Zile cu soare și căldură sufletească, la începutul iernii anului 2014: un doinitor cu har din harul ancestral, nesecabil, al folclorului românesc, Lazăr Novac, din Banatul sârbesc, își lansează în România cântecele sale. Hotarul, sub acest semn, e pragul trecut din Banatul sârbesc în România de către doina pe care doar nemuritoarea voce a lui Achim Nica o intona și o cânta cândva „ca pe o rugăciune”, cum spune maestrul Benone Sinulescu.
Nu orice delimitare statală e o frontieră între oameni! Cu atât mai puțin pentru artistul român Lazăr Novac, născut pe 15 noiembrie 1955, la Iablanca, sat la un pas de cinci kilometri de România. Ca pasărea cu o aripă într-o țară și cealaltă aripă în altă țară, românii de la Iablanca, purtând în leagănul sufletului odorul doinei românești, scurtează timpul până în veacurile fără frontieră de acum, iar doinele lor sunt un protest împotriva uitării. Numai cinci kilometri sunt între satul Iablanca și România, dar pentru locuitorii dintr-o parte și din cealaltă văzduhul reprezintă extensiv spațiul etno-folcloric românesc bănățean, nu marginile lui care încep din ce în ce mai conturate de dincolo de satele din împrejurul Vârșețului, oraș sârbesc aflat la zece kilometri de Iablanca.
Spiritul românesc în locurile natale ale lui Lazăr Novac se desfășoară fără fixism ancadramental în stilul bănățean, fiind de fapt o panoramare melodică a toatǎ România folclorică, pentru că în cântecele sale, cântărețul re-creează existența practică și idealul, materialul divizibil, infinitul spiritual, omul și natura, viața și neființa românilor din toate zonele etno-folclorice românești, lărgite până în Banatul sârbesc. De aceea, la Iablanca și în toate satele cu populație de origine românească din jur, cântecul românesc este la el acasă.
Spre cunoașterea mai îndeaproape a artistului Lazăr Novac, ginerele său, Ionel Ivașcu, i-a făcut o descriere după care se alcătuiește portretul de față, oglindit întrucâtva cu mândrie în spusele fără aparente lacunare ale cuvântului românesc ci, dimpotrivă, foarte bogate în vocabular și expresie. Părinții artistului bănățean, Gheorghe și Domnica, erau țărani nici prea înstăriți, nici prea săraci, dar harnici și fericiți pentru că aveau trei urmași sănătoși și cuminți pe cât puteau fi de cuminți, așa isteți, voioși, neștiutori ai grijilor, cum erau: Gheorghe, Lazăr, Marta. Pe lângă joacă și libertate, însă, ei trebuia să și îngrijească animalele, să facă lucrări în câmp și la vie. Joaca, lucrul, cântul, învățatul, acestea sunt cele ce au legănat junețea copiilor lui Gheorghe și ai Domnicăi Novac din Banatul sârbesc!
La școală, ei erau lăudați de învățători. Școala aceea era cu predare în limba română și învățau la ea și copii din satele învecinate, pur românești, Sălcița și Meșici. La serbările școlare, Lazăr era un solist uimitor pentru toți, încă de pe atunci. Făcea parte dintr-un ansamblu școlar cu dansatori, soliști vocali și orchestră-taraf. Talentul său avea întrucâtva sursa reflexă a familiei, pentru că sora sa cânta plăcut, tatăl său, solist și el al corului din sat, de asemenea, iar străbunicul, Lazăr, fusese cantor la biserica românească din sat. Toți dintre ei nu aveau voci câtuși de puțin irelevante pentru cântecul popular tradițional românesc. Lazăr, însă, avea un talent aparte, sporit de mai multă râvnă și înclinație în nealegerea țintelor false ale cântecelor ieftine, comerciale, ci lucrând la fiecare, culegând pe cele valoroase melodic și folcloric. Școala elementară a terminat-o ca elev eminent, dar tatăl său l-a oprit acasă, spre a îngriji glia strămoșească și păzi tradițiile și datinile românești. Pe când fratele mai mare și sora au continuat liceul la Vârșeț, iar apoi, facultatea.
Înradăcinat trupește și sufletește la Iablanca, Lazăr a înțeles că niciodată apa nu se revarsă la deal și pentru aceasta a urmat cursul apei destinului său de fiu al satului, fără a se porni împotriva curentului. S-a căsătorit pretimpuriu, la 18 ani, cu Firuța Putnic, fată din sat și a dat cu ea viață copiilor, căci în familiile sătești, casa fără copii e hruba pustiului. În 1974 li s-a născut fiica Domnița, apoi, în 1977 a venit pe lume Gabriela. Odată cu soarele, însă, a trecut pragul casei lor și umbra supărării! Și-a pierdut în același an tatăl, pentru care fapt glasul său a tăcut un timp. Dar cântecul nu-și părăsește melozii dăruiți să grădinărească florile lui, cu lucrul spiritului.
În 1979, producătorul de emisiuni radio-televizate din Novi-Sad, în căutare de tinere talente, a întâlnit-o pe Marta, sora lui Lazăr, care studia la Novi-Sad și înregistrase și ea câteva piese muzicale la radio. Prilej înlesnitor de a-l face cunoscut pe fratele ei, Lazăr! Spiritele alese, ca și comorile ascunse, tind să-și reverse strălucirea la suprafață, întotdeauna, oricât de târziu. A venit, așadar, timpul înregistrărilor radio pentru Lazăr Novac. Primele doine interpretate de el au plecat de la Novi-Sad în eter, pe calea undelor, după care, în decursul a cinci-șase ani, alte cincizeci de doine au fost transmise la radio. Lazăr Novac s-a făcut cunoscut și admirat în tot Banatul sârbesc. Apoi, din 1980, glasul său a început să-și fructifice căldura alinătoare, frumusețea melodică, emoția mesajului, la nunți și alte petreceri, acompaniat și reverberat de orchestra condusă de Nicolae Ciura și Vasa Trocea. În Banatul sârbesc, nunțile țin trei, patru, cinci zile. În această cadență, Lazăr Novac a ținut piept istovirilor timp de treizeci de ani. Au venit și s-au schimbat în muzica Serbiei de la frontiera cu România cântăreți din ce în ce mai tineri, dar Lazăr Novac a rămas neschimbat.
Românii din această parte de țară sârbească au plecat încă din anii 1960-1970 și s-au stabilit în toate laturile lumii. În locurile în care s-au adunat mai mulți, s-au înființat cluburi în care s-a aprins scânteia vieții culturale românești. Astfel, în New York a prins viață clubul „Banatul”, la care erau invitați la sărbătorile de iarnă românii de acasă, alături de cei din străinătate. În astfel de ocazii a fost invitat și artistul Lazăr Novac să cânte la New York, în Detroit, în Suedia, în Canada… În timp ce acasă, în Banatul sârbesc, era omniprezent la spectacole, alături deseori și de artiști din Banatul românesc, printre care: Nicoleta și Andreea Voica, Petrică Moise, Ramona și Petrică Niță, Liliana Laichici, Luminița Jucu-Pașcu, Zorica Savu… În anul 1994 a înregistrat o casetă cu șaisprezece piese, pentru ca în 2004 să scoată un CD cu romanțe și cântece vechi și culese din zona de codru, așa cum sunt denumite satele din jurul Vârșețului.
Dar, prin 2010, artistul Lazăr Novac a reflectat atent și obiectiv la obscurizarea ideii de muzică în spațiul folcloric, intensificat de managementul muzical, întru pierderea valorii și consolidarea obscurității. Culorile și ritmurile muzicale comerciale pătrunseseră în muzica aceasta și a trebuit să cumpănească mult dacă este sau nu mai este rostul său să continue în acest peisaj al culturii muzicale investite cu prea-plinul scenei. A decis să predea elanul său artiștilor mai tineri. Însă, fiind invitat la Timișoara, în emisiunea TV „50+”, moderată de actorul Ion Besoiu, află că pentru unii, mai târziu poate fi niciodată dacă își irosește șansele. Îl cunoșteau iubitorii muzicii folclorice românești din lume și nu-l cunoaște România.
Cum cerul cădelnițează nu doar cu pietre de gheață, ci și cu scântei de soare, în satul Iablanca, într-o zi s-a oprit din drum interpretul Benone Sinulescu! Pentru Lazăr Novac aceasta avea să însemne ochiul ferestrei către lumea muzicală folclorică românească. Doinele lui, piese de argintărie și broderie muzicală, de mare rafinament stilistic și melodic, erau cunoscute de artistul Benone Sinulescu și de aceea venise maestrul Benone Sinulescu la Iablanca. Voia să le asculte de aproape, de lângă inima care le încălzea și le prefigura în aripi spirituale spre antablamentul catapetesmei conștiinței pure și veritabile a folclorului.
Cuvântul artistului Benone Sinulescu a fost pentru Lazăr Novac lucrarea resădirii unei noi aspirații către scene și studiourile de radio și televiziune din România. Încrederea pe care i-a inspirat-o maestrul Benone Sinulescu a spulberat pentru prima oară și definitiv hotarul cu România. Este de netăgăduit că pentru România, Lazăr Novac a fost descoperit de către unul și același artist căruia Naidin sau Emilia Dorobanțu, dar și unii interpreți apropiați generației sale și ajunși azi celebri, îi datorează mult: Benone Sinulescu. Într-o lume vastă și eterogenă a artiștilor, în care, de multe ori cei mici lucrează să surpe pe cei mari, iar unii dintre cei mari, nu neapărat cu sensul de seniori înaintați în zile ci cu înțelesul de maeștri, nu se încarcă de griji pentru alții, maestrul Benone Sinulescu este descoperitor de talente, printre care al lui Lazăr Novac, întâiul, după Naidin, pe care îl atrage în lumina rampei muzicii României. A întrevăzut în Naidin un talent inestimabil și nu s-a înșelat, a descoperit același talent în Lazăr Novac și nu se va înșela. Dacă se va înșela chiar și acest titanic maestru, ne aflăm pe o corabie în tangaj, furată de valuri. Dar nu se poate întâmpla aceasta.
Maestrul Benone Sinulescu nu e val, e tărm! A întrevăzut în doinele cântate de Lazăr Novac glasul duhului folclorului românesc bănățean, în primul rând, dar nu numai. A simțit și apreciat glasul catifelat al doinitorului din Banatul sârbesc, năzuitor de acum încolo a-l ajunge în înălțimea valorii pe doinitorul cel până azi nepereche, Achim Nica; a simțit vibrația armonică, dante lăria glasului artistului și a apreciat deopotrivă că omul Lazăr Novac este de o simplitate și o modestie comportamentală necrezută. Maestrul Benone Sinulescu de aceea a mers la Iablanca: a întrevăzut în cântărețul Lazăr Novac pe cel mai strălucit doinitor român din Serbia și, alături de Achim Nica, din România. I-a apreciat glasul clar, acuratețea ce-o întrece pe cea din glasul doinitorului Achim Nica, într-o privință fiind aproape, dacă nu lipit de harul acestuia.
Sub semnul luminos al destinului, întâlnirea dintre artistul Lazăr Novac și maestrul Benone Sinulescu este întâlnirea soarelui cu oglinda. Avea nevoie cântărețul sârb de un mentor care să îi arate drumul! Șansă nicidecum ivită din întâmplare, deoarece între cei doi artiști, Lazăr Novac și Benone Sinulescu, exista deja o atracție, prin aceea că bănățeanul de la Iablanca îi cânta cu iubire și desăvârșire artistică melodiile maestrului de la Siriu! Într-o cursivitate a legilor concordanței, azi, maestrul Benone Sinulescu îi întoarce admirația, sprijinindu-l să se lanseze în România. L-a însoțit și l-a recomandat la Casa de discuri „Euro Star”, „predându-l” producătorului căruia folclorul românesc de mâine are a-i cinsti o prolifică și selectivă comoară de înregistrări muzical-folclorice, Paul Stângă. Apreciat de la prima audiție de către acest producător cu fin, experimentat și zelos spirit de depistare și cumpănire a talentului, interpretul Lazăr Novac a înregistrat la „Euro Star” un disc în care doina e intonată „ca o rugăciune”, neîndoielnic, dacă așa spune Benone Sinulescu!
Urmează, firește, lansarea discului, urmează, de asemenea, prezențe ale artistului Lazăr Novac pe micile ecrane ale televiziunilor, la radio, pe scenele din România…
Frumoasă și prețioasă descoperire a maestrului Benone Sinulescu și o tot pe atât de spectaculară apariție în galaxia stelelor folclorului românesc a unui doinitor, nu al doilea, nici primul, ci poate același ca Achim Nica!
autor: Aurel V. ZGHERAN
sursa foto: Lazar Novac
