Uneori, imaginile amintirilor personale traseaza, cu impact, un circuit profund al devenirii umane prin sensibilitate. Filtrate de insasi cuvintele, emotiile, gandurile fiintiale, perceptiile afective refac alfabetul cunoasterii unui destin care supravietuieste frumos, demn, prin creatia sa, a carei voce poetica si dramaturgica deopotriva, contine titluri ca: Balada timpului ce plange (actul I si al II-lea), Conversatia, Dialog in vis, Furtuna de umbre, Iubirea si noaptea, Meteoriti de aur , Plansul ulmului, Popas nocturn in singuratate si lista continua, asteptand sa fie citita si descoperita de noi, romanii. Pentru ca aceasta asteptare sa se risipeasca frumos, l-am invitat la dialog pe Nicolae Sirius, poet si dramaturg roman, afiliat al Uniunii Scriitorilor din Australia.
Stefania Argeanu: Cum priviti dumneavoastra imaginile, amintirile, imaginile amintirilor? Ce sensuri, ce simboluri le developati?
Nicolae Sirius: Probabil ca mi-ati pus aceste doua intrebari pentru ca tot incerc sa descriu nostalgica sau ascunsa lume a umbrelor, a amintirilor, a culorilor legate de lucrurile de odinioara, sau, de ce nu, cum reusesc sa schimb prin scris sensuri si simboluri foarte cunoscute de altfel. Ei, bine, amintirile sunt, probabil, sursa cea mai buna de lucru pentru un scriitor. Iar simbolistica, fara a i se trada sensul original, poate fi folosita pentru interpretarea unei mari parti a tematicii zilelor noastre. In ”Amintirile unui insingurat”, printre altele, de exemplu, am incercat sa sugerez asocierea dintre labirintul lui "tezeu" si labirintul iubirii. Pornind de la ideea ca iubirea e locul unde te pierzi si de unde chiar cand incerci sa iesi nu stii cum s-o faci. In teatru, la fel, am axat tematica pe relatia vis-realitate, plecand de la fapte reale, dar trecandu-le prin prisma imaginarului unde se poate amplifica si diversifica subiectul, tocmai pentru a evita ceea ce e evident.
Care sunt amintirile cheie care va construiesc sufletul, spatiul ideilor, al emotiilor si sensibilitatii creatoare?
Una din amintirile cele mai placute e legata de o imprejurare din lagar, cand am scris o piesa de teatru. Tot atunci am fost mai constient decat oricand ca poezia mi-a salvat viata. Nu in sensul ca mi-ar fi adus bani pentru un trai decent, ci in sensul ca nu m-am simtit singur. Eram intr-o alerta totala. Insasi teama ca as fi putut fi trimis inapoi, in tara, m-a facut sa scriu piesa de teatru ”Balada timpului ce plange” intr-un timp record -, gandindu-ma si cui i-as fi putut-o trimite, in strainatate, ca sa nu se piarda. O alta amintire placuta e legata de timpul cand am scris ”Ultimul Dictator, Cain, Abel, si Dumnezeu” care a fost jucata la un festival international in Australia. Pentru mine a fost foarte important acel lucru, pentru ca plecasem din tara ca un ilustru necunoscut. Bine, da, avusesem un volum de poezie premiat de Albatros, dar in cele din urma n-a mai aparut, iar publicarea unor poeme prin revistele literare sau intr-un volum colectiv nu era cunoscuta decat de cei care urmareau evolutia poeziei in acea perioada. Literatura, din nefericire, in foarte multe imprejurari se sprijina pe aceleasi lucruri pe care le intalnesti in politica: propaganda sau sentimentul de gasca, fara de care cel putin jumatate din literatura n-ar exista. Asa se face ca un oarecare poate fi preamarit de un critic influent, la fel cum un scriitor bun care refuza canoanele criticii poate fi blocat sau ignorat. Dar, sigur, acestea sunt lucruri pe care trebuie sa stii sa le intampini. In cele din urma, tinta ta ultima, ca scriitor, este cititorul. Pentru ca el reprezinta pendula timpului cartilor. Or daca aceasta pendula s-a oprit, viata cartii scriitorului inceteaza sa mai existe. Acesta-i motivul pentru care, atunci cand te vezi blocat de critica, ti se pare ca esti chiar mult mai vulnerabil decat ai putea fi. Cei din jur, indiferent daca la inceput ti-au aratat simpatie, pe langa sugestiile pe care ti le pot recomanda, incep sa se intrebe daca nu cumva valoarea ta nu-i chiar aceea pe care ei la inceput au simtit-o. Si, usor, usor te vezi cum aluneci tot mai in jos. Singura solutie ca sa iesi din acest impas e sa te retragi, sa-ti consolidezi puterea interioara, si sa apari acolo unde ei nu te mai pot bloca.
Ati marturisit, in cadrul unui interviu televizat, ca doua dintre volumele dvs. de versuri sunt studiate la Universitatea din Japonia, tara in care locuiti de 25 de ani.
Nu e vorba de doua volume. E vorba de volumul de versuri ”Secolul alb” care a fost introdus la doua universitati. Practic e vorba de universitatile Waseda si Tokio, intre 1995-2000. Eu am ajuns in Japonia in 1997, iar de cateva luni sunt in Australia.
A existat un invatator, un profesor care v-a trasmis o stare de spirit inaltatoare? S-a intamplat ca un cuvant, o privire, un gest din partea unui dascal sa se regaseasca si astazi in fiinta dvs.?
Fiecare din noi e legat cumva de un profesor care l-a inspirat, sau pur si simplu indrumat. Numai ca pe parcurs, daca esti intr-o continua ”fierbere” cautand drumul tau ca scriitor, iti pot aparea in cale, datorita imprejurarilor, profesori care nu profeseaza, dar de la care ai multe de invatat. Asa i-am cunoscut pe Stefan Augustin Doinas, Fanus Neagu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, etc. Pe de alta parte, noi ne ignoram in foarte multe imprejurari primii invatatori, care, in realitate, sunt chiar parintii nostri. Motivele? Am auzit povestea unei scriitoare chineze care s-a nascut in Anglia, dar mama ei, care venise acolo destul de tarziu si nu reusise sa invete limba locala, reprezenta pentru ea o povara. Adica fata se simtea foarte jenata cand cineva trecea pe la ei. Ca mai tarziu, aceeasi fiinta sa scrie o carte in care persoanjul principal era o mama (care se chinuia sa invete limba locala), facandu-si in felul acesta, din cate am inteles, debutul cu un roman foarte bun.
Daca ar fi sa descrieti anii copilariei si sa va opriti la un moment asupra caruia merita sa se intoarca timpul…
Bine ar fi ca timpul sa se intoarca… Si sa ma aflu din nou in acelasi catun sarac din inima Baraganului, de care mi-e dor. Sigur, poate sa para curios, dar sansele invatarii unei limbi straine, a cititului unor carti bune sau aflarea unor lucruri care ar fi putut, mai tarziu, sa-mi foloseasca, erau inexistente. Asa ca au fost suplinite cu scaldatul, in timpul verii, in garla din apropiere sau de datul cu patinele pe gheata, iarna. Lucru pe care de altfel nu-l regret. Primele povesti mi-au fost citite de cineva mai mare, seara, in jurul focului, unde, practic, ne adunam toti copiii de pe strada si ascultam. Pentru noi era o adevarata sarbatoare. Mai mult chiar, acele jocuri de umbre care erau proiectate de limbile focului peste tot din jur, mareau intr-un fel atmosfera basmului pe care-l ascultam. Credeam in tot ce ni se citea. Ca sa nu mai spun ca, intr-o zi, am decis sa intrebam pe cineva cum se numeste locul unde apune soarele. Iar omul ne-a spus ca e o balta mare. Dar, auzind ca vrem sa mergem acolo, ne-a sugerat razand ca nu-i nevoie, fiindca se vede si de la cativa km. Numai ca noi ne-am hotarat s-o luam peste camp, ca sa scurtam drumul, si sa vedem evenimentul chiar la fata locului. Si-am mers noi… Ni se parea ca ne apropiem si ca soarele merge tot mai incet, de parca ar fi vrut sa ne astepte. Dar ne era sete si ne uitam dupa un put cu cumpana pe care, dupa ce l-am reparat si ne-am apropiat de el, am constatat ca nu avea ce trebuie ca sa scoatem apa. Si cum nu mai puteam nici sa pasim bine prin tarana fierbinte, dupa cateva ore de mers, am hotarat, desi bantuiti de regret, sa ne intoarcem.
Ati debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei, cand aveati 18 ani. A fost aceasta prima incercare literara? Cand a aparut dorinta de a scrie?
Tribuna Ialomitei avea un supliment literar care aparea o data pe luna. Iar, ca sa ajungi sa publici in acel supliment, trebuia sa treci pe la cenaclul redactiei care se tinea, si el, o data pe luna. Acolo erau discutate poeziile de scriitori consacrati, iar selectarea lor pentru urmatoarele numere ale acelui supliment era facuta de redactorul care raspundea de pagina literara. Pentru mine a fost o surpriza, pentru ca nu mi s-a spus c-o sa fiu publicat. Vestea mi-a adus-o regretatul poet Marin Lupsanu, consateanul meu.
Presupun ca ati urmat o facultate de factura umanista. Ce a contat in alegerea acestui pas? Ce activitati, ce preocupari v-au adus anii studentiei? A existat vreodata dorinta de a fi la catedra?
Nu, n-am facut o facultate de factura umanista. Cineva a scris candva acest lucru. Desi nu stiu de unde a avut informatia. Despre scriitor, insa, poti spune ca-i intotdeauna si student si profesor. Pentru ca trebuie mereu sa-si contureze mai bine stilul, sa fie la zi cu ce se mai publica, sa aprofundeze lucrurile dintr-o alta perspectiva daca trece de la poezie la teatru sau de la teatru la roman, sau sa incerce sa aduca, in lumea artei, informatii din domenii foarte indepartate, care trebuiesc filtrate in asa fel incat ele sa poata fi acceptate. In cele din urma, esti si dincolo de stadiul de student sau profesor, pentru ca indiferent cat de citit ai fi, nu poti produce ceva de calitate daca starea necesara scrierii unei lucrari nu ti-e data.
Aprecierile venite din partea lui Constantin Noica au contat foarte mult pentru dvs., constituindu-se in esentiale resorturi launtrice. Cum l-ati cunoscut? Ce ati invatat citindu-l pe filozoful Constantin Noica? Care sunt ideile filozofice pe care, ulterior, le-ati interiorizat?
Nu, nu l-am cunoscut personal pe Constantin Noica. De citit, da, l-am citit. Cu intelesul… Nu trebuie sa ne grabim sa-l afirmam, ca sa nu demolam ce-a fost deja spus sau, din contra, sa aratam putinul din noi. Insa, as vrea sa va povestesc ceva care are un farmec aparte. A fost o perioada in care Noica a inceput sa spuna ca la noi se scrie prea mult si ca temele mari, in poezie, sunt abandonate. Daca nu gresesc, foarte multa lume a crezut ca n-ar fi fost treaba lui asta. Eu, insa, m-am gandit ca e bine sa-i scriu si le-am spus catorva scriitori. Ei au ras, considerand ca Noica, ajuns deja in varful piramidei, n-ar avea cum sa-mi raspunda. Dupa ce am primit raspuns de la el, aceeasi oameni mi-au spus ca Noica e un batran care nu stie ce face. O intamplare asemanatoare am trait-o in Australia cand, proaspat ajuns acolo, i-am cerut unui traducator roman adresa de la ministerul culturii. Spunandu-i de ce-mi trebuie acea adresa, omul a izbucnit in ras: ”Pai, pentru asta ai venit dumneata, aici, domnule? Vrei sa le trimiti astora poezii cu iz patriotic? Pai, dumneata esti Eliade sau Cioran?” Dupa ce, la scurt timp, acea institutie m-a invitat la un festival international de literatura, alaturi de Cees Nooteboom din Olanda, care se mira ca nu-s cunoscut in Europa, acelasi om a venit sa-mi spuna ca australienii au procedat asa fiindca le-a fost mila de mine. Aceste intamplari peculiare (la care as putea sa mai adaug cateva zeci) au, totusi, o importanta aparte. Pentru ca in viata nu invatam numai din ideile marilor filozofi si nu ne ajuta sa treccem dincolo de marile obstacole numai ce-am dobandit de la dascalii din scoli. In lumea literelor, practic, trebuie sa inveti sa ”inoti” ca sa nu te ineci in valurile pe care, in marea lor majoritate, cei care alcatuiesc aceasta breasla au grija sa le faca fara rost.
Cine a fost persoana careia v-ati confesat si care v-a incurajat atunci cand aveati cea mai mare nevoie?
Cu confesiunile e mai greu. Nu-i ceva care sa ma caracterizeze. incerc sa-mi rezolv ceea ce tine de mine, asa cum cred ca-i mai bine. In copilarie, da, am avut prieteni pe care m-am putut baza. Ne aparam reciproc indiferent de imprejurare. Dar, odata plecat de-acasa si intrand intr-o lume pe care incercam s-o cunosc, a trebuit sa invat si sa ma apar.
Ce rol au, pentru dvs., obstacolele?
Unul pe care n-as fi vrut sa-l stiu. Dar, daca tot am avut mai multe obstacole decat mi-as fi putut imagina c-o sa am, am incercat sa scot ceva din ele. Daca am reusit… e altceva. Ele apar in ceea ce ce scriu, ca: ”exil”, ”poarta cu patru fete”, ”suava otrava a gandurilor ”… Sau, pur si simplu, sugerand ca ar fi o forma de invidie din partea celor care cred ca, odata ajuns dincolo de poarta exilului, as detine un adevar la care ei n-au acces. Formele literare absorb foarte usor aceste lucruri si ele pot justifica, pana la un punct, nedreptatile pe care fiinta umana le suporta. Insa, un lucru va pot spune cu certitudine: n-am scris mai bine in lagar decat am scris inainte de a pleca din tara. Da, sigur, pot spune ca despartirea de parinti sau prieteni, ca obstacol, a fost importanta pentru mine, daca e sa ma refer la un subiect pe care as vrea sa-l incorsetez intr-o carte. Dar nu mai mult.
Ce a descoperit Nicolae Sirius despre Nicolae Sirius prin scris si prin intentia reusita de a face literatura?
Un lucru pe care, poate, altfel nici nu l-as fi banuit. Si asta pentru ca, atunci cand scrii teatru si te prinzi sa analizezi fiecare personaj in parte, implicit descoperi si lucruri despre care n-ai stiut ca sunt ascunse-n tine. Sigur, poti fi laudat daca ai scris despre un despot, pentru ca se crede ca tu esti sau ai fost intotdeauna opusul lui. si, poate chiar asa e. Dar nu tebuie uitat ca omul uraste uneori chiar si fiinta pe care a iubit-o.
Scrieti din placere, asa cum ati marturisit in repetate randuri. Receptati, transmiteti subtil, in compozitia cuvintelor, o dimensiune ludica. Cartile dvs., Exilul si Amintirile unui insingurat si, implicit, titlurile lor, sunt si ele impregnate de un strop de ludic, la nivelul discursului diegetic?
Da. Iar unul din motive e insasi faptul ca poezia, ca si romanul, s-a diversificat. Practic, scriitorul zilelor noastre are de lucru mai mult pentru a iesi la lumina cu ceva foarte bun. Asa ca, atunci cand iei tematica pe care vrei s-o adopti, o intorci pe toate partile, inainte de a o scrie. Cu atat mai mult cand, prin tematica pe care o abordezi, incerci sa faci si o punte de legatura cu o legenda sau un concept filozofic. Pentru ca un concept filozofic bine cunoscut trebuie filtrat pana cand cedeaza spre a putea fi incorporat intr-un vers, asa cum un mit pe care-l folosesti pentru o anume comparatie sau il interpretezi din varii motive, trebuie sa apara in ceea ce scrii in asa fel incat, cititorul sa creada ca s-ar fi cazut sa fie acolo.
Ce poveste spun, in acceptia dvs., "Amintirile unui insingurat"?
Amintirile unui insingurat? O inlantuire de povesti de dragoste, unele asemeni unui labirint, altele pasagere sau impregnate de durere, frustrare, dezamagire, revansa intr-o lume traumatizata, neputincioasa, dar care, inca, incearca macar prin umor sau puterea disimularii sa nu se lase definitiv ingenuncheata. Desi, te poti, desigur, intreba daca nu cumva acesta este un simplu joc al destinului.
In iunie 2014 a avut premiera radiofonica una din piesele de teatru a carei semnatura v-o poarta si care se numeste: Insomniile lui Gregor. Adaptarea radiofonica a fost realizata de Pusa Roth, iar de regia artistica s-a ocupat binecunoscutul Vasile Manta. Din distributie au facut parte indragitii actori: Dorel Visan, Virgil Ogasanu, Mihai Constantin, Maia Morgenstern, Petre Lupu, Mihai Niculescu, Daniela Ionita. Redactor a fost: Costin Tuchila. De muzica si regia muzicala s-a ocupat George Marcu, iar la vioara a fost: Marian Grigore. Regia de montaj poarta numele: Danei Lupu si Florinei Istodor, iar regia de studio, pe cel al Janinei Dicu. Cum a fost aceasta experienta? Dar intalnirea cu maestrul Dorel Visan (care a interpretat rolul imparatului Gregor)?
Spre regretul meu, n-am avut sansa sa merg la Bucuresti cand s-a facut inregistrea. Dar, prin intermediul redactorilor Costin Tuchila si Pusa Roth, le-am transmis actorilor gandurile mele de bucurie si respect.
Cum s-a nascut aceasta colaborare cu Teatrul National Radiofonic?
Simplu. Mai simplu decat m-as fi asteptat. I-am trimis textul doamnei Pusa Roth, despre care stiam ca lucreaza la radio. Dumneaei a citit piesa si mi-a spus ca i-a placut si ca doreste s-o propuna pentru inregistrare la radio. Dupa aceea, piesa a fost citita de domnul Costin Tuchila, de la sectia de teatru radiofonic, si regizorul Vasile Manta. Dupa ce a fost acceptata, s-a trecut la formarea trupei. Iar, in cele din urma, la gasirea unui sponsor. Cu studioul Radiodifuziunei am avut cea mai frumoasa colaborare.
Ce carti, ce autori v-au modelat personalitatea, d.p.d.v. etic si estetic, deopotriva?
Eminescu, Blaga, Noica, Whitman, Kafka, Tolstoi, Marquez si multi altii. De la fiecare mare scriitor poti invata ceva. Mai intai, tehnica de lucru, pentru ca aceasta e ceea ce te intereseaza cel mai mult. Dar, daca artistul e si un exemplu de omenie, atunci poate sa-ti devina model daca, fireste, tu insuti esti interesat de asa ceva.
Ati trait sase luni intr-un lagar din Austria. Ce avem de invatat din aceasta experienta de prizonierat? Celor ce nu stiu cum arata un lagar, le puteti oferi o succinta descriere prin care sa poata vizualiza, un astfel de loc, cu ochii mintii?
Lagarul din Austria avea un centru in apropiere de Viena, pe unde trebuia sa treaca oricine incerca sa emigreze. Era un complex de cladiri folosite candva de armata. Si, fireste ca erau pazita de politie. Acolo, aveau un grup de specialisti care vroiau sa vada din ce motive doresti sa emigrezi si un grup de traducatori pentru intocmirea documentelor pe care intentionai sa le trimiti unei ambasade a carei tara sperai sa-ti aprobe emigrarea. Cand trebuia sa fii chemat pentru interviu nu stiai. Asteptai. In primul rand, pentru ca era foarte aglomerat. Veneau continuu oameni din toate tarile fostului sistem comunist. Pentru buna desfasurare a lucrurilor, ordinea se cerea sa fie respectata cu strictete. Altfel, puteai fi expulzat. Dar, problema cea mai grea, in lagar, era cea psihologica, legata de faptul ca nu stiai daca cererea de emigrare ar fi putut sa-ti fie acceptata. Sau cand acel lucru ar fi fost posibil. Erau acolo oameni de doi ani, fara nici o confirmare de acceptare de la nicio tara. Pe de alta parte, se dusese vestea ca e cu putinta sa fim trimisi de unde venisem, ceea ce s-ar fi incheiat cu cativa ani de puscarie si ”onoarea” de a fi pe lista neagra. Asa ca, fiecare incerca sa gaseasca pe cineva care i-ar fi dat o informatie cat de cat corecta. Eu am aflat adresa criticului de arta, Marin Nicolau-Golfin, care locuia in Elvetia. Criticul/scriitorul a fost foarte bucuros ca i-am scris si a incercat sa ma incurajeze, dandu-mi, in acelasi timp, sfaturi cum sa ma feresc de anumite persoane, printre care era si un agent care se ocupa de artisti. Individul cu pricina probabil ca fusese inlocuit, pentru ca m-a cautat dupa ce-am ajuns in Australia – unde a locuit pana la evenimentele din decembrie 1989. Numai ca, intamplarea facuse sa intalnesc, putin mai din vreme, un spion roman – care lucrase sub acoperire prin tarile arabe, dar fugise atunci cand a plecat Pacepa – si mi-a soptit cateva lucruri despre cei pe care-i stia ca lucreaza pentru serviciile secrete de la noi. Si nu erau numai dintre cei care imbratisau comunismul, erau si din garda veche, care se opusesera aceluiasi sistem. Asa ca, daca vrem ca lucrurile acestea sa nu se mai repete, trebuie sa ne aducem si noi aportul la buna desfasurare a societatii.
Biografie Nicolae Sirius (sursa: http://www.poezie.ro/ ) Nicolae Sirius (n. 1950, Lupsanu, Calarasi) este poet si dramaturg. A parasit Romania in 1986. A trait sase luni intr-un lagar din Austria. Devine cetatean australian din 1988. In 1995, ajunge in Germania, impreuna cu sotia, Hiroko Minakami, o valoroasa pianista japoneza. Cativa ani mai tarziu (1990), se stabileste în Japonia, unde traieste in prezent, alaturi de sotie si de cele doua fetite ale lor. A debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei (1968), publicand apoi versuri în Luceafarul (1974) si in Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979). Consiliul Australian de Cultura si Arta i-a oferit doua burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa sa de teatru : Ultimul dictator, Cain, Abel si Dumnezeu a fost jucata in limba engleza de La Mama Theatre, in colaborare cu Melbourne International Festival (1990), iar Court House din Melbourne i-a pus in scena Castelul (1993). Balada timpului ce plange, piesa de teatru scrisa in lagar, în 1986, a fost publicata in romana si, sub titlul Times weeps, in engleza (ambele volume au aparut la AMB, 2000). In Romania, a publicat volumul Poezii fara tara (Editura Proteus, 1995). In Japonia, poemele sale din Secolul alb (traduse in engleza de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) ia forma unui text electronic destinat cercetarii literare (1996).Cel mai recent volum al scriitorului, Poeme vechi si noi, este in curs de aparitie in limba japoneza. Din anul 1991, Nicolae Sirius este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia. In iunie 2014 a avut premiera radiofonica piesa de teatru care ii poarta semnatura: Insomniile lui Gregor.
