarea mentală a marilor aliați anglo-saxoni și a faimosului ”trust al creierului” american care au abandonat infernului stalinist pentru o jumătate de secol viețile a sute de milioane de oameni din mai mult de o treime a globului. Rezistența, opoziția, demnitatea fără fisură și curajul dirijat cu tenacitate ale unui rege foarte tânăr (dar, așa cum spune el însuși, ”în anii aceia nici un om din generația mea nu mai era tânăr” și ”în timp ce alții se maturizau eu îmbătrâneam”). Apoi extorcarea abdicării prin amenințarea cu uciderea a o mie de tineri arestați, de către echipa de gangsteri Groza și Gheorghiu-Dej. Apoi exilul, precaritatea vieții materiale, munca, în special cea în domeniul aviației civile, dar și cea mult mai puțin afecționată de agent de bursă sau cea de mic cultivator cu clientelă redusă (ca în episodul final din Candide al lui Voltaire). Viața extrem de austeră (”amuzamentele, frivolitățile, erau pentru alții”, spune regele într-un loc). Regele în exil și familia lui nu-și puteau permite decât o rezervă îndoliată de-a lungul deceniilor ce treceau peste poporul român îngropat de viu. Regele nostru alături de o regină care, ca tânără principesă purtătoare a unuia din cele mai mari nume ale istoriei, a avut curajul magnific, inspirat de iubire, de a se logodi cu un rege a cărui detronare era iminentă. Tot ce știau despre Regele Mihai oamenii de bună credință care-și mai amintesc sunt aceste trăsături de caracter exemplare, ținuta lui morală exemplară, extraordinara lui prestanță fizică, alura lui cu adevărat regală, asociate cu oarecare timiditate, cu o rară și cuceritoare modestie, nu mai puțin autentică decât marea lui simplitate umană. Nu tot atât s-a cunoscut, deși nu s-a ignorat cu totul, darul său de a găsi în împrejurări dificile nu totdeauna previzibile cuvintele cele mai adecvate, sobre dar ferme, atitudinea cea mai adecvată și mai demnă. Este o mare asemănare de caracter și de structură umană între Regele Mihai și bunicul său Ferdinand. Evident, nu în toate privințele, caracterele omenești nefiind standardizate iar viața fiecărui om, rege sau nu, fiind unică. Dar aceeași notorie lealitate, aceeași distincție, aceeași delicatețe față de semeni, același devotament neostentativ și de la sine înțeles, spontan și necondiționat, pentru țară.

A fi rege însemna pentru Ferdinand, așa cum înseamnă pentru Mihai I, a nu putea prin destin să aibă alt interes personal decât interesul țării. Aici se plasează deosebirea esențială între, pe de o parte, acești doi regi ai României și, pe de altă parte, cel din generația intermediară, Carol al II-lea. Carol al II-lea avea calități personale cu totul ieșite din comun. Așa cum spune fiul său, ”puteai discuta cu el ca cu un profesor de universitate”. Extrem de inteligent, foarte cult, cu o mare putere de muncă, cu un farmec personal irezistibil (sau aproape: unii i-au rezistat): ochii lui albaștri aveau o privire învăluitoare, ușor ironică, deosebit de atașantă. Ceea ce a făcut pentru cultură în cei zece ani de domnie a fost într-adevăr remarcabil, cu o perfectă competență, cu discernământ în alegerea oamenilor (dar numai în acest domeniu). Ei bine, acum, citind cartea lui Mircea Ciobanu, în care auzim gândurile cele mai din lăuntru ale Regelui Mihai, formulate în termenii la care recurge cu precizia gândirii sale lipsite de grabă, cu singura grijă de a spune lucrurile adevărat, nici mai mult și nici mai puțin decât îl autorizau conștiința și memoria sa răbdător consultate, ne putem da seama că strălucita inteligență a lui Carol al II-lea era fără profunzime, fără o traiectorie controlată, punând accentul și opțiunile pe lucruri efemere și pe ispite nestăpânite, fără reprezentarea efectelor și nici a realei lor valori. (La un moment dat, Mircea Ciobanu întreabă dacă regele Carol al II-lea nu a fost totuși o natură puternică, la care fiul răspunde: ”Nu, n-aș putea spune. (…) Cred mai degrabă că era o natură slabă, care n-a fost în stare să-și domine pasiunile”.) Spre deosebire de Carol al II-lea, fiul său, cu rezerva, cu lipsa sa totală de vanitate și de ambiție personală, cu ușoara sa timiditate și exemplara sa modestie, mai mult decât atât, cu grațioasa sa umilitate în fața realului și a vieții, merge consecvent și coerent în profunzime, la esența lucrurilor. Inteligența sa, de care nu numai că nu face caz și cu care nu-i trece prin minte să se laude sau să epateze pe cineva, nu e nici o clipă în defect, ba e perpetuu pătrunzătoare, în perpetuă atenție, și, solicitat cu deferență dar fără cruțare și insistent de Mircea Ciobanu, emite nenumărate precepte, observații, intuiții, ipoteze, sentințe, în formulări memorabile, de o frumusețe pe măsura sincerității sale absolute. Ciobanu îi pune întrebări dificile, indiscrete (respectuoase dar indiscrete, mai mult decât îndrăznețe) și nu-l iartă, nu-l lasă să se derobeze, iar regele acceptă, admite, se supune, se livrează, e hotărât să nu revendice nici un menajament, nici o imunitate, răspunde exhaustiv la toate aceste forări în zonele cele mai rezervate ale conștiinței, aceasta cu un curaj impresionant și cu o tot atât de impresionantă decență.

Aceasta a fost posibil fiindcă suntem în prezența unui om cu desăvârșire liber, în înțelesul cel mai profund al cuvântului. Explicația acestei libertăți o oferă chiar regele, în câteva fraze de la sfârșitul cărții: ”Un creștin adevărat este o ființă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparține adevărului, și adevărul ne eliberează”.

”Eu știu că de nimic nu s-au temut comuniștii mai mult decât de credința oamenilor în Christos. Ei înțelegeau mai bine decât toți că un om credincios este un rob mai puțin”. ”Ori de câte ori vorbesc despre necesitatea credinței, îmi aduc aminte de vorbele lui William Penn: dacă nu te lași condus de Dumnezeu, ești sortit să fii condus de tirani. Mă gândesc uneori că, după primul război mondial, mai mult decât până atunci, dovezile de credință ale europenilor începuseră să scadă și că așa a fost posibilă ascensiunea unor dictatori ca Mussolini sau Hitler. După cel de al doilea război, înmulțirea dictatorilor a arătat că necredința s-a răspândit ca o molimă și că de aceea oamenii au fost lăsați în întuneric, pe mâna unor tirani. Un credincios nu se teme. Și acolo unde nu este teamă, nu este nici tiranie”.

Poate că și Regele Mihai, ca orice om, a cunoscut uneori teama. Dar a dovedit prin toată existența sa că nu cedează, în nici un caz, niciodată, acestui sentiment diminuant, natural poate, subuman sigur. Tot ce a făcut, în momente când stihiile pustiirii îl asaltau din toate părțile (insist: din toate părțile), a fost să le privească în față, netulburat, să le spună exact pe nume și să nu se încline.

Nici actul de abdicare de la 30 decembrie 1947 nu a fost altceva, dacă ne gândim bine, având în față întregul tablou. Regele Mihai este un creștin, cu teamă numai de Dumnezeu. De nimeni altul și de nimic altceva. Unui astfel de om, unui astfel de rege, nu-i poți purta, cunoscându-l, decât un imens respect, iar apropiindu-l, o imensă iubire. Asta dacă ai destulă cuviință, dacă ai destulă inteligență. Dacă nu, îți poate inspira, desigur, și alte sentimente. Dar nu teamă. Discipolii lui Machiavelli, luându-l ad litteram fără a-i percepe, o totuși ocultată, nuanță ironică, disprețuiesc un principe care nu inspiră teamă; de fapt îl disprețuiesc pe Dumnezeu, care nu le inspiră teamă (”Teama de Domnul, aceasta e înțelepciunea”). E drept că de la Renaștere încoace (și chiar înainte, dar rar și nu fără riscuri, civilizația medievală fiind una a libertății, contrar a ceea ce cred ignoranții) așa-numita de către moderni ”Realpolitik” s-a arătat rentabilă; în ultimele secole a avut practicanți iluștri, Richelieu, Frederic cel Mare, Bismarck.

În genere, așa numiții despoți luminați. Dar a trecut vremea lor. Despoții veacului nostru numai luminați n-au fost, iar admiratorii lor, infatuați și oportuniști, uluiesc prin imbecilitate. Priviți evenimentele ce se desfășoară accelerat și spectaculos sub ochii noștri. Și-ar fi imaginat ”realiștii” așa ceva? Pe noi, ”naivii”, adică pe noi, lucizii, evenimentele acestea nu ne miră. Nu le mai sperăm, dar nu ne miră. Cum apare azi celebra întrebare a lui Stalin, așa de gustată de lumea unui Averell Harriman: ”Câte divizii are Papa?”.