Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

Soprana Leontina Văduva lansează pe piață albumul Verdi-Wagner: Corespondențe

Luni, 22 decembrie, ora 19.00, la Libraria Humanitas de la Cismigiu, va avea loc lansarea albumului recitalului Verdi-Wagner: Corespondente, in prezenta cunoscutei soprane Leontina Vaduva.

La evenimentul organizat de Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura si Libraria Humanitas de la Cismigiu, in parteneriat cu Radio Romania si sub patronajul Ambasadei Italiei la Bucuresti, vor lua cuvantul producatorul muzical Oana Dragulinescu, jurnalistul si realizatorul TV Marius Constantinescu si presedintele Asociatiei pentru Muzica, Arta si Cultura, Mihai Stan.

Asadar, dupa ce in 2013, Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura a invitat publicul sa-i cunoasca, in sala Ateneului Roman, pe Wagner si pe Verdi, dar, in egala masura, pe Richard si Giuseppe, prin ochii, randurile si filtrul spiritual al celor care le-au fost aproape ani multi, Cosima Wagner si Giuseppina Strepponi, in 2014 lanseaza pe piata albumul recitalului omagial Verdi-Wagner: Corespondente.

In 2013, muzica si proza s-au intalnit pe scena precum cele doua protagoniste care le sunt ambasadori, doua prezente emblematice pentru artele pe care le servesc, soprana Leontina Vaduva si actrita Medeea Marinescu. Li s-a adaugat pianistul Masakatsu Nakano si prezentatorul Marius Constantinescu. Impreuna au schitat portrete din cateva linii, suflete din note pe portativ si randuri pe hartie, in oglinzi ce au confundat voit compozitorii si oamenii.

In 2014, cu ocazia sarbatorilor Craciunului si Anului Nou, e randul variantei inregistrate a Corespondentelor Verdi-Wagner sa bucure iubitorii muzicii clasice.

18 decembrie 2014
THE BURIED ALIVE VIDEOS câștigă Marele Premiu BIEFF 2014

Cea de-a 5-a editie a Festivalului International de Film Experimental Bucuresti BIEFF s-a incheiat duminica, 14 decembrie, la CinemaPRO, dupa 5 zile de festival, 3 proiectii sold out, 75 de filme si 4 evenimnete speciale experimentate si vizionate de peste 7.000 de spectatori.

Ceremonia de premiere a fost prezentata de Juriul BIEFF 2014, format din profesionisti de prestigiu din domeniul cinema-ului contemporan – Anne Delseth – Membru al comitetului de selectie al Quinzaine des Réalisateurs, Cannes Film Festival; Theus Zwakhals – Selectioner al sectiunii de scurtmetraj, Festivalul International de Film Rotterdam; Jonathan Pouthier – Responsabil de programele de cinema, Centre Pompidou Paris; Marion Poeth – Director de program, Festivalul Cinedans Dance on Screen Amsterdam si Ileana Birsan – critic si jurnalist de film – care au decis:

Marele premiu, in valoare de 3000 de euro (oferit de Institutul Cultural Roman si decernat de domnul Lilian Zamfiroiu – directorul ICR), i-a fost acordat regizorului Roee Rosee pentru filmul THE BURIED ALIVE VIDEOS.

Juriul si-a motivat astfel alegerea: „Prin intermediul diferitelor stiluri cinematografice si al umorului absurd, acest film deconstruieste miturile despre personalitati politice ale Rusiei si aduce in discutie tentatia si puterea artei, in special cea avangardista. Trezind, de asemenea, in randurile publicului gandirea critica si un scepticism sanatos in ceea ce priveste politica, filmul ne aminteste ca pana si un trecut fictiv ar putea altera viitorul real”.

Premiul pentru cea mai buna imagine, in valoare de 1500 de euro (oferit de Cinelab Romania) i-a fost acordat lui Menno Otten pentru filmul VIA DOLOROSA. „Realizand o micro-coreografie, prin intermediul close-up-urilor, acest film totodata iesit din comun si contemplativ reuseste sa construiasca tensiunea prin accentuarea micilor detalii si schimbari ale expresiilor faciale si gesturilor care sunt intr-o continua miscare in ritm tantric“, a fost motivatia juriului.

Pentru „intrebuintarea de found footage intr-o maniera poetica, in cadrul unui context politic proeminent si abilitatea sa de a ne provoca asteptarile prin felul in care trateaza intimitatea in subiecte universale”, Premiul pentru cea mai buna regie, in valoare de 1000 de euro (oferit de Abis Studio), i-a fost acordat lui Miguel Gomez pentru filmul REDEMPTION.

Mentiunea speciala a juriului BIEFF 2014 a revenit regizorului Wojciech Bakowski pentru DRY STANDPIPE, pentru „luciditatea caracteristica prin intermediul careia abordeaza banalitatile vietii cotidiene si felul in care transpune sentimente contradictorii in imagini abstracte minimale si sculpturale“.

Cel mai bun film experimental romanesc, oferit tot de Cinelab Romania (in valoare de 1500 de euro), a fost acordat lui Daniel Djamo pentru STORM IS COMING, pe care Juriul l-a descris astfel: „Tratand notiuni ce tin de nationalitate, identitate si patrie intr-o maniera inteligenta, acest film perturba si construieste tensiune la mai multe niveluri. Imaginile nu sunt inrudite cu textul intr-un mod evident. in vreme ce stereotipuri existente sunt recunoscute, altele noi sunt aduse la viata. Un film care nu ofera solutii decisive, nici raspunsuri explicite, insa lasa un impact mult mai puternic in mod indirect si in subconstient”.

Ceremonia de premiere a fost urmata de premiera romaneasca a celei mai recente incursiuni a lui Ulrich Seidl in genul documentarului hibrid, dupa trilogia Paradise – IN THE BASEMENT.

„La baza lui In the Basement se afla notiunea ca fiecare barbat si femeie de pe strada ar putea fi, in secret, un bigot sau un mare cantaret de opera. Faptul ca In the Basement ia in considerare un spectru larg de posibilitati in ceea ce priveste indentitatile secrete este ceea ce face din aceasta explorare a celor mai intunecate colturi ale psihicului uman egala, daca nu superioara, celor mai recente fictiuni narative ale lui Seidl.” (Tomas Hachard, Slant Magazine)

In cadrul celei de-a patra editii BIEFF publicul s-a bucurat de 33 de filme in competitia internationala, precum si de proiectii realizate in cadrul unor parteneriate unice in Romania, cu festivaluri de film si institutii de referinta din sfera cinema-ului experimental si a artelor vizuale, dintre care amintim:

•Quinzaine des Réalisateurs – sectiune paralela a Festivalului de la Cannes;

•IDFA Amsterdam – cel mai important festival european de film documentar;

•legendarul Festival International de Scurtmetraj Oberhausen;

•International Film Festival Rotterdam – unul dintre cele mai mari festivaluri din lume, atat in ce priveste numarul de spectatori, cat si de invitati din domeniu;

•Berlinale Forum Expanded – cea mai indrazneata sectiune a Berlinalei – lucrari avangardiste, experimentale, eseuri cinematografice, observationale, reportaje politice si formule cinematografice inca nedescoperite;

•seducatorul program Dance Cinema from the Netherlands organizat in acest an in colaborare cu CINEDANS – Dance on Screen Festival Amsterdam.

Cea de-a 5-a editie a Festivalului International de Film Experimental Bucuresti BIEFF a avut loc in perioada 10-14 decembrie 2014, la CinemaPRO si Cinema Elvira Popescu.

BIEFF este sustinut de Centrul National al Cinematografiei, Institutul Cultural Roman, Universitatea Nationala de Arte, Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, Le Fresnoy – Studio National des Arts Contemporains, Forumul Cultural Austriac, Goethe-Institut, Institutul Francez, Centrul Ceh, Institutul Balassi, Institutul Italian de Cultura „Vito Grasso”, Programul Statul de Drept Europa de Sud-Est al Fundatiei Konrad Adenauer, Ambasada Suediei, Ambasada Finlandei, Ambasada Israelului, Accion Cultural Española, German Films, Dacia, ABIS Studio, NouMax, Cinelab, Lara Zankoul Photography, Centrul National al Dansului Bucuresti, Galateca, Lente Cafe, La Mama, J’ai Bistrot, Book4travel, Control Club; bilete prin Eventbook.

17 decembrie 2014
Clubul FANBOOK sau cum să vă ajutați copiii să citească de plăcere

Va doriti ca lectiile de limba romana sa devina o placere pentru copiii dvs adolescenti, sa aveti mai mult succes atunci cand le cereti sa citeasca si, implicit, sa fie mai bine pregatiti pentru examenul care ii asteapta la 14 ani? Clubul de lectura FANBOOK va pot veni in ajutor. Si nu doar in Bucuresti, ci si in tara.

Deocamdata, impreuna cu Editura Humanitas am lansat patru editii ale clubului de lectura in Bucuresti, insa ne dorim sa facem mai multe, atat pentru elevii din Bucuresti, cat si pentru cei din tara.

La ultima intalnire a clubului, care a avut loc in Libraria Humanitas de la Cismigiu, weekend-ul trecut, zeci de elevi de la scoli din Bucuresti au venit sa o asculte pe scriitoarea Denisa Comanescu vorbind despre cartile care i-au marcat copilaria si sa discute despre o carte pe care o citisera pentru aceasta editie a clubului, „Pescarusul Jonathan Livingston”, de Richard Bach. Intalnirea a continuat cu alt invitat special, jurnalistul si criticul de film Ileana Birsan care le-a vorbit copiilor despre ce inseamna un film adaptat dupa o carte si cum cititul alaturi de cinematografie le poate dezvolta viziunea pe care o au asupra lumii.

”Nu am mai experimentat asa ceva”

Alexia Manea, 12 ani, nu a ratat nicio intalnire a clubului. „Este o experienta inedita. Chiar nu am mai experimentat asa ceva. Vin tot timpul cu placere. Mi-au placut cartile recomandate si sunt trista ca sunt doar patru intalniri”, spune Alexia, pentru care cititul a devenit o pasiune si o placere, ”fiindca nu este ceva impus”.

Radu Sofica, 13 ani, se bucura si pentru prietenii pe care si i-a facut la club, dar si pentru ca a ajuns sa citeasca carti speciale. „M-am regasit in personajul din „Extrem de tare si incredibil de aproape”. Imi plac cartile noi, in care personajele sunt copii”, marturiseste Radu.

Pe langa dorinta de a-i apropia pe copii de lectura, clubul Fanbook are si o componenta sociala puternica. La inscriere copiii au achitat o taxa de participare de 100 lei. Suma stransa va fi folosita pentru a darui carti copiilor bolnavi de cancer internati la Institutul Clinic Fundeni.

De la un proiect pilot la cluburi in tara

Proiectul-pilot de la Bucuresti al FANBOOK, in care elevii se intalnesc cu scriitori speciali si discuta despre carti pe care le citesc, il dorim extins pentru copii cu varste intre 9 – 18 ani, intr-o prima etapa in Cluj, Brasov, Sibiu, Galati, Oradea. De asemenea, ne dorim dezvoltarea unor mini biblioteci in spitalele de copii cu aproximativ 3.000 de carti oferite.

Folosindu-se de facilitatea fiscala „20% din impozitul pe profit” orice companie din Romania se poate implica in aceast proiect, fara a aloca bani din bugetele proprii, ci doar prin decizia de a folosi o parte din impozitul pe care oricum il platesc statului. Procedura este simpla si nebirocratica, prin semnarea unui contract de sponsorizare.

CSR Mindset, initiatorul si organizatorul FANBOOK, este o organizatie dedicata proiectelor de responsabilitate sociala in educatie, social si mediu. Membrii fondatori ai CSR Mindset au o experienta de peste 5 ani in proiecte de strangere de fonduri, implementare si management.

17 decembrie 2014
Copiii zăpezii

BBC Knowledge va difuza in premiera, duminica, 21 decembrie, de la ora 19.50, Copiii zapezii – un documentar emotionant care ii duce pe spectatori intr-o calatorie magica in jurul lumii pentru a afla cum invata sa supravietuiasca puii de animale in cel mai dur anotimp al anului.

Imaginile uimitoare ale Unitatii de Istorie Naturala BBC ofera o perspectiva unica asupra vietii acestor animale si a familiilor lor, dramatizand povestea fiecarui personaj pe masura ce invata sa se adapteze la scaderi bruste de temperatura, la schimbari de obiceiuri si la resurse de hrana limitate.

Documentarul urmareste bucuriile si necazurile acestor copii ai zapezii din randul pinguinilor imperiali, al maimutelor de zapada, al renilor si vidrelor, pentru a afla in ce masura acestia pot supravietui primului an de viata intr-o lume din zapada si gheata, cu ajutorul venit din partea familiei si al prietenilor.

De la puii de urs polar ce parasesc barlogul pentru a intra in salbaticie, pana la lupii arctici de numai opt luni ce invata sa vaneze in zapada si la maimutele japoneze Macaque ce se incalzesc in izvoare fierbinti, vor reusi aceste mici vietati sa dobandeasca dexteritatea si puterea de care au nevoie pentru a trece de prima lor iarna?

17 decembrie 2014
Se deschide Clubul Scrie despre Tine – un nou loc în București

Club SDT inseamna o comunitate de povestitori, scriitori, regizori si actori. Incepand cu 2010, proiectul Scrie despre Tine a adunat grupuri de oameni care scriu si joaca piese de teatru si scenarii autobiografice, participa la evenimente si experimente de povestit, scris, jucat, gatit, filmat, antrenat, cantat, alergat, si invata impreuna cum sa isi povesteasca si exploreze lumea. Oricine poate face parte din aceasta comunitate, indiferent de experienta anterioara in domeniul artistic.

Cum pot deveni membru?

In decembrie echipa proiectului primeste noi membri. Scrie-le pe scriedespretine@gmail.com pentru a stabili o intalnire, oricand poti in intervalul 8-20 decembrie. O discutie la un ceai cu unul din trainerii proiectului si cateva ateliere demonstrative te vor lamuri ce varianta de lucru ti se potriveste, si cum poti colabora cu SDT. Daca nu reusesti sa ajungi insa te intereseaza proiectul, iata cea mai simpla varianta de colaborara: abonamentul "Scrie despre tine" la distanta:

Apoi pe 20 decembrie te asteptam la petrecerea de deschidere a Clubului, pe Budisteanu 26, unde ii poti cunoaste pe ceilalti jucatori, si unde, dupa ora 19.00, iti poti lua si cardul de membru.

Ce e cu proiectul asta?

Proiectul a pornit in 2010 la initiativa lui Sorin Poama actor, si a Verei Ion, regizor. S-a desfasurat si se desfasoara in Bucuresti in regim independent, adunand in timp peste 200 de oameni pasionati de acest concept care au participat la intalnirile SDT. In timp, din aceste intalniri au aparut 20 de piese noi de teatru, scrise de autori noi, 7 scurtmetraje, 5 productii de teatru, si primul Festival de Teatru Independent dedicat textului autobiografic din Romania.

Trainerii Vera Ion si Sorin Poama in cateva cuvinte despre viziunea lor: "Oricat de absurda/ironica/suprarealista/intensa/goala/isterica/de neinteles e viata in manifestarile ei, noi o transformam in text si o studiem: tipuri si structuri de gandire, constructii emotionale paradoxale, dinamici intre oameni si intre grupuri sociale, forme de limbaj, dinamici intre personaje, ciocniri intre lumi, dinamici intre generatii. Din aceste studii ies piese de teatru, scenarii de film, subiecte de documentare. Pentru ca un text viu surprinde detalii paradoxale si situatii puternice de viata, in care ne regasim si care vorbesc despre lumea in care traim, am ales sa studiem realitatea si sa scriem despre ce ni se intampla. Asta nu este un lucru usor, de aceea expunerea si curajul de la Scrie despre Tine iti dau destula adrenalina cat sa redescoperi chestii simple: cum e sa fii atent si la alti oameni decat la tine, sa privesti pe cineva in ochi, sa faci exercitii simple de comunicare, sa te deschizi, sa te lasi in pace. Nu ne intereseaza ideea ca "unii au talent si altii nu", consideram ca talentul consta in disponibilitatea de a-ti investiga universul si miza cu care vrei sa spui o poveste."

Pentru oameni care au venit in contact cu povestile spuse si scrise in cadrul atelierului, incepand cu 2010 pana acum. Pentru cei care sunt, discret si prezent, aproape de acest proiect, si ii urmaresc evolutia. Pentru jucatorii activi in cadrul atelierului, si pentru cei interesati de o relatie la distanta, Club Scrie despre Tine inseamna un loc unde se pot aduna, pot experimenta si invata impreuna sa isi povesteasca lumea. Puteti gasi proiectul pe Facebook (Scrie despre Tine) sau la www.scriedespretine.com.

Pentru mai multe informatii, intrebari, inscrieri in club si rezervari, dati un mail la scriedespretine@gmail.com.

15 decembrie 2014
Lazăr Novac. Doinitor nu primul, nici al doilea ci poate acelaşi Achim Nica…

Zile cu soare si caldura sufleteasca, la inceputul iernii anului 2014: un doinitor cu har din harul ancestral, nesecabil, al folclorului romanesc, Lazar Novac, din Banatul sarbesc isi lanseaza in Romania cantecele sale. Hotarul, sub acest semn, e pragul trecut din Banatul sarbesc in Romania de catre doina pe care doar nemuritoarea voce a lui Achim Nica o intona si o canta candva „ca pe o rugaciune”, cum spune maestrul Benone Sinulescu.

Nu orice delimitare statala e o frontiera intre oameni! Cu atat mai putin, pentru artistul roman Lazar Novac, nascut pe 15 noiembrie 1955, la Iablanca, sat la un pas de cinci kilometri de Romania. Ca pasarea cu o aripa intr-o tara si cealalta aripa in alta tara, romanii de la Iablanca, purtand in leaganul sufletului odorul doinei romanesti, scurteaza timpul pana in veacurile fara frontiera de acum, iar doinele lor sunt un protest impotriva uitarii. Numai cinci kilometri sunt intre satul Iablanca si Romania, dar pentru locuitorii dintr-o parte si din cealalta vazduhul reprezentinta extensiv spatiul etno-folcloric romanesc banatean, nu marginile lui care incep din ce in ce mai conturate de dincolo de satele dimprejurul Varsetului, oras sarbesc aflat la zece kilometri de Iablanca.

Spiritul romanesc in locurile natale ale lui Lazar Novac se desfasoara fara fixism ancadramental in stilul banatean, fiind de fapt o panoramare melodica a toata Romania folclorica, pentru ca in cantecele sale, cantaretul re-creeaza existenta practica si idealul, materialul divizibil, infinitul spiritual, omul si natura, viata si nefiinta romanilor din toate zonele etno-folclorice romanesti, largite pana in Banatul sarbesc. De aceea, la Iablanca si in toate satele cu populatie de origine romaneasca din jur, cantecul romanesc este in casa lui.

Spre cunoasterea mai ideaproape a artistului Lazar Novac, ginerele sau Ionel Ivascu i-a facut o descriere dupa care se alcatuieste portretul de fata, oglindit intrucatva cu mandrie in spusele fara aparente lacunare ale cuvantului romanesc ci, dimpotriva, foarte bogate in vocabular si expresie. Parintii artistului banatean, Gheorghe si Domnica erau tarani nici prea instariti, nici prea saraci, dar harnici si fericiti pentru ca aveau trei urmasi sanatosi si cuminti pe cat puteau fi de cuminti, asa isteti, voiosi, nestiutori ai grijilor, cum erau: Gheorghe, Lazar, Marta. Pe langa joaca si libertate, insa, ei trebuia sa si ingrijeasca animalele, sa faca lucrari in camp si la vie. Joaca, lucrul, cantul, invatatul, acestea sunt cele ce au leganat junetea copiilor lui Gheorghe si ai Domnicai Novac din Banatul sarbesc!

La scoala, ei erau laudati de invatatori. Scoala aceea era cu predare in limba romana si invatau la ea si copii din satele invecinate, pur romanesti, Salcita si Mesiciti. La serbarile scolare, Lazar era un solist uimitor pentru toti, inca de pe atunci. Facea parte dintr-un ansamblu scolar cu dansatori, solisti vocali si orchestra-taraf. Talentul sau avea intrucatva sursa reflexa a familiei, pentru ca sora sa canta placut, tatal sau, solist si el al corului din sat, de asemenea, iar strabunicul, Lazar, fusese cantor la biserica romaneasca din sat. Toti dintre ei nu aveau voci catusi de putin irelevante pentru cantecul popular traditional romanesc. Lazar, insa, avea un talent aparte, sporit de mai multa ravna si inclinatie in nealegerea tintelor false ale cantecelor ieftine, comerciale, ci lucrand la fiecare, culegand pe cele valoroase melodic si folcloric. Scoala elementara a terminat-o ca elev eminent, dar tatal sau l-a oprit acasa, spre a ingriji glia stramoseasca si pazi traditiile si datinile romanesti. Pe cand, fratele mai mare si sora au continuat liceul la Varset, iar apoi, facultatea.

Inradacinat trupeste si sufleteste la Iablanca, Lazar a inteles ca niciodata apa nu se revarsa la deal si pentru aceasta a urmat cursul apei destinului sau de fiu al satului, fara a se porni impotriva curentului. S-a casatorit pretimpuriu, la 18 ani, cu Firuta Putnic, fata din sat si a dat cu ea viata copiilor, caci in familiile satesti, casa fara copii e hruba pustiului. In 1974 li s-a nascut fiica Domnita, apoi, in 1977 a venit pe lume Gabriela. Odata cu soarele, insa, a trecut pragul casei lor si umbra supararii! si-a pierdut in acelasi an tatal, pentru care fapt, glasul sau a tacut un timp. Dar cantecul nu-si paraseste melozii daruiti sa gradinareasca florile lui, cu lucrul spiritului. In 1979, producatorul de emisiuni radio-televizate din Novi-Sad, in cautare de tinere talente, a intalnit-o pe Marta, sora lui Lazar, care studia la Novi-Sad si inregistrase si ea cateva piese muzicale, la radio. Prilej inlesnitor de a-l face cunoscut pe fratele ei, Lazar! Spiritele alese, ca si comorile ascunse tind sa-si reverse stralucirea la suprafata, intotdeauna, oricat de tarziu. A venit, asadar timpul inregistrarilor radio, pentru Lazar Novac. Primele doine interpretate de el au plecat de la Novi-Sad in eter, pe calea undelor, dupa care, in decursul a cinci, sase ani, alte cincizeci de doine au fost transmise la radio. Lazar Novac s-a facut cunoscut si admirat in tot Banatul sarbesc. Apoi, din 1980, glasul sau a inceput sa-si fructifice caldura alinatoare, frumusetea melodica, emotia mesajului, la nunti si alte petreceri, acompaniat si reverberat de orchestra condusa de Nicolae Ciura si Vasa Trocea. in Banatul sarbesc, nuntile tin trei, patru, cinci zile. In aceasta cadenta, Lazar Novac a tinut piept istovirilor, timp de treizeci de ani. Au venit si s-au schimbat in muzica Serbiei de la frontiera cu Romania, cantareti din ce in ce mai tineri, dar Lazar Novac a ramas neschimbat.

Romanii din aceasta parte de tara sarbeasca au plecat inca din anii 1960-1970 si s-au stabilit in toate laturile lumii. In locurile in care s-au adunat mai multi, s-au infiintat cluburi in care s-a aprins scanteia vietii culturale romanesti. Astfel, in New York a prins viata clubul „Banatul”, la care erau invitati la sarbatorile de iarna, romanii de acasa, alaturi de cei din strainatate. In astfel de ocazii a fost invitat si artistul Lazar Novac sa cante la New York, in Detroit, in Suedia, in Canada… In timp ce acasa, in Banatul sarbesc era omniprezent la spectacole, alaturi deseori si de artisti din Banatul romanesc, printre care: Nicoleta si Andreea Voica, Petrica Moise, Ramona si Petrica Nita, Liliana Laichici, Luminita Jucu-Pascu. Zorica Savu… In anul 1994 a inregistrat o caseta cu saisprezece piese, pentru ca in 2004 sa scoata un CD cu romante si cantece vechi si culese din zona de codru, asa cum sunt denumite satele din jurul Varsetului.

Dar, prin 2010, artistul Lazar Novac a reflectat atent si obiectiv la obscurizarea ideii de muzica in spatiul folcloric, intensificat de managementul muzical, intru pierderea valorii si consolidarea obscuritatii. Culorile si ritmurile muzicale comerciale patrunsesera in muzica aceasta si a trebuit sa cumpaneasca mult daca este sau nu mai este rostul sau sa continuie in acest peisaj al culturii muzicale investite cu prea-plinul scenei. A decis sa predea elanul sau artistilor mai tineri. Insa, fiind invitat la Timisoara, in emisiunea tv „50+”, moderata de actorul Ion Besoiu afla ca pentru unii, mai tarziu poate fi niciodata daca isi iroseste sansele. Il cunosteau iubitorii muzicii folclorice romanesti din lume si nu-l cunoaste Romania.

Cum cerul cadelniteaza nu doar cu pietre de gheata, ci si cu scantei de soare, in satul Iablanca, intr-o zi s-a oprit din drum interpretul Benone Sinulescu! Pentru Lazar Novac aceasta avea sa insemne ochiul ferestrei catre lumea muzicala folclorica romaneasca. Doinele lui, piese de argintarie si broderie muzicala, de mare rafinament stilistic si melodic erau cunoscute de artistul Benone Sinulescu si de aceea venise maestrul Benone Sinulescu la Iablanca. Voia sa le asculte de aproape, de langa inima care le incalzea si le prefigura in aripi spirituale spre antablamentul catapetesmei constiintei pure si veritabile, a folclorului.

Cuvantul artistului Benone Sinulescu a fost pentru Lazar Novac lucrarea resadirii unei noi aspiratii catre scene si studiourile de radio si televiziune din Romania. Increderea pe care i-a inspirat-o maestrul Benone Sinulescu a spulberat pentru prima oara si definitiv hotarul cu Romania. Este de netagaduit ca pentru Romania, Lazar Novac a fost descoperit de catre unul si acelasi artist caruia Naidin sau Emilia Dorobantu, dar si unii interpreti apropiati generatiei sale si ajunsi azi celebri, ii datoreaza mult: Benone Sinulescu. Intr-o lume vasta si eterogena a artistilor, in care, de multe ori cei mici lucreaza sa surpe pe cei mari, iar unii dintre cei mari, nu neaparat cu sensul de seniori inaintati in zile ci cu intelesul de maestri, nu se incarca de griji pentru altii, maestrul Benone Sinulescu este descoperitor de talente, printre care, al lui Lazar Novac, intaiul, dupa Naidin, pe care il atrage in lumina rampei muzicii Romaniei. A intrevazut in Naidin un talent inestimabil si nu s-a inselat, a descoperit acelasi talent in Lazar Novac si nu se va insela. Daca se va insela chiar si acest titanic maestru, ne aflam pe o corabie in tangaj, furata de valuri. Dar nu se poate intampla aceasta.

Maestrul Benone Sinulescu nu e val, e tarm! A intrevazut in doinele cantate de Lazar Novac, glasul duhului folclorului romanesc banatean, in primul rand, dar nu numai. A simtit si apreciat glasul catifelat al doinitorului din Banatul sarbesc, nazuitor de acum incolo, a-l ajunge in inaltimea valorii pe doinitorul cel pana azi nepereche, Achim Nica, a simtit vibratia armonica, dantelaria glasului artistului si a apeciat deopotriva ca omul Lazar Novac este de o simplitate si o modestie comportamentala necrezuta. Maestrul Benone Sinulescu, de aceea a mers la Iablanca: a intrevazut in cantaretul Lazar Novac pe cel mai stralucit doinitor roman din Serbia si alaturi de Achim Nica, din Romania. I-a apreciat glasul clar, acuratetea ce-o intrece pe cea din glasul doinitorului Achim Nica, intr-o privinta fiind aproape, daca nu lipit de harul acestuia.

Sub semnul luminos al destinului, intalnirea dintre artistul Lazar Novac si maestrul Benone Sinulescu este intalnirea soarelui cu oglinda. Avea nevoie cantaretul serb de un mentor care sa ii arate drumul! sansa, nicidecum ivita din intamplare, deoarece intre cei doi artisti, Lazar Novac si Benone Sinulescu exista deja o atractie, prin aceea ca banateanul de la Iablanca ii canta cu iubire si desavarsire artistica melodiile maestrului de la Siriu! Intr-o cursivitate a legiilor concordantei, azi, maestrul Benone Sinulescu ii intoarce admiratia, sprijinindu-l sa se lanseze in Romania. L-a insotit si l-a recomandat la Casa de discuri „Euro Star”, „predandu-l” producatorului caruia folclorul romanesc de maine are a-i cinsti o prolifica si selectiva comoara de inregistrari muzical-folclorice, Paul Stanga. Apreciat de la prima auditie de catre acest producator cu fin, experimentat si zelos spirit de depistare si cumpanire a talentului, interpretul Lazar Novac a inregistrat la „Euro Star” un disc in care doina e intonata „ca o rugaciune”, neindoielnic, daca asa spune Benone Sinulescu!

Urmeaza, fireste, lansarea discului, urmeaza, de asemenea, prezente ale artistului Lazar Novac pe micile ecrane ale televiziunilor, la radio, pe scenele din Romania…

Frumoasa si pretioasa descoperire a maestrului Benone Sinulescu si o tot pe atat de spectaculara aparitie in galaxia stelelor folclorului romanesc a unui doinitor, nu al doilea, nici primul, ci poate acelasi ca Achim Nica!

sursa foto: Lazar Novac

13 decembrie 2014
Edith Piaf (1915-1963): Iubitoare de iubire

Trupul unei femei marunte, de un metru patruzeci si sapte, imbracat cu o rochie neagra de o absoluta sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trada firea, la antipodul aparentelor. Piaf i-a vrajit pe toti barbatii "ei“, adeseori i-a dat cu imprumut altor femei, toti cei care prin ziare au fost botezati pe urma “Domnul Piaf”, sau chiar si atunci, pe loc. Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emotia vocii, care declansa mereu acelasi scenariu: ii chema la ea sa bea un pahar, langa pian, iar ei ramaneau pana in zorii zilei; si nu plecau niciodata inainte ca ea sa-i paraseasca.

In viata lui Edith Piaf si-au facut loc numeroase legende, pe care ea le-a intretinut din plin, alegand variantele biografice care i se pareau mai “prezentabile“. Edith Piafa contribuit la aparitia a doua carti, Au bal de la chance (La sarbatoarea norocului) in 1958, prefatata de marele admirator si prieten Jean Cocteau, si Ma vie (Viata mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, aparuta dupa moartea ei, in 1964: gasim acolo repetate aceleasi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele doua femei se adorau -, Edith Piaf si-a construit mitul de-a lungul existentei. Materia prima, faptele strict reale, depaseau in pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera intr-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie sa finiseze mica melodie a vietii sale. Intr-un singur aspect n-a trisat si n-a negociat vreodata, pasiunea pentru iubire: “In viata e-o singura morala: ca esti bogat sau falit, fara iubire esti halit.“

1918

O copilarie de saltimbanc

O placa oficiala asezata pe Rue de Belleville, la numarul 72, afirma ca Edith Piaf s-a nascut in plina strada, in timp ce un spital din apropiere i-a inregistrat nasterea la 19 decembrie 1915. Ce conteaza, din moment ce e clar esentialul: viata ei se va desfasura pe strada, pana la varsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artista ambulanta, mai cunoscuta prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fata de oameni sarmani, a dat peste un alt sarantoc, Louis Gassion, un chipes contorsionist de trotuar, mobilizat in 1914 si trimis pe front. Pe fetita lor nou-nascuta, Anita o lasa in grija maica-sii, Aisa, de origine kabila, o betivana patenta. Intr-o permisie, Louis Gassion o gaseste pe micuta Edith intr-o cocioaba gretoasa, plina de paduchi si raie, sugand din biberon laptele amestecat cu vin rosu. O ia imediat si-o duce la Bernay, in departamentul Eure, la propria lui mama, care conduce cu mana de fier un bordel. Intre 2 si 7 ani, Edith se insanatoseste, apoi infloreste printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va pastra o mare tandrete pentru prostituate, fara a fi fost ea insasi una, dupa cele mai multe marturii.

In 1923, Louis Gassion, fara o para chioara, vine s-o ia cu el la drum pe micuta Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor manca pe sponci, niste paine, uneori inmuiata in vin. Edith isi aminteste ca n-a zarit-o pe maica-sa decat o singura data, intr-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatalui: „Aia de-acolo, poti sa-i dai un pupic, e mama-ta… pe bune!“

Louis nu e nici laudaros, nici demonstrativ, dar e in stare sa renunte la un pahar de lichior pentru a-i cumpara o papusa fiica-sii, chiar daca “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith sa spuna despre singurul barbat care a protejat-o cat de cat: “Dintr-o mardeala ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel paruielile ei de mai tarziu cu amantii: “Cand ai incasat-o mereu, nu te obisnuiesti prea repede sa nu mai fii caftita“, ceea ce inseamna, printre randuri, ca, daca nu mori de pe urma unor batai, ele nu trec totusi fara a lasa consecinte durabile.

France: Paris, Montmartre 1936

Intr-o zi de colectare a maruntisului, pe cand are 10 ani, Edith canta, iar tatal ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipa, pana cand se aventureaza de una singura, la 15 ani, prin cazarmi, pe unde isi rataceste repede himenul. La 17 ani, Edith intalneste un marunt agent comercial, cu care se muta intr-o camera de pe strada Belleville. Dar fetita care se naste din aceasta relatie moare la un an si jumatate, in iulie 1935, dintr-o meningita fulgeratoare. Edith, care o lasa ba pe la unii, ba pe la altii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns isi va reprosa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai tarziu, nu va gasi decat imaginea iubirii materne pentru a-si exprima durerea: “Nu era iubitul meu,

era pruncul meu, copilasul meu.“

Edith Piaf, 1946 by Cosette Harcourt – Studio Harcourt

Inca din primele castiguri, isi intretine financiar tatal si mama – atunci cand o localizeaza -, cu senzatia ca intoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism in 1944, Line Marsa dintr-o supradoza, in 1945, dar Edith a apucat sa faca pentru ei mai multe decat au facut ei pentru ea. Totusi va canta despre tati si despre barbati cu un zel neobisnuit; niciodata despre mame si femei, decat daca sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cantecele ei, pentru acel strop de caldura pe care l-a primit din partea lor.

1947

Vremea protectorilor

In octombrie 1935, Edith isi duce viata pe trotuare si-l intalneste, in cartierul sic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de langa Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheama la auditie. Edith e obisnuita sa-si inece bucuriile si necazurile in alcool la Belleville, cu amica ei „Curvistina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alaturi toata viata, si e cat pe ce sa rateze auditia. Louis, al treilea barbat din existenta sa, incarneaza tot ceea ce ea nu cunoaste: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic si… de incredere! Ea ii va spune mereu „Taticu“ (“Papa“). El o angajeaza imediat.

Din ziua urmatoare, Edith cucereste tot Parisul intelectual, politic si artistic, uluit de vocea ei si de extrema saracie a ornamentelor sale. Cocteau o proslaveste de la bun inceput, iar admiratia lui nu va pali niciodata. Taticu’ isi boteaza cantareata, mica si fragila, “Fetiscana Vrabiuta“ (“Mome Piaf“), intrucat “Fetiscana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Imbracata saracacios, Piaf se dovedeste din start foarte constiincioasa in privinta repertoriului, intratabila si sigura de sine. Va canta despre mediul sau natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relatiile sexuale de-o noapte, uitarea inainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gala si reluarea primelor sale discuri la radio reusesc sa umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, pestii dau tarcoale si, multa vreme, Piaf si Momone le-au platit taxa de protectie. Dar atunci cand, la 6 aprilie 1936, Taticu cel bogat e gasit asasinat la domiciliu, privirile se indreapta fireste spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorat pe Leplée? Si de ce? Nu se va sti niciodata. Fetiscana Vrabiuta, sicanata si terfelita de presa, trebuie sa se refugieze pe Coasta de Azur, unde traieste de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant si producator al primului ei disc. Un an mai tarziu, revenita la Paris, isi cheama in ajutor o veche cunostinta, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Straina). El o iubeste. In noiembrie 1937, o relanseaza pe scena cu adevaratul prenume, Edith, facand uitata Vrabiuta din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tata: o pune sa citeasca, sa studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va insoti pe cantareata in intreaga ei cariera si-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenita cap de afis, Edith Piaf evolueaza pe o multime de scene pariziene, precum si in diverse turnee pana la razboi, cand Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplacerea de-a se desparti din proprie initiativa! Caci Paul Meurisse, tanar dandy inca necunoscut, care canta la cabaretul de peste drum, ii place prea mult ca sa nu-l duca in camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutandu-l sa joace intr-o piesa pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descopera ca a trecut pe lista de rezerve, atunci cand vine sa-i bata la usa camerei, intr-o permisie, scena de vodevil pe care curand Meurisse o va interpreta la randul sau…, dar in rolul incornoratului! Nici unul dintre barbatii lui Piaf nu se va supara, fiindca ea e cu totul altfel, artista mai presus de toate, desprinsa de principiile burgheze.

Jean Cocteau si Edith Piaf (1940)

Imbratiseaza talente si corupe soti

Scenariul se repeta: ei ii aduc o melodie, ea canta pentru ei, beau amandoi in jurul pianului, iar ea le sopteste: “Ramai peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasa de durere: o transforma in emotie, pe masura ce un amant il inlocuieste pe celalalt. La inceputul razboiului, se refugiaza in zona libera si participa la Rezistenta in felul ei, ascunzandu-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu si compozitor. Ii ia locul ziaristul Henri Contet, care se instaleaza cu ea la Paris, desi e insurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am inteles bine cu nevestele amantilor.” Si, intr-adevar, ii “restituie“, nu fara a-i fi transformat in textieri pentru cantece, ca pe Henri Contet, inginer ca formatie, care i-a ramas un pretios colaborator. Edith Piaf nu era lipsita de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine sa fii amanta decat nevasta. “Totdeauna imi iau catrafusele, asta e revansa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

Yves Montand si Edith Piaf (1945)

La intoarcerea in 1942, la Paris, Edith Piaf urca din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi ii atribuie diverse acte de rezistenta, departe de orice compromis. Imediat dupa sfarsitul razboiului, pasii i se incruciseaza cu ai frumosului Yves Montand, pe cand inca e impreuna cu Henri Contet: le impune un turneu in trei. Montand se lafaie pe afis alaturi de Piaf; cat despre patul in care s-ar fi lafait impreuna, subiectul si astazi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf muta si muntii din loc. Ii gaseste primul rol important in Les Portes de la nuit [Usile noptii] de Marcel Carne (1946) si il obliga pe Contet sa compuna melodii pentru el. Dupa ce Montand se lanseaza, ea il paraseste, la fel ca si pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvant greu de spus. La sfarsitul fiecarei iubiri, Edith se muta mai departe, un obicei la care nu va renunta niciodata. Neavand nici o mobila, putin legata de anumite locuri, ea nu tine decat la oameni, dar si la ei doar o vreme: nu lasa iubirea sa lancezeasca.

Edith Piaf la New York (1950)

New York, New York

Pe vremea aceea, adevaratul succes se masura la New York. In 1946, Piaf se duce acolo, impreuna cu cei trei colaboratori talentati care n-o vor mai parasi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, si Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotata ramane Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: vesela, fara griji, bine crescuta, fosta speranta a muzicii clasice. Textierii insa se schimba in ritmul noilor intalniri, al noilor iubiri. Reteta Piaf functioneaza.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmeaza in turneul american, iar Edith Piaf devine rasfatata Statelor Unite, dupa cateva debuturi grele, in fata unui public pentru care “Pariziana“ echivaleaza cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Pana in 1948, turneele din strainatate se tin lant, fara pauza: dincolo de Atlantic, dar si in tarile nordice, mereu alaturi de preferatul trupei ”Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, in ciuda vreunei nazbatii, indata ce el nu-i pe faza. Incapabila sa ramana singura, Edith insala fara a trada: ea nu-l reneaga pe partenerul titular, doar se “consoleaza“ langa altul, chestiune de nuanta! Lumea stie precis daca e bine dispusa, ori prost dispusa, dupa cuvintele cantecelor de dragoste pe care le compune, dar si multumita unei ample corespondente, zeci de pagini in fiecare zi, adresate iubitilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat intalnit la Gerny’s si care a ramas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, in primavara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisa de toti, indata ce incepe sa cante, cu mainile puse-n solduri si privirea ratacita in departari. Ea stie sa faca tot ceea ce el nu stie, sa scrie si sa slefuiasca vorbele, in timp ce el incarneaza tot ce iubeste ea: nu e prea inalt (un metru saptezeci), dar e vanjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca si cu nimeni altul, si nu va avea timp sa-l paraseasca ea mai intai, ceea ce-l va impinge pe un prieten sa spuna: “Singurul barbat care a parasit-o a fost Cerdan, dar numai fiindca a murit.“

Edith Piaf si Marcel Cerdan

Piaf si Cerdan: iubirea magica

Magica pentru noi, magica si pentru Piaf insasi, care nu va avea niciodata prilejul sa traiasca pana la capat gustul fericirii, intr-o viata banala si sedentara, iubirea dintre Cerdan si Piaf e marcata de absenta, lipsuri, durere. Meciurile boxerului il obliga sa mearga in toate colturile lumii, sotia lui si cei trei copii mici traiesc la Casablanca. Edith isi organizeaza turneele in functie de programul lui – un recital la Casablanca de Craciun, de pilda, pentru ca el sa se poata desprinde de familie de sarbatori. Ea ii scrie, plange, dar adevarata noutate e ca ei nu se bat deloc. Toti ceilalti barbati, chiar si cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenta initiat de Edith, care-i impingea sa-si iasa din fire, ba chiar lovea prima, incat sa-i determine s-o ia la bataie, dupa care parea multumita si isi regasea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadari si episoade de alcoolism cu Momone, inselatorii ostentative, a facut de toate, insa alaturi de Cerdan apare o alta Piaf, blanda si fidela, care se uimeste pe ea insasi.

La intoarcerea lor impreuna in Franta, in septembrie 1948, dupa ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial in Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presa la aterizare (bietul Jaubert, aflat in acelasi avion, face fete-fete). Insa Piaf refuza sa recunoasca public idila lor, din respect pentru sotia lui, dar si pentru ca Cerdan nu intra in obisnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibreaza la unison, in fata acestei iubiri evidente, dar adultere, de parca Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiana. Singurul ziar care a indraznit sa puna titlul “Hoata de soti“ si-a atras furia publicului, la fel ca si cel care a anuntat, dupa 0 infrangere a lui Cerdan, “Piaf ii poarta ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statura magica, o inghite pe cea marunta: cine isi mai aminteste, cine a stiut vreodata, cu exceptia specialistilor, ca Marcel Cerdan era insurat pe-atunci?

Piaf calatoreste, munceste, o evita pe Momone, isi asteapta barbatul, canta pentru el de la distanta, ii scrie kilometri de scrisori minunate, carora el le raspunde cu tonuri la fel de patimase. Ea nu-i cere sa divorteze. El ii propune aceasta varianta, dar…

La 27 octombrie 1949, dupa un an si jumatate de iubire nebuna, avionul care il aduce inapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prabuseste in arhipelagul Azore. Piaf, innebunita de durere, hotaraste ca va canta cu orice pret in seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intoneaza Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Daca intr-o zi te smulge viata din bratele mele, daca mori, departe de mine…“ si lesina pe scena la pasajul “Dumnezeu ii reuneste pe cei ce se iubesc“.

E prima data cand Edith Piaf cade in timpul spectacolului, prima dintr-o lunga serie. Cei paisprezece ani care ii raman de trait vor fi devastati de grave probleme de sanatate si mai multe accidente de masina. De la 20 de ani, Piaf lupta impotriva demonului alcoolului, dorinta de-a uita, insa viata a tradat-o: soarta, in povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care incepe sa pretinda anestezice.

Edith Piaf si Jacques Pills

Vaduvie adultera si casatorie din interes

Timp de un an, Edith Piaf e in degringolada, la marginea nebuniei: cade in misticism, participa la sedinte de spiritism, e inselata de sarlatani, care ii promit ca va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealalta, in schimbul unor sume colosale. Ii goneste pe prietenii sinceri, care incearca s-o previna, Michel Emer, Henri Contet sau tanarul Charles Aznavour, secretarul ei (caruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, sotia legitima a lui Cerdan, o invita pana la urma pe Piaf la Casablanca, pentru a-si imparti durerea. Piaf, la randul ei, o invita la Paris, platindu-i drumul si cazarea, atat ei, cat si copiilor, coplesind-o cu daruri, dupa bunul obicei.

Scena artistica o ajuta sa supravietuiasca si sa-si mentina nivelul de trai, mai luxos ca niciodata, presarat de petreceri cu prieteni si intervale de saracie lucie. Slabita si deprimata, incearca o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tanar american che?iu pe care il lanseaza in teatru, apoi in lumea spectacolului muzical, si care-i va fi total nerecunoscator. Impresarul Louis Barrier i se inclina in fata dorintelor si ii adopta indata pe toti barbatii pe care ea ii repereaza, adica pe amantii ei.

Degeaba: Piaf nu mai face fata. Atunci cand il intalneste pe Jacques Pills, un barbat atent, indragostit si divortat (de cantareata Lucienne Boyer), altminteri textier talentat si cantaret recunoscut (are vreo cateva admiratoare), ea spera intr-o iubire senina si dezinteresata. El o iubeste – dar ea? ii scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cat il cunosc mai mult pe Jacques, cu atat il apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul sau navalnic!

Piaf nu se mai increde in iubirea nebuna, funesta, si se marita pentru prima data in viata ei, la New York, in septembrie 1952, avand-o ca martor pe Marlene Dietrich, intalnita in lumea cabaretului din New York, indata dupa razboi. Cele doua femei impartasesc aceleasi pasiuni: hipnoza revarsata asupra multimilor si vraja asupra barbatilor, mai mult din nevoie decat din dorinta. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifesta nici un fel de retinere pentru povestile de iubire, dar cauta mai degraba un brat de incredere, decat sex. Nu se ascunde de amanti, sub straie monahale, ci se indreapta spre ei ca o mama sau ca Pygmalion, si o priveste pe necrutatoarea Marlene cu admiratia pentru cineva cu care nu seamana.

(1958)

Maritata patru ani cu Jacques Pills, Piaf se straduieste sa-i fie fidela, dar nu-i e usor, mai ales ca trupul o paraseste, indemnand-o la excese. Atinsa de reumatism articular deformant, are dureri atat de mari, incat i se prescrie un tratament cu morfina, de care devine dependenta si pe care o combina cu alcool, analgezic temeinic si vechi complice de zile negre. Jacques Pills incearca s-o tina la distanta pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, o incurajeaza sa urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Desi foarte slabita, Piaf isi continua activitatea pe scena, emisiunile, inregistreaza discuri, obtine un triumf american in 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o frantuzoaica -, fara a mai pune la socoteala cele cateva roluri cinematografice. Cedeaza atunci catorva amanti, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapada a ei si revine mai tarziu, pana la divortul din 1958. Edith Piaf se muta atunci singura, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reincepe: tanarul Georges Moustaki devine rasfatatul ei, inainte de pictorul american Douglas Davis si alti cativa. Concerte, amanti si nopti scurte, Piaf rezista doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, si al antidotului sau calmant, Gardenal. In 1960, isi adauga in repertoriu “slagarele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireste, de sclav: “Eram obiectul ei. Dupa trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate tine ritmul cu ea. Dar se epuizeaza: intre 1959 si 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.

(1962)

A doua casatorie si cantecul de lebada

Intr-o seara de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blocheaza cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l boteaza “Sarapo“, sarapo insemnand in greaca “te iubesc”. Ca de obicei, il duce la ea acasa – cantatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, ii spune „Ramai peste noapte”. El nu va mai pleca niciodata. Are 26 de ani, ea are 47 si e bolnavicioasa ca o baba, cu mainile si corpul deformate, abia mai tinandu-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persifleaza din greu, atunci cand il pune sa cante si pe Théo, considerat un gigolo. Toti isi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales cand cei doi se casatoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grija de ea pana la sfarsit si ii va cinsti memoria, chiar la mult timp dupa moarte. Piaf are ochi buni!

1962

Impreuna organizeaza un concert la Olympia, Theo in deschidere, apoi un turneu francez, in timpul caruia Piaf nu se ridica din patul de boala decat pentru a urca pe scena, unde se mentine doar prin transfuzii de sange, facute cu o ora mai devreme. In 1963, epuizata, cu ficatul ciuruit de “viata“, droguri si analgezice, face o coma hepatica periculoasa. Incepe atunci stagiunea de adio, plina de cantece interpretate pentru prietenii care defileaza prin vila inchiriata cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viata, la 9 octombrie. E adusa in taina la Paris, potrivit ultimei sale dorinte, si moartea e anuntata oficial in data de 11, in aceeasi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perinda pe Bulevardul Lannes, prin fata trupului imbalsamat, patruzeci de mii de parizieni o insotesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde in uitare, inainte de-a muri si el, neconsolat, intr-un accident de masina in 1970.

cu Théo Sarapo, Cap Ferrat, 1963

Aceasta iubire de ultima ora a mangaiat sfarsitul vietii lui Edith Piaf, astfel incat ea poate sopti, intr-unul dintre cele din urma interviuri la radio, cuvintele cu care voia sa ramana in amintirea noastra: “Ce-am asteptat eu de la iubire? Pai, ceea ce mi-a si oferit… Minunea, tristetea, tragicul, extraordinarul.“

sursa: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2009. Traducere din limba franceza realizata de Laszlo Alexandru

sursa foto: tsutpen.blogspot.ro// history.com//

13 decembrie 2014
Universitatea și reforma (2)

Disciplina ca “feuda”. Si de aceasta data, avem de-a face cu o mentalitate veche pe care cu greu am putea-o numi… socialista. Este insa, si ea e o incomoda (alta) mostenire a ultimilor 30-40 de ani de invatamint universitar. Sunt cazuri in care un curs e tinut de aceeasi persoana, 3-4 decenii la rand, uneori, in (aproape) aceeasi forma. Pentru unii dintre profesori, timpul pare sa fi ramas pe loc: performanta “faustica” pe dos, caricaturala incremenire, cu acelasi “ochean” didactic si istoric-literar in mana. Ce importanta mai are faptul ca, intre timp, unii tineri de acum 25 de ani sau unii dintre fostii nostri studenti au evoluat, s-au maturizat, scriu mai bine, au publicat mai mult decat ceilalti si inteleg, probabil, altfel, mai cuprinzator, mai modern fenomenul literar ori teatral? “Feuda” trebuie insa pastrata, e un “drept seniorial”, e “a mea”. Si, nu o data, posesorii de “feude” au si o alta norma, in cumul. Asa se explica, in parte, numeroasele posturi vacante la multe, probabil la toate universitatile de stat. Daca le-am face loc si altora – si locuri exista -, am diversifica paleta ofertei catre studenti, iar cei ce-si asuma atatea obligatii didactice (unii si la alte universitati decat cea unde sunt titulari) si le-ar putea onora (fara sa absenteze) pe cele ale normei lor.

Uneori constatam ca unul sau altul dintre cei despre care tocmai era vorba n-a publicat de foarte multa vreme (chiar de 15-16 ani) nici o carte, sau a scos recent, dupa mai mult de un deceniu, o brosura… in doua volume, tautologica in mai toate sensurile. Se intelege, aceasta e libertatea lui si nu dorim sa i-o punem in discutie. “Se mentine”, crede el, pe linia de plutire, cu scurte articole in presa culturala (“eseuri hermeneutice”, incercari hagiografice) si se intreaba, si cu glas tare, “de ce nu este inca primit la Academie?” Daca-l privesti mai bine, observi ca el face parte dintr-un grup caruia i-a placut mereu Puterea si nici acum nu s-a dezvatat de gustul ei. Vorba unui coleg bucurestean care, tot in aceasta revista, in urma cu aproape doi ani, scria despre imprejurarea ca mergem si acum pe aceleasi culoare cu cei care au decis ani la rand, inainte de 1989, si decid si acum, nu doar o singura data, asupra noastra a celorlalti. Cui “antameaza” o asemenea tema, i se raspunde invariabil: dar au fost alesi! Si poate ca raspunsul ar fi indreptatit, daca n-am sti cum se fac, ici si colo, si acum, alegerile, de pilda, cele pentru seful de catedra sau pentru consiliul profesoral: nu doar fara contracandidati si fara o necesara “expunere de motive”, ci si din perspectiva aceleiasi mentalitati, chiar pe circuitele relatiilor existente, in unele cazuri, de decenii. A-l izola pe cel banuit/stiut ca gandeste altfel, sau chiar a-l “scoate din circulatie” – si asta – in intelesul cel mai concret al termenilor -, nu ramane, totdeauna, doar un proiect.

Dascal si discipol. Sunt de acord cu afirmatia tinerei colege din Bucuresti citata anterior potrivit careia profesorul este acela “care trebuie controlat, fortat, motivat sa fie capabil a oferi studentului o formatie intelectuala”, asa cum sunt convins de necesitatea verificarii profesorului “in scopul mentinerii competentei sale”. Unele universitati au elaborat deja chestionare ce vor fi distribuite studentilor in vederea unei astfel de evaluari.

Dupa opinia noastra, e necesar sa fie evaluat si nivelul calitativ al relatiei, al colaborarii profesionale dascal-discipol. La acest capitol, stam poate chiar mai rau decat la celelalte.

In urma cu peste 30 de ani, exista, in unele tari ale Europei de vest, un fel de aristocratie profesorala: profesorul apartinea unei caste, nu doar/neaparat in ordine intelectuala. Revolta studentilor din 1968, in Franta, in Germania, in alte tari, l-a adus pe profesor printre “muritorii de rand”, i-a oferit, mai exact spus, un adevarat rol social, l-a asezat mai aproape de cei carora este menit, adica este obligat sa le deschida un drum.

Desi in invatamantul romanesc din ultimii 60 de ani nu a existat o astfel de “aristocratie” – la noi fiinta, mai degraba, o “casta” plebeiana scolita la fel de fel de “academii” de tipul Salva Viseu sau Agnita Botorca, ori, mai tarziu, in alt sens, “Stefan Gheorghiu”, ca si la vestitele universitati sovietice de spalare a creierelor -, s-a practicat, se practica totusi, dupa 1989 mai ales, morga academica, distanta “importanta” fata de colegii mai tineri, cu deosebire fata de studenti. Unii dintre noi par sa nu fi remarcat, intre timp, ca studentii de astazi sunt, in mare parte, altfel decat cei de acum zece ori douazeci de ani, ca, nu putini dintre ei, sunt mai informati, mai cultivati, mai umblati prin lume decat cei de altadata si ca ei ne “radiografiaza” cu destula si matura exactitate.

Profesorul si cetatea. E lesne insa de observat ca, nu doar o singura data si nu doar la o singura universitate, dascalul este, de fapt, un contra-model. Ma gandesc, de pilda, la anumiti membri ai Parlamentului, ori fosti parlamentari, profesori universitari de meserie, care reprezinta acolo, sau in viata publica, partide mai mult sau mai putin extremiste. Cativa dintre ei sunt, se intelege, membri marcanti ai partidului lor, oameni cu functii importante, in PRM, de exemplu. Iar ei au acceptat, in totalitate, fara a se distanta in vreun fel de textul lui, raportul sefului lor la congresul al doilea al acelei formatiuni politice care l-a avut ca invitat de onoare pe unul dintre cei mai periculosi oameni politici europeni – Jean-Marie Le Pen. Altfel spus: ei si-au asumat numeroasele aberatii cuprinse in acel text, cele mai multe – antidemocratice, antioccidentale, antieuropeniste, ingust-nationaliste. Doua dintre ele ating treapta de sus a sfidarii adevarului si bunului-simt istoric si sunt, si una, si alta, insultatoare la adresa marii majoritati a romanilor:

1. “incepand cu 3 noiembrie 1996, Romania se afla sub cea mai primejdioasa ocupatie straina. (…) Tradarea de tara a fost ridicata la rang de politica de stat”;
2. “Sangele martirilor nostri Mihai Viteazul si Horea, si Tudor, si Iorga, si Antonescu, si Ceausescu a cazut pe capul nostru in acest sfarsit de mileniu si ne-a prins in clestele lui de foc!” (“Romania mare”, nr. 383, 14.11.1997, p. 15). Daca pe putini oameni normali ii mai intereseaza procentul de aberatii pe centimetrul patrat de discurs vadimist, ce vor gandi/ce gandesc studentii despre unii dintre acei profesori universitari aflati in “trena” ideologica atat de tulbure a sefului lor peremist? Cum il privesc oare studentii pe unul dintre cei despre care e vorba, filosof de formatie, autor, intre altele, al unor tablete jenant-encomiastice, uneori neinformate ce apar la rubrica intitulata, vai!, “Memoria amfiteatrelor” tocmai in “Romania mare”? Intrucat il accepta (probabil intru totul) pe C.V.T. (“prietenul meu”, cum ii spune), adica pe cel ce ilustreaza, in plan ideologic, exact contrariul principiilor ce au dus la Revolutia Franceza, sa se fi lepadat si filosoful nostru de luminismul de care, probabil, face atata caz la cursurile sale? E dificil de raspuns. Ceea ce pare insa sigur, e ca domnia sa ignora doua dintre cele mai importante obiective ale scolii superioare unde lucreaza, obiective fixate, in sensul Legii Invatamantului, prin Carta Universitatii:
1. “sa se promoveze stiinta in spiritul valorilor democratice, al standardelor morale, al libertatii academice, al deschiderii spre integrare in comunitatea stiintifica internationala si in spatiul de cultura si civilizatie europeana”;
2. “sa se previna formele de exclusivism si intoleranta” (s.n.).

Universitatea si elita. In multe tari ale lumii exista colegii, universitati, chiar scoli preuniversitare de elita; si se mai practica o lucrativa politica a elitelor dirijata de stat (Japonia, Singapore, Statele Unitie s.a.). La noi, timp de aproape cincizeci de ani de comunism, a fost impusa, programatic, o practica exact contrara – aceea de egalizare a indivizilor, daca nu, de-a dreptul, de promovare a non-valorii. Criteriul selectiei pe dos a functionat, in mai toate domeniile, chiar daca nu perfect, cu rezultatele cunoscute. Valorile s-au impus, cel mai adesea, pe cont propriu, nu o data cu sacrificii personale, prin concursul intamplarii sau al imprejurarilor favorabile, ori prin interventia punctuala a unor personalitati ce-si pastrasera, in ciuda a tot, prestigiul. Faptul ca, in ce priveste numarul de oameni titrati la mia de locuitori, ne aflam in urma Albaniei, se explica si asa. Iar un alt fapt, cu mult mai grav, acela ca nu stim sa ne pretuim valorile, ca, si astazi, oameni foarte dotati, din toate generatiile – si din aceea a ultimei promotii de elevi/studenti olimpici matematicieni, chimisti etc. – fac/incep sa faca experienta exilului, sau ca personalitati din diferite domenii, impuse ca atare in strainatate, au dorit/au incercat sa revina in tara, iar unele au fost silite, mai mult sau mai putin discret, sa se… reexileze, toate aceste fapte sunt tot o consecinta a “politicii de cadre” comuniste cu surprinzatoare efecte pana acum.

Una dintre prevederile salutare ale reformei Invatamantului, asa putina in fapte cum este, e cea privitoare la organizarea studiilor aprofundate si a cursurilor postuniversitare. Ea nu este insa, pretutindeni, inteleasa ca o sansa de aprofundare reala a unor domenii de cercetare; vazuta mai mult ca “ornament”, forma aceasta de studiu nu suscita interesul scontat printre absolventi – si asta cu atat mai mult cu cat ei pot constata, de pilda, ca programa de admitere la masterat este/a fost identica (!) cu cea de la examenul de licenta.

E de presupus ca grupele de masterat (mai ales in cazul in care, la examenul de admitere, a existat o reala concurenta) sunt formate din absolventi de foarte buna calitate. Ei ar putea constitui, candva, o parte a elitei intelectuale, intr-un domeniu sau altul. Ciclul de studii aprofundate se incheie, dupa doua semestre, cat i se acorda in mod obisnuit, cu o disertatie. Daca luam masteratul in serios (ma gandesc, totodata, la profesori si la cursanti), e greu de admis ca, in acest scurt timp, avand obligatii didactice si de pregatire de un nivel calitativ superior ciclului studiilor universitare, absolventii nostri ar putea redacta, prezenta si sustine o lucrare stiintifica substantiala care sa poata fi numita disertatie. Legea Invatamantului prevede insa ca ciclul masteral sa se desfasoare de la 1 pana la 2 ani. Dupa opinia noastra, in masura in care calitatea pregatirii masterale devine unul dintre scopurile ferme ale invatamantului superior romanesc, ar fi necesar sa folosim la maximum timpul oferit de lege.

Reforma si admiterea la facultate. Pentru un an, poate pentru mai multi, ne vom afla, inca o data, si la acest capitol, in… post-tranzitie. Ideea de a lua in seama media de la bacalaureat in calculul mediei finale a examenului de admitere nu este, in sine, rea. O vreme, pana cand nivelul scolii liceale se va redresa cu adevarat (si ma gindesc la cel interbelic), s-ar putea gasi solutii provizorii, pentru aceasta noua problema. Detasarea, de pilda, pe timpul examenului de bacalaureat, a unor profesori de elita, din centrele de cultura mari, la liceele din localitati mici ori periferice: s-ar reduce, poate, intr-o oarecare masura, decalajul calitativ, deloc neglijabil, intre nivelele pregatirii elevilor de la diverse licee.

Altceva este insa, va fi, si in viitorul apropiat, mult mai dificil de realizat: calitatea limbii pe care o vorbim si o scriem. O stim bine cei mai multi dintre noi: in perioada comunista au fost corupte nu doar relatiile normale dintre oameni, nu numai existenta noastra psihica, mentalitatea, ci si limba. Un aspect al procesului comunismului ar fi si intrarea in normalitate cu propria noastra limba. Dupa 1989, cu atatea libertati la indemana, coruperea limbii, pe fondul unui anume dispret preexistent fata de ea, gandit ca atare, a continuat, chiar daca in alte sensuri: acela al nerabdarii, al neglijentei, al nepasarii, al neatentiei fata de “trecutul” ei – toate – “pacate capitale”. E destul sa citim cu atentie ziarele, sa-i ascultam vorbind pe (unii) parlamentari, sa urmarim emisiuni de televiziune, talk-show-urile mai ales, fara a ne mai referi la conversatia cotidiana: se vorbeste/se scrie o limba adesea necultivata, nesupravegheata, redundanta, prolixa, in fraze, nu o data, aberante. Nici studentii de la facultatile umanistice, nici cei de la Litere nu constituie, din pacate, adevarata exceptie. Si totusi, de la ei ar trebui/trebuie sa ne vina salvarea. S-ar putea replica lesne: tinerii care studiaza doua limbi straine nu scriu, in timpul facultatii, decat o teza sau doua in limba romana. Scriu ei oare mai bine, mai expresiv, mai explicit, mai logic intr-o alta limba in care nu s-au nascut si nu viseaza? Oricat s-ar gindi, unii dintre ei, ca, dupa terminarea studiilor, vor putea lucra/trai in Australia, in America Latina, sau cine stie unde, cei mai multi vor ramane acasa, in prezenta zilnica a limbii romane.

In opinia noastra, ar fi necesar ca una dintre probele de la examenul de admitere in facultatile umanistice sa fie o teza redactata in limba romana, pe o tema de cultura. In acest caz, nu ce vor scrie viitorii studenti ar trebui sa ne intereseze in primul rand, ci cum gandesc/scriu in limba lor natala.

Pe durata si in masura in care va creste si nivelul calitativ al scolii generale si al liceului, revenirea la demnitatea si frumusetea limbii romane poate fi marea izbinda a reformei.

Articol publicat in Romania Literara Nr. 10, 1998, Ioan Constantinescu

13 decembrie 2014
Ursul de Aur și Leopardul de Aur încununează a cincea ediție BIEFF

Conectat la pulsul marilor evenimente europene de film, BIEFF prezinta un program de exceptie, dedicat scurtmetrajelor premiate cu aur in 2014 la Berlinale, Locarno si Clermont-Ferrand – Golden Shorts, care va fi proiectat vineri, de la ora 23.00, la CinemaPRO. TAPROBANA, NOAH, AS LONG AS SHOTGUNS REMAIN si ABANDONED GOODS vor fi difuzate in premiera in Romania.

In plus, proiectia BIEFF ofera sansa vizionarii a doua dintre filmele nominalizate la Premiile Academiei Europene de Film, chiar inaintea decernarii acestor distinctii, care va avea loc pe 13 decembrie. Astfel, cinefilii se pot delecta vineri cu TAPROBANA si sambata cu EMERGENCY CALLS din programul Urban Ghosts, iar la scurt timp pot afla si clasamentul Academiei Europene.

„In acesta scurta comedie, Luis Vaz de Camões, cel mai mare poet renascentist portughez, se afla intr-un impas creativ in timp ce se lasa absorbit de un stil de viata hedonist, coprofag si tulburat de droguri. TAPROBANA (Premiul pentru Cel Mai Bun Film European la Berlinale) il urmareste pe poet si pe iubita acestuia, Dinamene, in timp ce el isi scrie capodopera, poemul epic Os Lusíadas. Poetul calatoreste de la cacofonia junglei indiene, inconjurat de elefanti alegorici si maimute ce rimeaza, spre frontiera dintre Rai si Iad, unde se confrunta cu fantezia sa: faima si imortalitatea.” (Gabriel Abrantes)

Castigator ale Ursului de Aur pentru scurtmetraj la Berlinale, AS LONG AS SHOTGUNS REMAIN are loc „vara in Bouloc, un mic sat din sudul Frantei. Este extrem de cald si totul zace abandonat. In varsta de 18 de ani, Joshua rataceste prin imprejurimi, fara scop. Case cu familii divortate, siruri de bazine de inot. Amintirile sinuciderii celui mai bun prieten al lui, Silvain, il calauzesc, tanarul le citeste in zidurile caselor. Nici Joshua nu vrea sa continue sa traiasca. El deja face parte din lumea celor morti, dar inca mai trebuie sa aiba grija de fratele sau inainte de a putea trece dincolo. Trebuie sa gaseasca o familie pentru el.” (Berlinale 2014)

Castigator al premiului Leopardul de Aur pentru scurtmetraj la Locarno, ABANDONED GOODS spune povestea calatoriei Colectiei Adamson, una dintre cele mai importante colectii britanice de arta de azil. Aceasta contine in jur de 5500 de lucrari create intre 1946 si 1981 de pacientii spitalului de psihiatrie Netherne in Surrey. Filmul exploreaza felul in care obiectele se transforma din probe clinice in opere de arta venerate si ofera o perspectiva emotionanta asupra istoriei nevazute a vietii de azil, in Marea Britanie de dupa razboi.

Laureat cu Marele Premiu si Premiul Publicului la Clermont-Ferrand, dar si cu Premiiul Criticii la Toronto, „NOAH reprezinta povestea de dragoste care are loc in epoca retelelor on-line, compus numai din imagini afisate pe un monitor de calculator (…) pe Facebook, Twitter, si YouTube. Cu o naratiune axata pe epoca noastra plina de indoiala si durere, filmul nu este altceva decat o interpretare patrunzatoare a felului in care lumea digitala ne-a schimbat viata, gandurile si emotiile noastre de zi cu zi.” (Byeong-Won Jang, Jeonju International Film Festival)

Alaturi de cei mai promitatori creatori de film, BIEFF 2014 reuneste o multime de surprize spectaculoase si trei parteneriate unice in tara: cu Berlinale Forum Expanded, International Film Festival Rotterdam si Cinedans – Dance on Screen Festival Amsterdam.

De asemenea, publicul este asteptat sa ia parte la reinventarea competitiei internationale: cele 33 filme din 18 tari selectate in acest an vor fi organizate pe cinci teme de maxim interes pentru directiile actuale din cinema: Alternative History, Family Ties, Recycled Cinema, In Search of a Soul si Urban Ghosts.

Pe langa multele noutati, revin si cele mai indragite programe speciale ale anilor trecuti: programele speciale dedicate IDFA Amsterdam (program tematic pe tema filmelor-jurnal), Festivalului de Scurtmetraj de la Oberhausen (program tematic axat pe creatiile femeilor regizor), panorama romaneasca si Quinzaine des Réalisateurs – Cannes, care anul acesta prezinta ultimele creatii ale lui Alejandro si Adan Jodorowsky.

O multitudine de premiere, multe prezentate de insisi autorii lor, cineasti de renume in circuitul festivalier, seminarii, masterclass-uri, retrospective dedicate lui Andy Warhol si Jan Švankmajer, si un workshop de film experimental – o saptamana experimentala ce va tine publicul cu sufletul la gura.

Cea de-a 5-a editie a Festivalului International de Film Experimental Bucuresti BIEFF va avea loc in perioada 10-14 decembrie 2014, la CinemaPRO si Cinema Elvira Popescu.

11 decembrie 2014
Pentru al VIII-lea an consecutiv, Intesa Sanpaolo Bank oferă liceenilor români burse de 12.000 euro pentru a studia în Italia

Un an de studii liceale in Italia fara niciun cost.

Intesa Sanpaolo Bank, subsidiara a Grupului Intesa Sanpaolo, continua pentru al VIII-lea an consecutiv programul Bursa Intercultura, prin care ofera burse de studiu in Italia, in valoare de 12,000 euro, elevilor de liceu din Romania. La proiect pot participa elevii de la orice liceu din Romania, care in anul scolar curent studiaza in clasa a 9-a sau a 10-a (nascuti intre 01.01.1998 – 01.06.2000), ce vor avea astfel posibilitatea de a studia 1 an scolar integral (clasa a 10-a sau a 11-a), in Italia. Aceasta este conditia preliminara de aplicare si eligibilitate in cadrul acestui proiect de responsabilitate sociala si educatie interculturala, initiat si sustinut exclusiv de catre Intesa Sanpaolo Bank.

Bursa Intercultura acopera toate cheltuielile necesare, inclusiv transportul si cazarea, timp de un an scolar in cadrul unei familii italiene fiind astfel complet integrati in mediul social si scolar din Italia. Detalii complete despre programul de burse Intercultura, formularele de inscriere, testimoniale ale altor liceeni romani care au absolvit acest program si alte informatii utile sunt disponibile in sectiunea Despre Noi /Sustenabilitate /Proiecte a web site-ului Intesa Sanpaolo Bank, in orice unitate teritoriala Intesa Sanpaolo Bank sau apeland gratuit din orice retea Tel Verde 0800.800.888.

„Doar in anul 2013, Intesa Sanpaolo a sustinut financiar 74 de burse pentru copii din Italia, dar si din cele 12 tari in care grupul detine banci subsidiare. in Romania, Intesa Sanpaolo Bank a deschis calea pentru acest proiect educational acum 8 ani, iar succesul ne-a incurajat sa continuam. Speram sa oferim si in viitor acesta alternativa, aceasta sansa de perfectionare inca de la nivel de liceu tuturor copiilor romani pasionati de performanta”, a declarat Marco Capellini, director general (CEO) Intesa Sanpaolo Bank.

Toti candidatii eligibili interesati de Bursa Intercultura si de un an de studiu in Italia trebuie sa completeze si sa trimita aplicatiile pe adresa bancii pana pe 30.01.2015, cel tarziu. Selectia pentru Bursa Intercultura se va face in mai multe etape, direct de catre Fundatia Intercultura/AFS din Italia, co-organizatoare a acestui program.

Fundatia Intercultura/AFS este o organizatie internationala, non profit, care ofera oportunitati de schimburi educationale interculturale pentru a-i ajuta pe cei interesati sa-si dezvolte cunostintele si aptitudinile. Fundatia organizeaza inca din 1955 schimburi culturale in peste 90 de tari. De 10 ani fundatia colaboreaza cu Grupul Intesa Sanpaolo in organizarea de programe pentru elevi din tarile in care Grupul activeaza.

Intesa Sanpaolo

Cu o istorie de peste 400 de ani, Intesa Sanpaolo este unul dintre cele mai importante grupuri bancare internationale, printre liderii din Europa, ce ofera servicii pentru 20 milioane de clienti. Grupul este prezent in Europa Centrala si de Est, in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord, cu peste 1.500 de unitati ale subsidiarelor Intesa Sanpaolo, ce opereaza in 12 tari din regiune.

11 decembrie 2014