Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Biografia unui umorist – Dan Mihăescu

    Lecturarea unei biografii poate fi, pe cat de placuta, pe atat de incarcata de un usor sentiment de vinovatie. De fiecare data cand rasfoiesti viata cuiva, chiar si in paginile unei carti, ai senzatia ca ii faci pe plac indiscretiei.

    Este drept, unele biografii se scriu cu acordul personajului in cauza, dar tot te obliga. In cateva ore, zile cunosti un om printr-un intermediar, iti permiti sa il admiri sau sa il judeci, ii faci loc in programul tau, il lasi sa te insoteasca la cumparaturi sau la o cafea cu un prieten, il pui in buzunarul halatului de baie pana iti termini dusul, ii mai faci din ochi la birou, in pauza de masa. Iar cand o astfel de biografie are structura unei inlantuiri de interviuri, de marturii, de fotografii din arhiva personala, apropierea este si mai evidenta.
    E ca si cum ai purta tu insuti un dialog cu subiectul cartii, intrucat, la un moment dat, notiunile de timp, spatiu, intervievat, intervievator dispar si ramane doar placerea sondarii unei personalitati care a facut istorie intr-un anumit domeniu. 

    anm

    Annie Musca

    Annie Musca, un filolog care a studiat franceza in Tara Cantoanelor si s-a intors cu nostalgia anilor ’70, a lansat un inedit proiect de biografii in 2008, odata cu prima biografie autorizata a omului de televiziune Tudor Vornicu. De atunci si pana in prezent a strans material pentru cartea vietii multor altor personalitati ale Romaniei. In 2010 i-a venit randul lui Dan Mihaescu, binecunoscutul si indragitul autor de texte umoristice, cel care a gasit in emisiunile de divertisment si in profesionistii care le anima reteta pentru a-si expune umorul si pentru a-si implini destinul. Cartea lui Annie Musca este una extrem de subiectiva, asa cum orice biografie sfarseste prin a fi, intrucat traitul si demnitatea unei vieti cu rost supun si starnesc admiratie, si contine franturi de atunci si acum care radiografiaza lumea artistica si cea a televiziunii din tara noastra. Dar, Dan Mihaescu. Spovedania unui umorist, nu este doar o biografie, ci si o inlantuire de istorii personale cu istoria unei tari. Cum era viata unui artist inainte de 1989, ce avea voie sa faca si ce nu avea voie sa faca, cum s-au pus bazele rezervatiei de “soparle umoristice” in Romania pentru a bucura minti neatrofiate de indroctrinarea politica venioasa care se practica in regimul Ceausescu sunt doar cateva directii spre care se indreapta dialogurile dintre Annie Musca si Dan Mihaescu. 

    Aparuta la Editura Terra din Focsani, in 2010, cartea Dan Mihaescu. Spovedania unui umorist gandita de biograful Annie Musca exploateaza cu generozitate diversitatea. Cel care o va prinde in maini si o va rasfoi, nu va gasi motiv sa amane atingerea finalului, ci, dimpotriva, va cauta momente de ragaz in existenta sa de zi cu zi pentru a mai petrece cateva minute cu Dan Mihaescu si personajele reale sau fictive din anii pe care acesta i-a lasat in urma. Pregatirea de filolog a lui Annie Musca reiese chiar si dintr-o simpla lectura a cuprinsului. Dan Mihaescu. Spovedania unui umorist are parte de cuvantul inainte al unor personalitati care l-au cunoscut pe scriitorul si omul de televiziune, de o despicare in 10 a motivelor pentru care autoarea a ales sa scrie aceasta biografie si de o asezare organizata a amintirilor pe colectii, in functie de an, de aria de acoperire a emotiilor si a rationalului, de importanta evenimentelor politice, economice, sociale de care se leaga, dar, mai ales, in functie de impactul asupra destinului celui care le cauta prin memorie si le face publice si de un idex al numelor metionate pe parcursul celor 277 de pagini. “Din tot ce mi-a povestit, declar pe propria-mi raspundere ca nu v-am ascuns nimic! Relatarile lui ne-au facut confidenti pe viata. L-am izgonit in trecut, lansandu-l dintr-un deceniu in altul. L-am alungat pe strazi care poarta astazi alte nume si l-am trimis sa rataceasca printre amintiri dureroase. L-am indemnat sa redevina copil, chiar daca nodul in gat mi se asezase deja. L-am tinut ore in sir langa persoane disparute, in bratele carora a trait dulci clipe si eterne pasiuni… I-am sucit mintile in asa fel, incat si-a ravasit casa mai ceva ca la o perchezitie, in urma careia, in afara de fotografii, s-au gasit documente pretioase, adevarate pledoarii pentru omul cu cea mai longeviva cariera in universul varietatilor.”, recunoaste, cu toata sinceritatea, Annie Musca, sinceritate care transpare, de altfel, pe parcursul intregii incursiuni in acasa-ul umoristului. 
    Dan Mihaescu, nascut intr-o zi de vara, pe 5 iunie 1933 si disparut dintre noi intr-o iarna, pe 24 ianuarie 2013 te cucereste si in privat, nu doar pe ecran, cu umorul prin care isi filtreaza propriile bucurii si tristeti, propriile impliniri si esecuri. Daca in prefata cei care l-au cunoscut ca om si profesionist nu isi pot tine in frau laudele, pe parcursul dialogului intre el insusi si biograful sau isi fac loc si amaraciunea, dezamagirea, luciditatea si taiosul simt critic, caci, nu-i asa, daca nu te supui regulilor sale, joaca de-a amintirile poate esua lamentabil. Odata luata decizia de a vorbi despre binele si raul din existenta ta, asumarea si onestitatea se cer a-ti fi aliati. Fiecare capitol din cartea lui Annie Musca, De unde vine celebrul umorist? Copilaria si adolescenta, Scriitorul Dan Mihaescu. De la romanul politist la umorul pe micul ecran, Recom, primul studio de film publicitar din Romania, TVR, prima dragoste, Magicianul din spatele actorilor, pe platourile de filmare. Garsoniera “in leu”, Pagini de festival. Muzica romantica la poalele Tampei si umor de exceptie pe malul lacului Leman, Prietenii mei, Masinile mele, Femeile mele, Simona, dragostea mea, Premii si distinctii, Ce s-a ales de Dan Mihaescu dupa 1989?, familiarizeaza cititorul cu felul de a fi al personajului Dan Mihaescu, atat cel din intimitatea propriei case, cat si cel din viata publica a unei tari care isi foloseste umorul ca arma ori de cate ori are ocazia, cu iubirile, cu simpatiile si antipatiile, cu luptele si cu principiile sale. 
    Cel care a “nasit” mari actori de comedie ca Toma Caragiu, George Ivascu, Dem Radulescu, George Mihaita, Vasile Muraru si care intr-un interviu pentru Jurnalul National din 2011 marturisea: "In tinerete am vrut sa ma fac tobosar intr-o orchestra, cantonier, impreuna cu Liz Taylor sau politist la «Moravuri». N-am reusit decat sa iau niste premii cu romane politiste. Am condus vremelnic un studio de film publicitar si m-am cantonat definitiv in gazetarie, literatura, dramaturgie si televiziune. Am semnat zece carti, piese de teatru, filme, peste o mie de emisiuni de divertisment tv, am primit premii nationale si internationale, au scris despre mine mari personalitati culturale ale acestei tari, am fost tradus in strainatate (si in viata), m-au injurat niste confrati.” ofera in Dan Mihaescu. Spovedania unui umorist multe raspunsuri la intrebari care s-au perpetua de-a lungul anilor, astupa unele guri si le destupa pe altele, imbraca scheletul unei personalitati cu amanunte picante, inedite si cu intelepciune, isi face in primul rand o autonaliza prin rememorare. 
    Dupa lectura cartii semnata de catre Annie Musca ramai cu un acut sentiment de regret, poti taia cu un cutit fumul gros al nostalgiei, recapitulezi, pentru a cata ora doar tu stii, definitia respectului si ii recunosti autoarei capacitatea de a sonda emotivitatea, de a fi atenta la detalii, de a-si face munca de documentare ca cel mai zelos functionar. Dan Mihaescu. Spovedania unui umorist este una dintre acele biografii care se cer citite. Pentru ca iti vorbeste despre propria tara si despre valorile acesteia, pentru ca indulceste intamplarile cu un soi de patetism de care cu totii suntem dependenti cand ne raportam la viata si la moarte, la inceput si sfarsit, pentru ca te face sa razi si sa te surprinzi lacrimand, pentru ca iti lasa in grija un om, un artist, o parte din memoria colectiva.

    mihaescu

  • Cristina Jacob: Discreția este importantă mai ales în viața unui artist, întrucât, deseori, acesta are nevoie să se retragă în intimitatea lui pentru a crea.

    Curiozitatea isi va intinde intotdeauna tentaculele in culisele unui domeniu, va vana oamenii din spatele succesului, cu bune si cu rele, va iubi making of-urile. Iar cand lumea filmului este cea spre care se indreapta cu viteza semnului de intrebare, terenul explorat va fi unul cu potential extraordinar, intrucat ineditul, spectaculosul, imprevizibilul, diversitatea se pot intalni la orice pas. Oamenii din lumea filmului, fie ei actori, scenaristi, regizori, cameramani, costumieri sau make-up artisti vor avea intotdeauna ceva de povestit, ceva de aratat, un iepure de scos din joben cand te astepti mai putin. Asta nu inseamna ca nu au si partea lor de obisnuit, de banal, ci, doar ca expunerea este mult mai mare. 

    Cristina Jacob, o tanara care a ales sa li se alature acestor oameni, regizor, scenarist, producator de film, sef de promotie al facultatii pe care a absolvit-o, nu se abate de la regula. Prin studiile pe care le are, prin experientele pe care le-a colectionat de-a lungul timpului, prin personalitatea care atrage ca un magnet amatorii de dialog, prin onestitate si decenta, prin conectarea la nou se transforma cu usurita intr-un interlocutor surprinzator, un interlocutor care stie cand sa indrazneasca si cand sa fie discret. Chiar daca scenariul propriei vieti are si unele ingrediente pe care le au multe alte scenarii ale vietilor unor oameni obisnuiti, pasiunea pentru ceea ce face o scoate din anonimat si o propulseaza in topurile din lumea in care se misca. Cristina Jacob iubeste cu intensitate, calatoreste si citeste mult, scrie, activeaza in Asociatia Scenaristilor Romani, si-a pus amprenta pe scurtmetraje de fictiune si pe film documentar, se perfectioneaza zi de zi in arta de a fi ea insasi si tinteste, in primul rand, spre statutul de om frumos in interior.

    23887_3785753370396_1771247522_n

    Esti  regizor, scenarist, producator de film. Cine este, insa, Cristina Jacob?
    Cristina Jacob este combinatia dintre o tanara indragostita de film si un om ca toti ceilalti.
    Cum a fost copilaria ta? Cand ai intalnit prima carte si cum a continuat aceasta legatura? 

    Copilaria mea a fost foarte diferita de ceea ce vad astazi: cu jocuri in fata blocului, cu julit de genunchi, cazut din copaci, furat de cirese si batut cu fetele pentru prima dragoste. In ceea ce priveste primele carti, acestea  au fost o adevarata corvoada, intrucat eram obligata sa le citesc si nu resimteam astfel nicio placere. Adevarata dragoste de a citi si de a descoperi lumea fabuloasa din carti a pornit destul de tarziu, la varsta de 12 ani, cand  m-am imbolnavit si am fost nevoita sa stau timp de doua saptamani izolata in casa. Atunci am citit prima carte de care m-am indragostit: “Colectionarul” de John Fowles.  De aici a pornit aproape o frenezie a cititului, in sensul ca, la liceu, in timpul orelor plictisitoare de istorie sau de matematica, imi ascundeam  intre copertile manualelor, cartile preferate si le citeam. Acest lucru a continuat pana astazi, numai ca acum aleg foarte atent lecturile mele, intrucat timpul nu mai imi permite sa citesc tot ce imi cade in mana. Consider vital pentru un creator acest obicei, de a citi carti. Sunt de parere  ca inspiratia si creativitatea sunt in stransa legatura cu numarul de carti citite.
    Cum crezi ca vor arata spectacolele/filmele tale peste 100 de ani?
    Peste 100 de ani, cand eu nu voi mai exista, imi doresc ca filmele mele sa fie ravazute, iar oamenii inca sa aibe ceva de invatat din mesajul transmis prin intermediul lor. Acesta ar fi dovada ca am lasat cu adevarat ceva in urma. 
    Dar spectatorii tai?
    Daca se vor mai viziona filme si peste 100 de ani, cred ca spectatorii vor fi mai pretentiosi si selectivi din cauza evolutiei permanente.
    Cum ti se pare mass-media din Romania, in 2012?
    Mass-media are o forta uluitoare si detinut acest atribut inca de la inceputul ei. Se pare, insa, ca influenta ei fata de mase, in acest moment, este una negativa. Manipularea, dupa cum bine stim, ar putea fi folosita si intr-un sens constructiv, pentru a impulsiona atat oamenii cat si institutiile sa evolueze.
    Cum reusesti sa te tii departe de comentariile presei? Cat de importanta este discretia in viata unui artist?
    Nu sunt un om care sa se bage in scandaluri sau sa mearga prea des la evenimente. In general, sunt chiar un om destul de banal, as putea spune, caruia ii place sa aiba o viata normala, sa citeasca, sa munceasca, sa iubeasca.
    Discretia este importanta in viata fiecarui om normal, mai ales in cea a unui artist, intrucat, deseori, acesta are nevoie sa se retraga in intimitatea lui pentru a crea.
    Te-ai simtit vreodata agresata? 
    Poate doar de vreun fost iubit..
    Ce inseamna pentru tine sa fii regizor? (Relatia personala cu aceasta alegere facuta candva – Cum s-a nascut optiunea?) 
    E o poveste lunga, dar pe scurt cred ca a fost mana destinului. Dupa ce am cochetat cu meseria de reporter, mai apoi am avut propria afacere, hotarasem sa urmez o facultate de profil pentru business. In drum spre admitere, m-am gandit ca nu as avea ce sa invat de la un profesor angajat, care practic nu are o afacere. Am simtit ca asta pot sa o fac intuitiv si ca ar trebui sa urmez o facultate care sa-mi placa in adevaratul sens al cuvantului. Am facut stanga imprejur si m-am dus la arte, unde am dat la regie de film si am si intrat. Anul acesta am absolvit sefa de promotie, iar acum urmez masterul facultatii London Film School.
    Ai nostalgia unui alt drum pe care viata ta ar fi putut coti?
    Din fericire, nu. Nu cred in idealuri.

    2012-11-15

    Cum stai cu motivatia? 

    Ma motiveaza absolut tot ceea ce ma inconjoara. Ma motiveaza frumosul, ma motiveaza filmele marilor regizori. Se pare ca nu stau bine cu acel tip de motivatie care s-ar presupune ca trebuie sa ma impinga de la spate.
    In ce masura te intereseaza imaginea pe care o ai? Ce faci si ce nu faci de dragul ei?
    Nu ma straduiesc prea mult. In general spun ceea ce gandesc, port si arat cum ma simt bine. Sunt, insa, femeie si de dragul frumusetii stim toate ca se fac multe sacrificii de timp.
    Cat de important (sau de putin important) este pentru tine felul in care te critica si recepteaza publicul? 
    Este foarte importanta critica si opinia publicului fata de filmele pe care le fac. Sunt atenta la parerile lor pentru ca vreau sa vad unde am gresit. Acesta este singurul mod in care pot invata, in cazul in care am gresit. Ei sunt cei care imi aproba sau imi infirma munca, asadar acord o mare importanta criticii lor vis a vis de film. In ceea ce priveste latura personala a vietii mele, sunt absolut indiferanta.
    Ce ai dori sa ti se intample, profesional vorbind, de acum inainte? Ce implinire este/ar fi suficienta in acest sens? In ce caz ai considera ca ai ratat?
    Profesional vorbind, imi doresc sa imi continui munca, adica sa fac filmele ale caror scenarii le am deja scrise, sa le placa publicului si sa obtin premii. Acesta e cursul firesc al meseriei de regizor.
    As considera ca am ratat in momentul in care un film nu ar fi vazut si placut de catre public.
    Cand ai simtit ca te-ai lansat, cand consideri ca ai avut primul tau mare succes?
    Nu consider ca m-am lansat si nici ca am avut, pana in acest moment, un mare succes. Lucrez acum la un lung metraj. Sunt de parere ca pentru a se lansa, un regizor trebuie sa realizeze in primul rand un lung-metraj.
    Ai o meserie care te-a pus mereu in prim-plan. Ai starnit pasiuni?
    Consider ca am o meserie care, din contra, m-a pus in spatele camerei. Rolul meu este sa aduc povesti frumoase si actori talentati in prim-plan, iar ei sa starneasca pasiuni. In ceea ce ma priveste pe mine, ar trebui sa ii intrebati pe cei ale caror pasiuni au fost starnite. 
    Ce este greu in munca ta? Ce e foarte frumos in ceea ce faci?. 
    Este destul de dificil sa gasesti actorii potriviti, exact asa cum ti i-ai imaginat in scenariul tau. Este anevoios si montajul, cand trebuie sa reiei filmul cadru cu cadru, sa alegi secventele, sa le lipesti si sa le raslipesti si sa le raslipesti…, dar daca iti place ceea ce faci, totul este frumos, iar daca produsul final este macar aproape de ceea ce ti-ai dorit, acest lucru iti da forta sa mergi mai departe.
    Ai vise pe care nu ti le-ai implinit inca?
    In fiecare zi altul nou.
    Te multumeste ceea ce creezi, in absenta unei recunoasteri publice? Preferi una actuala celei postume?
    In general, nu ma pripesc in a trage concluzii. Nu ma multumesc doar cu ceea ce cred eu pentru ca pot fi foarte subiectiva si astept recunoasterea publica, oricare ar fi ea.
    Cum ai caracteriza starea teatrului/filmului romanesc astazi?
    Spre bucuria si surprinderea mea, salile de teatru sunt pline si chiar avem multe piese de teatru cu care ne putem lauda si la care merita sa mearga fiecare dintre noi. Am avut ocazia sa calatoresc mult, am mers prin teatrele din lume si nicaieri nu am vazut piese atat de bune, cu sali atat de pline.
    Filmul romanesc de astazi evolueaza. Publicul merge catre filmul romanesc de la an la an mai mult, datorita faptului ca se fac filme mai bune. Nu avem sali de proiecte suficiente, ecrane, asa cum spunem noi, dar cu toate astea un film romanesc a inceput sa faca peste 50 000 de spectatori, ceea ce este un semn bun.
    Cat de important (sau de putin important) este pentru tine felul in care critica si publicul recepteaza ceea ce scrii? Ai prefera un succes al cartilor tale in randul criticilor sau al publicului?
    Nu ma consider un scriitor. Am scris scenarii pentru ca am fost nevoita sa imi pun povestile in forma necesara si pentru ca nu am gasit niciun scenarist care sa radea exact ceea ce simteam vis a vis de poveste. Nu am urmat, insa, o facultate de scenaristica, ci una de regie de film. 
    In momentul in care voi avea ceva atat de important de spus, ce merita a fi subiect intr-o carte, as prefera un succes in randul publicului si o apreciere a criticilor.
    Daca ti s-ar acorda sansa, ce ai dori sa schimbi, in viata ta?
    Nu as dori sa schimb nimic. L-as mania pe Dumnezeu.
    Pe plan profesional ce mai faci acum?
    In prezent, urmez un master la Londra si pregatesc un film de lung-metraj, o poveste de dragoste.
    Cum a rasarit insula aceasta Asociatia Scenaristilor Romani?

    ASOCIATIA SCENARISTILOR ROMANI     a rasarit din nevoia de a crea o insula a scenaristilor, de a cunoaste oameni talentati si de a ii pune laolalta  pentru a intra mai usor in contact scenaristii cu regizorii si viceversa.
    Aceasta nevoie a aparut cumva indirect, din dorinta de a imbunatati filmul romanesc, pentru ca daca povestea este buna, filmul are sanse mai mari sa fie de succes.
    Cum ati reusit sa incropiti o echipa?
    Fiind inconjurata de colegi, oameni de breasla, care fac acelasi lucru, nu a fost dificil sa ne strangem laolalta.
    Ca tot vorbim despre oameni, in cazul in care cineva ar dori sa depuna un C.V., spune-mi te rog care sunt trasaturile unui potential colaborator al Asociatiei Scenaristilor Romani ?
    Pentru a deveni membru al Asociatiei Scenaristilor Romani este necesara in primul rand depunerea unei adeziuni scrise.
    Un candidat este eligibil pentru a deveni membru numai in situatia in care se regaseste in cadrul sectiunii Credits a unui film realizat pana la data depunerii acestei adeziuni, sub titulatura de autor  fie al scenariului, fie al dialogurilor, fie al povestirii.
    In cazul persoanelor care nu satisfac acest criteriu, Asociatia va organiza anual, doua sesiuni de concurs. Proba de concurs va consta in realizarea unui scenariu de film, iar concurentii ale caror scenarii vor intruni criteriile de ordin calitativ impuse in vederea realizarii unui film, vor indeplini simultan si conditia de eligibilitate pentru dobandirea calitatii de membru al Asociatiei. 

  • Copilaria ca un joben de magician – Kajtus, vrăjitorul

    Cine nu intoarce capul atunci cand aude rasete de copii? E un instinct care se naste odata cu noi, acela de a reactiona la puritate, la inocenta, de a lepada orice masca in fata unui om care se contruieste, care invata sa mearga, sa spuna alfabetul, sa faca diferenta intre zi si noapte, intre fericire si nefericire.

    Daca ignori un ras de copil, e ca si cum ti-ai refuza bucuria de a-ti privi in ochi mama, de a gusta prima data din zapada cu acea curiozitate care devoreaza tot ce prinde, de a pronunta clar si raspicat primul cuvant din viata ta si de a-l repeta, apoi, pana isi pierde sensul pe care, oricum, inca nu l-ai prins decat de un picior.

    Copilaria este un soi de viata in stare pura, un sambure de prezent continuu, un univers care contine elementele celorlalte universuri prin care trecem in viata, cel al adolescentei, cel al tineretii si cel al batranetii. Cand esti copil, iti permiti sa razi si sa plangi din orice, sa visezi oricand si sa insufletesti obiecte fara ca cineva sa te acuze de nebunie incipienta sau in stare avansata, poti sa privesti un purice cum iti sare pe picior si sa iti provoci contractii musculare de prea mult hohotit, in loc sa te umpli de nervi, poti sa impodobesti cu un cap de balaur sau cu o aura de inger un adult, poti sa crezi in magie si in formule magice, in existenta zmeilor si a fetilor-frumosi, la fel cum crezi in existent ta, a mamei sau a tatalui, poti sa te hranesti cu povesti la nesfarsit fara ca stomacul imaginatiei sa sufere de indigestie. De aceea, cand pierzi, uneori cu anii, contactul cu aceasta lume a tuturor posibilitatilor, orice regasire cu tine-copil nu poate decat sa te insenineze. Kajtus, vrajitorul, spectacolul pe care Teatrul Luceafarul din Iasi, in colaborare cu Institutul Polonez din Bucuresti si Institutul Cartii din Cracovia a ales sa il puna in scena la inceput de 2014, mijloceste o astfel de regasire. 

    Inspirat de romanul lui Janusz Korczak, Kajtus, vrajitorul si gandit, initial,  pentru aniversarea scriitorului in cadrul „Anului Janusz Korczak 2012”, spectacolul la care actorii ieseni au lucrat cu o echipa din Polonia, regizorul Konrad Dworakowski, scenograful Marika Wojciechowska, Piotr Klimek, responsabilul de fondul muzical, coregraful Jacek Owczarek si Michal Zielony, autorul conceptului video este ca un joc pe repede inainte si pe repede inapoi de-a numerele de magie, joc a carui singura regula este dictata de indrazneala. Rezumatul textului care sta la baza punerii in scena ar suna cam asa: “Kajtus e un baiat care vrea sa devina vrajitor si descopera cu surprindere ca poate rosti formule magice si schimba realitatea. Dupa o serie de incurcaturi, puterile magice ale lui Kajtus declanseaza un mic haos in Varsovia, iar pustiul decide sa duca o viata dubla: va calatori in jurul lumii, iar acasa, in locul sau va lasa o dublura.” Insa, adevarata experienta a spectatorului care alege sa isi gaseasca un loc in Sala Mare a Teatrului Luceafarul din Iasi nu este aceea de a afla povestea lui Kajtus cu toate coordonatele sale factice, ci de a deslusi intelesuri, de a-si aminti, de a se pierde de mana mamei-ratiuni si de a nimeri brat la brat cu feciorelnica emotie, de a prinde din zbor miscari de maini si de picioare si de a le executa in gand printr-un exercitiu de imitatie indraznet, reflectat intr-o oglinda care nu arata toate imperfectiunile, ci, dimpotriva, perfectiunea, bucuria pana la miez. 
    In Kajtus, vrajitorul trupul si expresivitatea sa detin controlul povestii, al firului narativ, iar cuvantul este doar un supus care stie exact cand sa intervina si cand sa iasa pe usa cu capul plecat. Fiecare personaj, tinut in grija de cate unul dintre actorii George Cocos, Beatrice Volbea, Liliana Mavris Varlan, Aurelian Diaconu, Ionela Arvinte, Ionut Ginju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Dumitru Georgescu, cutreiera scena ca si cum ar fi un teritoriu limitat doar de lipsa de imaginatie. Un amestec de muzica, dans, pantomima si poveste spusa de o voce din umbra, spectacolul Teatrului Luceafarul din Iasi apeleaza la mijloace de expresie artistica dintre cele mai moderne, imaginea video, muzica, efectele speciale, textul rostit din off si nu lasa loc culorii, ci se joaca cu albul si cu negrul, exact ca intr-un numar de magie, cu joben negru, manusi albe si iepure la fel de alb, ei, hai, poate cu o pata neagra pe nas. 
    In Kajtus, vrajitorul orice detaliu te introduce intr-o secventa din filmul care ruleaza in mintea unui copil. Idolii copilarie, bunicii si parintii, jocurile cele mai populare, mirarea in fata a tot ceea ce este nou, miracolul unei alte vieti, respiratia in ceafa a animalului care te face sa intelegi si existenta de dincolo de grai, iubirea, celalalt sex, toate ii servesc piticului-vrajitor pentru a modela prezentul, concretul, imprejurul dupa indicatiile propriilor dorinte. Vietatile care ii populeaza imaginatia, fatete ale binelui si ale raului, il ajuta sa se inteleaga pe sine si lumea in care traieste. Micutul cu puteri supranaturale poate oricand sa iasa din propriul azi si sa se refugieze intr-un maine mai ingaduitor, sa construiasca orice dupa principiul lui “cu susul in jos”, sa asocieze vocea mamei cu entitatea tatalui si vocea tatalui cu isteria mamei, sa vorbeasca cu o bunica pe care o mai poate ciupi doar in lumea spiritelor. 
    Intr-un decor care jongleaza cu figurile geometrice in alb si negru, ca pe o tabla de sah, cu obiectele intr-o continua miscare si trasformare, Kajtus, fiu adoptiv al hocus-pocus-ului, insufletit pe scena Teatrului Luceafarul din Iasi de catre actorul George Cocos, mixeaza visul cu realitatea, realitatea cu visarea si lanseaza o provocare careia cu greu ii poti face fata: „trebuie sa cunoastem puterea propriilor dorinte si sa invatam sa le acceptam limitele”. Partenerii sai de calatorie initiatica in lumea supranaturalului, atat mama, tatal, bunica, prima iubire, cat si prelungiri ale sistemului nervos central al intunericului si al luminii, al ceasului cu cuc din casa bunicii, al fricii sau al curajului, aliati ai succesului, dar si ai esecului, rotite ale mecanismului de functionare al unei personalitati de copil poarta pe umeri si pe fata misterul, ii asigura continuitatea si libera desfasurare. Beatrice Volbea, Ioana Iordache, Ionut Ginju, Dumitru Georgescu, Ionela Arvinte isi preiau identitatile si danseaza cu ele, se angreneaza in lupte corp la corp, se dau de trei ori peste cap, le storc de gesturi pentru inchegarea povestii lui Kajtus, vrajitorul. Si o fac cu expresivitate, cu mult curaj si stapanire a normelor coregrafice, un soi de norme gramaticale ale miscarii.
    De la un capat la celalalt, spectacolul Kajtus, vrajitorul expune visul si venele care fac sa circule viata prin el, copilaria cu monstrii si ingerii sai, magia care se ascunde doar in imaginatia unui copil, dorinta lipsita de orice urma de indoiala si ipocrizie, bucuria si tristetea ca inceput si sfarsit. Nu este un spectacol pentru copii, dar nici un spectacol pentru adultii aceia scortosi care au uitat sa intoarca capul cand aud rasete de copii. Este un spectacol care se digera cu sufletul si cu memoria afectiva, un spectacol-colaj, un spectacol care imbina forta de redare a unor idei, a unor stari pe care teatrul o poseda,  cu cea a filmului si a dansului.

    Afis-Kajtus-vrajitorul

  • Motorcycle emptiness din lipsă de mustață Clark Gable

    Imi displac barbatii cu mustata si urasc gaurile acelea diforme care ti se lipesc de stomac in zile in care nu iti place de tine, 
    In zile in care ploua peste starile tale proaspat coafate.
     
    In zile in care oamenii nu stiu ca un deget e prea mic pentru a te ascunde dupa el, 
    In zile in care ai o stare de paraseste-ma sau te parasesc, dar ramai si zambesti absent. 
    In zile in care esti ridicol de sociabil si lumea iti este ridicol de ostila, 
    In zile in care prajitura preferata nu are gust, culoarea preferata nu are culoare, 
    In zile in care ti-e dor de o noapte neagra ca smoala proaspat turnata pentru a se transforma in asfalt, dar te pricopsesti cu o noapte alba si lunga, ca zapada de la Polul Nord.
     
    Intr-o astfel de zi, ascult muzica, ma uit la filme si uit. 
    Uit ca te-am cunoscut cand erai cu fundul in sus si mi l-ai aratat inainte de a iesi pe usa, 
    Uit ca somnul mi-a lasat urme de cearsaf pe obraz, 
    Uit ca orasul e poluat si merg prin ceata, pentru ca imi place cum miroase si pentru ca e roz, 
    Uit. 

    Intr-o astfel de zi, Clark Gable in It happened one night ma poate convinge ca de fapt nu urasc barbatii cu mustata. 
    Intr-o astfel de zi, pot privi pentru cateva zeci de minute viata in alb negru 
    Si pot intelege ca goliciunea, fie ca e alb-negru, fie ca e goliciune de motocicleta, fie ca e maligna se alunga cu putina simplitate.
     
    Cu o melodie preferata fredonata in plina multime, 
    Cu un zambet mustacios, 
    Cu un morcov daruit in loc de cina, 
    Cu un somn cu frica-n san, in fan, intr-o zi de vara, 
    Cu Clark Gable.

  • În pașii de dans ai trecutului – Damen Tango

    Suntem ceea ce ne amintim despre noi. Daca am cersit la un colt de strada, vom ramane niste cersetori de viata demna, ne vom pretui zilele in care mana ni s-a umplut, in care o pereche de ochi ne-a privit, nu cu mila, ci cu o intelegere de dincolo de cuvinte. Daca, dimpotriva, soarta ne-a rasfatat, ne vom alinta cu intamplari care mai de care mai aureolate de doza de subiectivism si de admiratie aferenta.

    Succesul, un dar al alesilor, dar si al celor care vad calea de mijloc in peripetiile lor prin lumea muncii sustinute si a norocului, cade in patima nostalgiei atunci cand se apropie de final sau cand intra in prapastia pauzei. Lumea artistica incurajeaza, cel mai adesea, puseurile de nostalgie. Aplauzele publicului, complimentele flatante ale admiratorilor, fie ele si din trecut, dependenta pe care scena o creeaza, lumina aceea pe jumatate ea insasi, pe jumatate atinsa de intuneric a reflectoarelor nasc vise despre un pentru totdeauna cu veleitati de cosmar, pentru ca odata ce ai gustat din dubla identitate, nu mai stii sa fii doar tu cu tine in singuratate si tanjesti dupa alterego-uri, dupa impartasire.

    In decembrie Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi a mai introdus un spectacol in programul Salii Studio “Teofil Valcu”, Damen Tango, spectacol care pune in discutie exact nostalgia aceea a scenei care il macina ca un cancer pe artistul retras din adevarata sa viata. Damen Tango pare facut pentru actrita Mihaela Arsenescu Werner. Personajul sau, Madeleine, o dansatoare care a atins celebritatea, odata, si care se hraneste, in prezentul in care actiunea o surprinde, din aceasta, ca un ratacit in desert din propriul sange, emana o forta care cere supunerea celorlalte personaje. Si, totusi, fara Simone si profesorul Foucher, cu veridicitate si sarm interpretate de catre actorii Bianca Ioan si Daniel Busuioc, Madeleine ar fi unul dintre multele personaje patetice. Acesti secunzi ai sai ii rascolesc pentru public viata si personalitatea si o expun in fatete pe care nici ea insasi nu le banuieste. Intamplarea, umorul, perspectiva diferita asupra unei realitati deja acolo, camaraderia o insotesc in uitare, dar nu reusesc sa ii umple diminetile si noptile, ci doar zilele. Acel “viata merge, totusi, inainte in timpul zilei, iar trecutul e doar un invitat” domina inceputul actiunii piesei regizata pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre Vitalie Lupascu, dupa un text al Valentinei Aslanova, mai ales prin personalitatea menajerei Simone, chiar daca, in primele si in ultimele ore din zilele aceleasi vieti, trecutul devine rege. Intr-un decor minimalist, dar expresiv prin putinele detalii pe care alege sa le exploateze, asa cum spectatorii s-au obisnuit, deja, sa vada la Sala Studio, decor gandit de catre Rodica Arghir, o canapea, un urs de plus amintind de naivitatea unei adolescente aflata la prima iubire, un ecran de cinema in spate, ca o fereastra spre “un a fost”, spre un “ar putea fi” si spre un “poate chiar este”, perdele care redau jocul de-a uite-ma, nu-s, o veioza care aminteste de ragazul pe care cu totii ni-l permitem dupa o zi traita asa cum ne-am priceput, totul incepe si se termina in Damen Tango cu primele raze de lumina. Insa, dorinta Madeleinei Verdurin de a reveni pe scena este atat de puternica, incat si cel mai realist si mai cinic gand al sau, intruchipat de servitoarea Simone, piere. Madeleine invoca obsesiv, cu o intesitate care sfideaza apatia cotidiana jocul de lumini si umbre al trecutului, numele unor parteneri care au facut-o sa straluceasca, un Gérard, un Karl, un Léon, un René. Dupa ce artista primeste de la un fost impresar un telefon care ii da speranta unui nou si, poate, ultim spectacol, isi intoarce tot universul prezentului pe dos si reuseste sa si-o faca complice si pe cea care ii strange dimineata sticla goala de vin si patul ravasit de somnul agitat. Astfel, pentru ca nu isi gaseste un partener pe masura pentru reaparitie, Madeleine vede in Simone executantul pasilor de tango care sa ii certifice ca inca mai poate sa cucereasca iremediabil, sa danseze pana la dezlantuirea aplauzelor, sa simta pasiune, sa dea nastere unui act artistic. Din momentul in care incepe sa ii faca servitoarei curte pentru un parteneriat artistic, existenta se rasvrateste, iar ritualul unei zile obisnuite se reflecta ca intr-o oglinda. Simone este rasfatata, cea care se trezeste tarziu si are nevoie de ajutor pentru a-si sterge urmele murdare ale trecerii. 
    Urmarind spectacolul Damen Tango, te poti intreba ce cauta profesorul Foucher in desfasurarea de forte a doua identitati care se completeaza una pe cealalta, Madeleine si Simone. Si vei intelege, daca te vei lasa prins de toate dedesubturile textului Valentinei Aslanova. Profesorul Foucher intruchipeaza insasi diversiunea, gura de aer si sesiunea de rasete de care e nevoie inaintea unei decizii importante, intr-o perioada de nehotarare. Pentru Madeleine, timidul, stangaciul, dar gentilul, idealistul si glumetul profesor Foucher valideaza farmecul unei tinereti de multa vreme apusa, iar pentru Simone el este doar un impediment in calea platirii facturilor curente. Doua voci ale aceleasi realitati, vocea ratiunii si vocea pasiunii, a boemiei, a idealismului par sa dialogheze cu o entitate masculina iesita la vanatoare de iluzii. 

    Desi musteste de clisee, spectacolul nationalului iesean expune ochiului critic al celor care aleg sa il vizioneze maniera de abordare a personajelor caracteristica unor actori talentati si flexibili. Daca Mihaela Arsenescu Werner si Daniel Busuioc conving printr-un stil deja inradacinat in memoria afectiva a spectatorilor cu vechime, Bianca Ioan aduce un suflu nou si original. Personajul sau nu ramane o secunda in umbra celui interpretat de Mihaela Arsenescu Werner, ci, dimpotriva, prin umor si neconventional, il insoteste in acelasi transeu al luptei pentru placerea celor care urmaresc povestea. 

    Damen Tango este, in cele din urma, un spectacol-sirop, dar un sirop care iti face bine, cum ar fi siropul de brad sau siropul pentru tuse. Regasesti in el atat elemente care ar putea sa ii asigure succesul, cat si elemente care il pot condamna la uitare prematura. In primul rand, distributia nu lasa loc de plictiseala. Mihaela Arsenescu Werner nu a fost catalogata fara motiv o doamna a teatrului. Eleganta sa, cochetaria in abordare, relaxarea si intensitatea in redarea gesturilor, a trairilor, a privirilor, dozarea responsabila a gentiletei si a agresivitatii actioneaza ca un magnet. Apoi, miscarea scenica isi atinge foarte bine scopul. Fiecare intrare si iesire din scena a personajelor, fiecare pas de dans pe fiecare acord al fondului muzical dinamineaza povestea si dau ghionturi spectatorilor care se mai lasa, din cand in cand, furati de altceva-ul de dincolo de scena, din viata reala  pe care au lasat-o pentru cateva zeci de minute la intrarea in teatru. Damen Tango nu isi permite o subtilitate iesita din comun, nu sondeaza terenuri neexplorate, inca, dar nici nu evita emotia si acel soi de filosofie existentiala de care nimeni nu scapa. "Cand scena nu ti se mai pare indeajuns pentru preaplinul sentimentelor tale, le poti da viata in scris" declara Valentina Aslanova, autoarea textului care sta la baza spectacolului nationalului iesean. Aceasta recunoaste, de asemenea, ca s-a inspirat  din biografia actritei Irina Pechernikova, colega sa de breasla. Ideea ca poti pierde in orice moment tot ce ai, dar si ca poti primi o sansa la care nici macar nu mai sperai fac  din reprezentatia de la Sala Studio “Teofil Valcu” una demna de gandurile de analiza de dupa. 

    damen-tango-iasi-teatrul-national-vasile-alecsandri-premiera-decembrie-2013-afis

  • Cum nu îți imaginezi că o să fii

    Fiecare are visele sale proiectate in viitor. 
    E atat de simplu sa iti imaginezi un tu diferit de cel din prezent, incat o facem cu totii. 

    Ceea ce nu se poate controla, insa, este gradul de deteriorare a acestor vise in timp si bagajul de impliniri si de dezastre personale pe care le iei cu tine in viitor. 
    Cand esti atat de mic, incat urcatul in copac pare a fi cel mai curajos act de care ai putea fi in stare, pantofii mamei sau ai tatei, dupa caz, felul meticulos in care ei isi pun la punct ritualul dusului la serviciu iti starnesc invidii de nepotolit. 
    Te si vezi in locul lor si crezi ca nimic nu te-ar face mai fericit decat sa ai o viata de adult. 
    Cresti, incet, incet, perfectionandu-te in arta jucatului de-a-cei-mari si fiecare lucru care ti se intampla pare a avea un rost pe care nu intotdeauna il intelegi, dar il accepti ca fiindu-ti dat, 
    Iar fiecare zi de nastere te pregateste, parca, pentru implinirea acelor vise despre viitor. 

    Plangi, razi, te indragostesti, suferi, te alinti, iti sfidezi varsta, iti pui intrebari cu o semiseriozitate pe care ti-o tolerezi pentru ca nu vrei sa iti fii propriul guru si, daca esti norocos, te declari multumit de ceea ce devii pe parcurs. 

    Se intampla, totusi, si nu de putine ori ca, la un moment dat, sa nu iti mai recunosti prezentul care ar fi trebuit sa fie pamantul fertil pentru visele despre viitor din trecut. 

    Si atunci iti dai seama ca visele te ajuta doar sa cresti si sa atingi o maturitate incomoda, dar necesara pentru a intelege ce ti intampla si cine esti tu de fapt.

    sursa foto: favim.com

  • Daneliuc și fațetele neconvenționalului – Convorbiri cu Mircea Daneliuc

    Interviul, prin subiectivism si indemnul la solidaritate sau la negare, se dovedeste apt sa nasca o relatie de la distanta intre cititor si intervievat, relatie care, oricat ar fi de ciudata si de atipica, poate dura o viata sau doar cateva minute. Odata inchegat, interviul expune, provoaca, nelinisteste, bucura, elibereaza, reveleaza, pune semne de intrebare, semne de exclamatie si punct unor fapte de viata, unor atitudini, unor actiuni.

    Sa spunem ca intervievatul, de obicei o persoana care s-a evidentiat intr-un anumit domeniu, un om care a inteles cate ceva din ceea ce se intampla in jurul sau si a avut suficient curaj pentru a se face remarcat de catre ceilalti, nu a scapat de clisee. Provocarea la dialog, prin intermediul unui interviu, poate fi sansa sa de a scapa de etichetele lipite in frunte sau de a intari lipitura, pentru ca, oricat de conventionale si de previzibile ar fi intrebarile, imprevizibilul isi gaseste supape prin care sa se strecoare pentru a amesteca strategiile de marketing, imaginea impecabila cu umanul, cu nemultumirea, cu revolta. Desi isi are are mama si tata, respectiv partenerii de dialog, interviul este, de cele mai multe ori, un adolescent rebel, pentru ca cedeaza farmecelor interpretarii si isi da peste cap propria lume. Intervievatul, pe de alta parte, poate sa isi arate fatis intentia de a se imprieteni cu cei carora se adreseaza sau, pur si simplu, sa fie el, sa isi semneze propriul manifest al trecerii printr-un anumit mediu socio-profesional. Asadar, indiferent de intentii, raspunsul unei personalitati la intrebari care ne macina pe multi dintre noi incurajeaza cu generozitate intelesul, semnificatia la puterea n, puterea necunoscutului, acel necunoscut in care se poate identifica oricine, daca alege sa citeasca, sa stie, sa asculte, sa iasa din propria carapace, din obscuritatea propriei lumi. 

    Mizand pe forta interviului, pe veridicitatea sa, in 2013 Editura Adenium din Iasi a ales sa ii apropie pe cititori de regizorul si scriitorul roman Mircea Daneliuc, sa ii puna fata in fata cu un personaj extrem de incomod, dar cu o inteligenta si cu un simt al analizei specifice maestrilor, prin intermediul unei carti care aduna convorbirile dintre acesta si scriitorul Alexandru Petria. Aparuta in Colectia Punct Ro. Interviuri a editurii iesene, cartea lui Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc se citeste pe nerasuflate, asemanandu-se cu vizita la un medic, intrucat radiografiaza tot ce ii iese in cale si starneste acea neliniste pe care un pacient o are atunci cand isi asteapta rezultatul analizelor medicale. Orice secunda este esentiala pentru el si orice semn al organismului, al mintii ii poate parea ingrijorator. Mircea Daneliuc ca partener de discutie este cand generos, cand zgarcit, cand realist, cand filosofic, cand afurisit, cand prietenos, cand ursuz, cand jovial, dar nicicand, in replicile din cele 201 pagini de dialog, plictisitor. A trait prea mult, prea intens, prea macinat de propria conditie si de conditia celor cu care a intrat in contact direct sau prin intermediari pentru a se lasa pacalit de ipocrizie, de idealismul acela distructiv si de popularitate. A creat intotdeauna ceea ce trebuia creat pentru a-si salva propria constiinta si pentru a nu rupe comunicarea intre sine si inspiratie. 
    Cei care ezita inainte de a pune mana pe aceasta aparitie editoriala, gandindu-se ca vor trebui sa se hraneasca cu prefabricate, sa simta miros de patetism, de sentimentalism si sa valideze o imagine, pot rasufla usurati dupa ce zaresc coperta. O imagine in alb negru a unui Mircea Daneliuc sceptic si sfredelitor de adevaruri nespuse ii intampina in librarii sau in online. Intervievatul insusi ii linisteste: “Oricata bunavointa as avea, amintirile nu pot fi comunicate. Ele traiesc intr-un spatiu interior, privilegiat si al meu. De indata ce sunt scoase, devin in fapte. Apar seci, ofilite, chiar daca uneori poseda umor. Numai relatarile nu sufera in externalizari.”

    1376346_606299246080370_609455717_n

    Intentiile lui Alexandru Petria, asa cum reiese dupa lectura cartii aparuta la Editura Adenium, sunt, pe cat de nobile, pe atat de egoiste. Acesta isi doreste, in primul rand, sa aiba alaturi un spirit care il face sa se simta mai putin singur, sa isi manifeste admiratia si sa isi linisteasca curiozitati acumulate in timp, dupa lectura unor carti si vizionarea unor filme create de un Mircea Daneliuc a carui viata profesionala ii este extrem de familiara. Dar, asta nu insemna, totusi, ca isi neglijeaza generozitatea. Daca ar fi facut-o doar pentru sine, Alexandru Petria s-ar fi putut limita la schimbul privat de mesaje cu intervievatul. Insa, intensitatea, relevanta si realismul schimburilor de replici nu ii permit sa se cramponeze de egoism. Cat mai multi trebuie sa afle cine este Mircea Daneliuc dincolo de ecran si de foile cartilor care ii poarta semnatura, sa arda in flacarile revelatiei de moment prejudecati vechi. Impartita in patru sectiuni, “Am descoperit migrena o data cu cinematograful”, “Scriitorul ca un alergator de fond”, Despre viata, despre filme, Dupa “Ca un gratar de mici” si o addenda, cartea lui Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc nu este o lectura din care se iese usor si nici nu starneste pofta de a iesi la o bere cu prietenii dupa, ci incurajeaza, mai degraba, introspectia, diagnosticarea si tratarea gradului de ipocrizie a propriei vieti si a vietii celor din jur si scoate la suprafata mizeria unul secol, dar si curajul in asumarea propriului fel de a fi. Despre incercarea sa de a sonda un spirit liber, destinul unui emigrant in propria tara, Alexandru Petria marturiseste: “Acest om fara astampar mi-a marcat adolescenta prin filmele lui, m-a provocat sa gandesc. Ma bucur ca am descoperit, in spatele mastii incetatenite de dur, un suflet sensibil, onoarea si verticalitatea cunoscandu-i-le dinainte. Cu Mircea Daneliuc alaturi am simtit, inca o data, ca nu traiesc de pomana.”

    In Convorbiri cu Mircea Daneliuc, pe cat de adanc sunt explorate anumite subiecte, pe atat de misterioase raman altele. Pentru ca, oricat de  multa empatie ar pluti in spatiul virtual pe care cei doi parteneri de dialog il impart, acel “nu vreau sa vorbesc despre” la care cu totii avem dreptul isi face, din cand in cand, simtita prezenta. Mircea Daneliuc poate discuta fara rezerve despre filmul romanesc, despre demonii care il bantuie in democratia precara in care traim, despre fracturile grave din coloana vertebrala a unui popor din care nu a ales sa faca parte, despre mizeria politica in curtea pe care o impartim, dar nu este dispus sa isi incarce cu sentimentalism raspunsurile, sa isi dezgoleasca nurii iubirilor sau ai vietii de familie. Taios, cinic, mereu pe pozitie, imposibil de pacalit cu intrebari-capcana, regizorul si scriitorul roman a trait, pana in prezent, tot ce a avut de trait si a demostrat ce avea de demonstrat punandu-si, de multe ori, in pericol simtul de autoconservare. Citindu-l, intelegi ca cel mai tare il atata si il revolta ipocrizia, lipsa de atitudine, lasitatea, indiscretia ca forma de pseudoviata. Daca ai curiozitati de genul “De ce filmul romanesc nu reuseste sa ajunga nici macar la degetul mic al filmului american, in ochii publicului din Romania?”, nu se sfieste sa te lase fara replica: "Un film romanesc, chiar bun, nu-i poate arata vecinului decat ceea ce stie deja, dar n-a exprimat. Imi spune asta ce stiu? Filmul de tip Hollywood nu-i cere sa exprime nimic, decat cuvantul misto. Nu-i cere, mai niciodata, sa patrunda ceva, astfel incat cortexul lui nu e excitat decat de violenta si scenografie. Exista si filme americane profunde, care spun oarece despre om; le ocoleste, de obicei. Asa apare treptat si snobismul care-l face sa dispretuiasca din start orice-i autohton si orice problema serioasa, cea superficiala ocupandu-i disconfortul de a-si suporta existenta timp de o ora si jumatate."
    Postlectura, ii vei multumi in gand lui Alexandru Petria ca te-a apropria intr-atat de un personaj extrem de zgarcit cu aparitiile in public si te vei intreba daca traiesti in aceeasi lume cu Mircea Daneliuc. Raspunsul nu va fi unul greu de identificat, insa nu iti va aduce nici o urma de satisfactie. Dimpotriva. Iti vei da seama ca suntem hraniti zi de zi pentru a sustine la felul, ca societatea romaneasca este un amestec de emisiune mondena, big brother si lasitate, ca fiecare raza de altfel este acoperita de un nor de conformism si de cenzura mascata de interesul national, ca ne comercializam, de cele mai multe ori, si sufletul daca este nevoie pentru a supravietui sau, mai mult, pentru a atinge un succes de o efemeritate evidenta. Cu Alexandru Petria intri in culisele filmelor lui Daneliuc si ale industriei cinematografice din Romania, diseci intelesuri si intentii neideintificate, inca, din cartile acestuia, treci prin perioade care au marcat istoria si retii esenta, descoperi un om, in spatele unei imagini si iti creezi propria relatie cu artistul. Cu Mircea Daneliuc intelegi cate ceva din mecanismele de functionare ale unei personalitati neingradite de conventional, redefinesti curajul si discretia si iti reevaluezi setul de valori care te ghideaza in existenta de zi cu zi. 

    convorbiri-cu-mircea-daneliuc_1_fullsize

  • Să privim în interiorul nostru comunist – Amintirile unui însingurat

    Este evident, societatea romaneasca postdecembrista sufera de o boala pe care “o duce pe picioare”. Nu i s-a dat o denumire care sa multumeasca pe toate lumea, dar am putea sa ii spunem simplu ”sa privim in interiorul nostru comunist”. Boala s-a raspandit in toate mediile socio-culturale, dar de manifestat, se manifesta diferit. Sunt unii care se imprietenesc cu ea si nici gand sa caute scapare, iar altii, dimpotriva, o invoca si o ironizeaza, de cate ori au ocazia, pentru a o anihila, in dialoguri cu apropiati si cu necunoscuti, in carti sau in filme. Dar, din pacate, nu este o boala care sa poata fi tratata usor. Si chiar daca unele simptome dispar, nostalgia ramane. Si nu pentru ca ar fi de dorit, ci pentru ca reuseste sa se strecoare si in cele mai deschise si mai maleabile minti. Nostalgia nu se incurca prea des cu trimiterile spre politic, pentru ca stie ca ar iesi in pierdere, nostalgia face trafic cu cele mai intime si mai dragi amintiri. De exemplu, sa spunem ca nu prea aveai ce manca in comunism, dar ca te-ai indragostit in acei ani pentru prima data si ca nu ti-ai mai revenit. Ce iti vei aminti? Bineinteles, prima iubire. Exact pe asta se bazeaza nostalgia.
    Romanul Amintirile unui insingurat al scriitorului de origine romana stabilit in prezent in Japonia, Nicolae Sirius si aparut in 2013 la Editura Adenium in Colectia Punct Ro. Proza, exploateaza, cu verva si atentie la detalii, tocmai acea nostalgie a unor personaje care privesc in interiorul lor comunist. Citindu-l, nu poti fi niciodata sigur daca actiunea se intampla in trecut sau in prezent, pentru ca, in Amintirile unui insingurat, trecutul si prezentul se joaca de-a v-ati ascunselea cu o placere aproape sadica. Cunosti un personaj in primele pagini care nu se poate abtine sa nu iti prezinte un alt personaj care la randul sau are alte si alte personaje de care se simte legat. Si, de la o simpla poveste de dragoste al carui sfarsit nu il stii, inca, te trezesti ca tragi cu ochiul prin gaura firului narativ si surprinzi franturi de teama, de lasitate, de asumare sau de nefericire desprinse din multe alte povesti de viata. Fie ca ne raportam la o societate aflata in plin comunism sau in frageda democratie, oamenii se nasc, merg la scoala, se indragostesc, leaga prietenii, isi asuma sau abandoneaza, profita sau se inchid in saracie si in singuratate, sufera pentru ca nu sunt dispusi sa renunte la principii, pare sa ne spuna Nicolae Sirius in cele 326 de pagini ale cartii sale. El isi ia ca punct de reper povestea de dragoste nascuta intre personajul sau principal si Elena in facultate pentru a radiografia boala ”sa privim in interiorul nostru comunist” care in societatea romaneasca nu iarta pe nici unul dintre cei care au prins perioada ceausista, chiar si pe final. Un fost membru de partid infocat, un scriitor, mai multi securisti fara scrupule,  intelectuali ai vremii si simpli muncitori in intreprinderi fac din Amintirile unui insingurat o lume dominata de atunci si acum. 
    Inca de la primele randuri este evident ca Nicolae Sirius mizeaza pe diversitatea tipologiilor umane pentru a-si atinge finalul in Amintirile unui insingurat, dar, uneori, trecerile sunt atat de bruste, incat tie, cititorul, iti vine sa-i trantesti printre randuri “stai, nu imi vorbi despre Panait si despre domnul Zavodeanu, pentru ca vreau sa ii mai acord ceva timp unchiului Valentin, scriitorul.” Dragostea aceea din trecut ramasa in grija punctelor de suspensie il obsedeaza pe scriitorul publicat de Editura Adenium in 2013. Dar, cum niciodata dragostea nu scapa de amprenta concretului, traitului, imposibilitatea sau esuarea sa cer unele explicatii cu trimiteri la conditia materiala, profesionala, sociala a protagonstilor. Cum se vad in prezent iubiri si oameni din trecut, cum te marcheaza  esecul si renuntarea, lipsa sunt intrebari la care personajele lui Nicolae Sirius incearca sa ofere un raspuns. Samburele acela de emotie care sapa riduri pe fata inainte de a le veni vremea, tristetea pierduta printre incercarile de a supravietui pe care fiecare zi le aduce cu sine, acceptarea lasitatii ca forma a ratarii l-au inspirat sa dea viata  unor amintiri care pot fi amintirile lui, ale tale, ale lor, ale noastre. Da, suntem ceea ce alegem si ceea ce iubim, ce lasam in urma, iti vine sa urli ca un lup intr-o noapte cu luna plina dupa ce termini de citit Amintirile unui insingurat. Nu este obligatoriu sa iti placa stilul scriitorului, desi prin veridicitatea si franchetea dialogului, acesta incearca sa te castige. Este suficient sa te recunosti ca suferind si sa vrei sa iti pansezi propria nostalgie. Si daca, totusi, ai vrea sa afli mai multe despre scriitorul Nicolae Sirius, pe coperta cartii, Aurel Maria Baros iti face aceasta favoare: “Nicolae Sirius a locuit un timp in Austria, apoi noua ani in Australia, doi in Germania si, de mai bine de cinsprezece ani, traieste in Japonia. A plecat de aici ca poet si revine, iata, acum, ca romancier-dupa ce a mai publicat piese de teatru si eseuri.” 
    “Realismul sau lirismul domina proza lui Sirius?” este o dilema pe care sigur o dezlegi dupa ce ii citesti aparitia de la Editura Adenium. Oricum, nu are cum sa iti scape faptul ca Nicolae Sirius descrie viata din doua perioade definitorii pentru personajele sale, comunism si democratie postdecembrista, cu bune si cu rele, ca se apropie de traumele unor eroi care nu isi proclama gloria, ci isi pun pe tava slabiciunile si o palpeaza, ca da o sansa dialogului si ii pastreaza un loc caldut imprevizibilului, ca face, asadar, un compromis. Nu ar vrea sa lase patetitismul sa detina controlul, dar nici sa semneze un raport de activitate dupa ascultarea unor marturii.
    Pana spre ultimele pagini, Amintirile unui insingurat se dovedeste a fi o carte ca o pelicula cu un continut previzibil, dar cu un final neasteptat.  “De ce, de ce se termina asa, cand eu am inceput sa ma obisnuiesc cu alta idee, pe parcurs?”, te intrebi. Nicolae Sirius  nu are pretentia de a explora profunzimi neexplorate inca, nu reuseste sa se desprinda de acel cliseu deja amintit al analizarii simptomatologiei bolii ”sa privim in interiorul nostru comunist”, dar se citeste, totusi, usor si cu ingaduinta si, cu ultimele fraze care vaneaza punctul, iti expune ochiul dioptriilor. 

    banneradenium

  • Dictatura din fiecare

    Varsta, forma de dictatura pe care nimeni nu o poate aboli de pe fata, chiar daca in spirit i se mai incearca detronarea, m-a luat anul asta de pe bancile unei adolescente tarzii si m-a aruncat in perioada anilor 30. 
    La inceput mi-a fost teama. 
    Teama de etichete, 
    Teama de prea mult eu, 
    Teama de varful tocurilor care si-ar fi putut schimba, oricand, directia si mi s-ar fi putut infige in talpi, marcandu-mi definitiv mersul, ca intr-un film de groaza cu buget redus, 
    Teama de cremele antirid care au ceva cleios si premonitoriu in ele, 
    Teama de dorul necrutator de a avea un copil, 
    Teama de magicul cifrei 3, de posibilitatea de a ma da de 3 ori peste cap si de a ma transforma intr-un soarece de biblioteca sau intr-un sirag de perle uitat intr-o cutie de bijuterii de o doamna mult prea batrana ca sa ii mai pese de cochetaria din tinerete sau in orice altceva in afara de mine. 

    Dar am reusit sa dorm si inainte de ziua mea de nastere si dupa de parca nimic nu s-ar fi schimbat statistic si asta m-a linistit, chiar daca schimbari mult mai profunde se produc zilnic. 

    Incep sa cunosc gustul unei feminitati discrete si atomice, 
    Sa imi accept esecurile ca parte din mine cea care va spune povesti nepotilor, 
    Sa renunt la dramele in 2 sau mai multe acte si sa ma supun unei ratiuni cu porniri dictatoriale exact atunci cand este nevoie de constrangerea unei emotivitati lalai, 
    Sa practic ritualul cafelei ca pe un exercitiu de aromoterapie, de socializare si de placere a trezirii simturilor,
    Sa dau o nota de sfintenie dorintelor mele si sa le respect capacitatea de a ma invata mai multe despre mine.

    De aceea, nu imi desconsider si nici nu imi ascund varsta, ci o las sa imi vorbeasca despre mine, pentru ca da, cred ca prietenia intre tine si varsta ta este cea mai importanta prietenie pe care o experimentezi.

    sursa foto: marieclaire.ro

  • CUIB – Centrul Urban de Iniţiative Bune

    Traim intr-o lume din ce in ce mai marcata de limitele pe care le impun resursele naturale epuizabile, de consumerism, de artificial. Produsele de laborator sunt astazi pentru multi un dat, un mod de viata. Insa, boala, lipsurile, uratul, imbatranirea prematura, scaderea sperantei de viata ne forteaza sa luam atitudine si sa constientizam pe propria piele ca fiecare gest, fiecare alegere conteaza si ca schimbarea chiar se produce prin fiecare dinte noi. Esential este sa ne implicam in viata comunitatii in care traim, in primul rand, pentru a-i intelege mai bine pe cei langa care traim, cu care impartim acelasi aer, mai mult sau mai putin poluat, aceeasi apa, aceleasi cladiri, aceleasi strazi, aceeasi istorie si apoi pentru a identifica asemanari si deosebiri. 
    In Iasi, una dintre asociatiile care isi doreste sa se implice in viata comunitatii si sa ii incurajeze pe cat mai multi sa o faca este Asociatia Mai Bine. Daca dam un google, pe pagina sa oficiala aflam exact pentru ce militeaza. “Mai bine valoreaza, intr-o ordine aleatoare: toleranta, solidaritatea inter- si intranationala, altruismul, echitatea, nonviolenta, protectia naturii, respectarea drepturilor naturii, ale omului, ale animalelor si demnitatii umane, diversitatea culturala, diversitatea etnica, libertatea de exprimare, transparenta, simplitatea, simtul umorului, responsabilitatea, spiritul civic, voluntariatul, creativitatea.” Recent, mai exact pe 7 decembrie 2013, Mai Bine si-a valorificat un proiect de multa vreme pus pe hartie, unul dintre cele mai indraznete si mai ample proiecte ale sale, Centrul Urban de Initiative Bune – CUIB. CUIB-ul, situat pe Strada Gavriil Musicescu nr. 14, se doreste a fi un spatiu pluridimensional in care membrii asociatiei incearca integrarea viziunii lor cu privire  la “o lume mai buna, guvernata de norme si principii etice solide, sustenabila din punct de vedere ecologic si echitabila din punct de vedere social.” Initiativa unica in Romania, CUIB este prima intreprindere sociala care are ca misiune promovarea teoretica si practica a consumului sustenabil. “Prospectul” CUIB-ului, respectiv o discutie libera cu oricare dintre oamenii care l-au initiat, ii lamureste pe neinitiati: “Dezvoltam alternative pentru minimizarea impactului negativ asupra naturii si pentru maximizarea impactului pozitiv asupra comunitatii. In plus, CUIB este spatiul in care, deopotriva, spiritul civic si buna dispozitie sunt incurajate si incubate.”
    Construit cu drag de viata sanatoasa si cu atentie la detalii, cu un design care mizeaza pe imaginatie si pe transmiterea cate unui mesaj in fiecare coltisor, deschis de la 10 dimineata pana la 10 seara, Centrul Urban de Initiative Bune imbraca forma unei cafenele primitoare. La inaugurarea sa, intr-o zi de sambata destul de friguroasa, toti cei prezenti au asistat la avanpremiera a ceea ce se va intampla si consuma la CUIB. Consumul local, tot ceea ce inseamna acasa definesc acest loc cu atitudine sociala. De la mancare, pana la bautura, toate produsele care se vor consuma aici, vor fi de la producatori locali, din Romania. Apa la sticle de plastic, E-urile sunt straine CUIB-ului. In schimb, apa de larg consum, filtrata, va fi prezenta pe mesele centrului la discretia celor care aleg sa ii treaca pragul. Prietenie, natural, echilibru, moderatie, un mod de viata, toate se regasesc la Centrul Urban de Initiative Bune din Iasi. Indrazneste sa te numeri si tu printre sustinatorii sai, pentru a-i valida sau invalida existenta.

    CUIB (2)