Edith Piaf (1915-1963): Iubitoare de iubire

O copilărie de saltimbanc

O placă oficială așezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Édith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat nașterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esențialul: viața ei se va desfășura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani.

Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeș contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 și trimis pe front. Pe fetița lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aïcha, de origine kabilă, o bețivană patentă.

Într-o permisie, Louis Gassion o găsește pe micuța Édith într-o cocioabă grețoasă, plină de păduchi și râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roșu. O ia imediat și o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 și 7 ani, Édith se însănătoșește, apoi înflorește printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandrețe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăși una, după cele mai multe mărturii.   În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine să o ia cu el la drum pe micuța Édith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, niște pâine, uneori înmuiată în vin. Édith își amintește că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui:

„Aia de-acolo, poți să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!”   Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunțe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpușă fiică-sii, chiar dacă „scatoalcele” sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Édith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: „Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.”

Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanții:

„Când ai încasat-o mereu, nu te obișnuiești prea repede să nu mai fii caftită”,

ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuși fără a lăsa consecințe durabile.

France: Paris, Montmartre 1936

Într-o zi de colectare a mărunțișului, pe când are 10 ani, Édith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe un bonus: vor face echipă până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde își rătăcește repede himenul.

La 17 ani, Édith întâlnește un mărunt agent comercial cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetița care se naște din această relație moare la un an și jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Édith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alții, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns își va reproșa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-și exprima durerea:

„Nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilașul meu.”

Încă din primele câștiguri, își întreține financiar tatăl și mama – atunci când o localizează –, cu senzația că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Édith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea.

Totuși, va cânta despre tați și despre bărbați cu un zel neobișnuit; niciodată despre mame și femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Édith își duce viața pe trotuare și îl întâlnește, în cartierul șic Étoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Élysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiție.

Édith e obișnuită să-și înece bucuriile și necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curvăștina” („Momone”), nenorocita care îi va sta alături toată viața, și e cât pe ce să rateze audiția. Louis, al treilea bărbat din existența sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaște: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic și… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu’” („Papa”). El o angajează imediat.

Din ziua următoare, Édith cucerește tot Parisul intelectual, politic și artistic, uluit de vocea ei și de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăvește de la bun început, iar admirația lui nu va păli niciodată. Tăticu’ își botează cântăreața, mică și fragilă, „Fetișcana Vrăbiuță” („Môme Piaf”), întrucât „Fetișcana Vrabie” („Môme Moineau”) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedește din start foarte conștiincioasă în privința repertoriului, intratabilă și sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deocheate, alcoolul, caftelile, relațiile sexuale de-o noapte, uitarea și, înainte de toate, iubirea.   Spectacolele de gală și reluarea primelor sale discuri la radio reușesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peștii dau târcoale și, multă vreme, Piaf și Momone le-au plătit taxa de protecție. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu’ cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă firesc spre Édith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Și de ce? Nu se va ști niciodată.

Fetișcana Vrăbiuță, șicanată și terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăiește de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant și producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, își cheamă în ajutor o veche cunoștință, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon légionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubește. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Édith, făcând uitată „Vrăbiuța” din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoți pe cântăreață în întreaga ei carieră și îi va scrie muzica pentru cele mai mari succese.   Devenită cap de afiș, Édith Piaf evoluează pe o mulțime de scene pariziene, precum și în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de a se despărți din proprie inițiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cânta la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate.

Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve atunci când vine să-i bată la ușa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Niciunul dintre bărbații lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel: artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.

Îmbrățișează talente și corupe soți

Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le șoptește: „Rămâi peste noapte.”   Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoție, pe măsură ce un amant îl înlocuiește pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă și participă la Rezistență în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu și compozitor.

Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deși e însurat. Édith Piaf declara cu umor:

„Totdeauna m-am înțeles bine cu nevestele amanților.”

Și, într-adevăr, îi „restituie”, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formație, care i-a rămas un prețios colaborator. Édith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă.

„Totdeauna îmi iau calabalâcul, asta e revanșa mea asupra femeilor frumoase”, glumea ea.

La întoarcerea în 1942, la Paris, Édith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistență, departe de orice compromis. Imediat după sfârșitul războiului, pașii i se încrucișează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiș alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul și astăzi se mai dezbate.   De dragul lui Montand, Piaf mută și munții din loc. Îi găsește primul rol important în Les Portes de la nuit (Ușile nopții) de Marcel Carné (1946) și îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăsește, la fel ca și pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson”, unde are un cuvânt greu de spus.

La sfârșitul fiecărei iubiri, Édith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunța niciodată. Neavând nicio mobilă, puțin legată de anumite locuri, ea nu ține decât la oameni, dar și la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.

New York, New York

Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentați care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, și Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranță a muzicii clasice. Textierii, însă, se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Rețeta Piaf funcționează.   Trupa „Compagnons de la chanson” o urmează în turneul american, iar Édith Piaf devine răsfățata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în fața unui public pentru care „Pariziana” echivalează cu „Chanel” sau „Moulin Rouge”. Până în 1948, turneele din străinătate se țin lanț, fără pauză: dincolo de Atlantic, dar și în țările nordice, mereu alături de preferatul trupei „Compagnons”, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază.

Incapabilă să rămână singură, Édith înșală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se „consolează” lângă altul, chestiune de nuanță! Lumea știe precis dacă e bine dispusă ori prost dispusă după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar și mulțumită unei ample corespondențe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiților ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s și care a rămas confidentul ei.   La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toți, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n șolduri și privirea rătăcită în depărtări. Ea știe să facă tot ceea ce el nu știe, să scrie și să șlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubește ea: nu e prea înalt (un metru șaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca și cu nimeni altul și nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună:

„Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.”

Piaf și Cerdan: iubirea magică

Magică pentru noi, magică și pentru Piaf însăși, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viață banală și sedentară, iubirea dintre Cerdan și Piaf e marcată de absență, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colțurile lumii, soția lui și cei trei copii mici trăiesc la Casablanca.

Édith își organizează turneele în funcție de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toți ceilalți bărbați, chiar și cei mai placizi, povestesc despre un proces de violență inițiat de Édith, care îi împingea să-și iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulțumită și își regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări și episoade de alcoolism cu Momone, înșelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă și fidelă, care se uimește pe ea însăși.   La întoarcerea lor împreună în Franța, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în același avion, face fețe-fețe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soția lui, dar și pentru că Cerdan nu intra în obișnuita categorie a „domnului” Piaf. El e deja cineva!   Societatea vremii vibrează la unison în fața acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Édith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul „Hoata de soți” și-a atras furia publicului, la fel ca și cel care a anunțat, după o înfrângere a lui Cerdan, „Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă: cine își mai amintește, cine a știut vreodată, cu excepția specialiștilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?   Piaf călătorește, muncește, o evită pe Momone, își așteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanță, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimașe. Ea nu-i cere să divorțeze. El îi propune această variantă, dar…   La 27 octombrie 1949, după un an și jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Édith, se prăbușește în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăște că va cânta cu orice preț în seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii:

„Dacă într-o zi te smulge viața din brațele mele, dacă mori, departe de mine…”

și leșină pe scenă la pasajul „Dumnezeu îi unește pe cei ce se iubesc”.  

E prima dată când Édith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastați de grave probleme de sănătate și mai multe accidente de mașină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorință de a uita, însă viața a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.

Văduvie adulteră și căsătorie din interes

Timp de un an, Édith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în misticism, participă la ședințe de spiritism, e înșelată de șarlatani care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi gonește pe prietenii sinceri care încearcă să o prevină: Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soția legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-și împărți durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul și cazarea, atât ei, cât și copiilor, copleșind-o cu daruri, după bunul obicei.   Scena artistică o ajută să supraviețuiască și să-și mențină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni și intervale de sărăcie lucie. Slăbită și deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chelios pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, și care îi va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în fața dorințelor și îi adoptă îndată pe toți bărbații pe care ea îi reperează, adică pe amanții ei.   Degeaba: Piaf nu mai face față. Atunci când îl întâlnește pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit și divorțat (de cântăreața Lucienne Boyer), altminteri textier talentat și cântăreț recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-o iubire senină și dezinteresată. El o iubește – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat:

„Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult.”

„A aprecia”: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!   Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, și se mărită pentru prima dată în viața ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtășesc aceleași pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulțimilor și vraja asupra bărbaților, mai mult din nevoie decât din dorință.

Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă niciun fel de reținere pentru poveștile de iubire, dar caută mai degrabă un braț de încredere decât sex. Nu se ascunde de amanți sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, și o privește pe necruțătoarea Marlene cu admirația pentru cineva cu care nu seamănă.

Mărită patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduiește să-i fie fidelă, dar nu-i e ușor, mai ales că trupul o părăsește, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă și pe care o combină cu alcool, analgezic temeinic și vechi complice de zile negre.

Jacques Pills încearcă să o țină la distanță pe celebra Momone, să o scape de ispita pierzaniei, o încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deși foarte slăbită, Piaf își continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obține un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franțuzoaică –, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanți, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.   Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei și revine mai târziu, până la divorțul din 1958. Édith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfățatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davis și alți câțiva.

Concerte, amanți și nopți scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, și al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, își adaugă în repertoriu „șlagărele” lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, firește, de sclav:

„Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.”

Nimeni nu poate ține ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 și 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.

A doua căsătorie și cântecul de lebădă

Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Édith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care îl botează „Sarapo”, s’agapo însemnând în greacă „te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala –, îi spune: „Rămâi peste noapte”.

El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 și e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile și corpul deformate, abia mai ținându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu atunci când îl pune să cânte și pe Théo, considerat un gigolo. Toți își fac griji pentru banii lui Édith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962.

Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Théo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârșit și îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

Împreună organizează un concert la Olympia, Théo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menține doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme.

În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de „viață”, droguri și analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viață, la 9 octombrie.

E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorințe, iar moartea e anunțată oficial în data de 11, în aceeași zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin fața trupului îmbălsămat; patruzeci de mii de parizieni o însoțesc la cimitirul Père-Lachaise. Théo se pierde în uitare, înainte de a muri și el, neconsolat, într-un accident de mașină în 1970.

Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârșitul vieții lui Édith Piaf, astfel încât ea poate șopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră:

„Ce-am așteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a și oferit… Minunea, tristețea, tragicul, extraordinarul.”

• Sursă: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, București, 2009. Traducere din limba franceză realizată de László Alexandru.

• Sursă foto: tsutpen.blogspot.ro // history.com