Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Viața din clișee – Prăpădul

    Imaginea bate de fiecare data cuvantul. Este in zadar sa vorbesti ore in sir daca nu reusesti sa iti faci interlocutorul sau interlocutorii sa iti si vizualizeze povestea. De aceea, pentru o inlesnire a conturarii imaginii in mintea celuilalt, detaliile sunt esentiale. Nimic nu vorbeste mai bine despre frica, de exemplu, decat o  privire tulbure, cu bucati de frica sfaramitate si imprastiate in iris sau o mana intinsa si tremuranda care cere o imbratisare. Teatrul este un loc unde detaliul devine stapan, un soi de suveran prieten cu cei pe care si-i supune. Iar atunci cand sursa lui este textul unui scriitor-fotograf, detaliul isi arata intreaga frumusete.

    Prapadul, un spectacol-premiera atat la nivel local, cat si la nivel national, montat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi de catre Lucian Dan Teodorovici si nascut dintr-un text al scriitorului-fotograf maghiar Attila Bartis, lasa la alegerea spectatorului etichetarea, nu fara a-i pune la dispozitie instrumentele. Din primele secunde este mai mult decat evident ca prin personajele sale, Bartis curteaza emotia pana o duce in lumea lacrimilor retinute, imbraca actiunea in clisee foto care surprind ranjete de final si pasiune-revolta de inceput, sfideaza conformismul, exploateaza erotismul-motor al vremelnicei masinarii, omul si se lafaie in minimalism scenic si detalii in constructia personajelor. Fiecare secventa din aceasta piesa a dramaturgiei contemporane justifica prezenta unui ochi cu obiectivul fixat pe emotie, dezbraca limbajul licentios de vulgaritate si il incarca de o tensiune mult mai profunda care duce la descatusarea frustrarilor si regretelor unui muribund, gadila in talpi exhibitionismul.

    “Nu stiu daca sunt mai fotograf sau mai scriitor. Literatura nu pot sa mi-o imaginez fara imagine. De fiecare data vad situatia, de exemplu, vad fata, personajul, vad interiorul camerei unde se petrece o actiune. Dar, nu cu imaginea se incepe, se incepe cu simtul, cu emotia…” marturisea intr-un interviu pe punctum.ro autorul Attila Bartis, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani ai Ungariei. Si, intr-adevar cuvintele si imaginea sunt de nedespartit in Prapadul. Piesa este ca un film foto scos din aparat, developat in camera obscura si apoi transpus in cuvinte.
     
    Dincolo de obsesia pentru imagine si plan-detaliu, spectacolul nationalului iesean inlesneste si intalnirea a doi scriitori care isi demonstreaza unul altuia ca sunt mult mai apropiati decat poate ar fi crezut, Attila Bartis si Lucian Dan Teodorovici.  

    De la cel din urma, aflam, chiar, dintr-o declaratie sincera facuta pe observatorcultural.ro, motivatiile producerii acestei intalniri : “Am avut intotdeauna, fara sa realizez asta pana de curand, obsesia scenei. Ca scriitor, mi-am folosit cartile drept scena, in mai toate povestile mele aparand, intr-un fel sau altul, ideea mai sus amintita. Abia cand m-am apucat de regie mi-am dat seama ca nici n-as fi putut face altfel: chiar si-n viata de zi cu zi, privesc ceea ce se intampla in jur sau ceea ce mi se intampla mie insumi ca pe niste fragmente dintr-un spectacol. Debutul la Teatrul National din Iasi, in conditiile astea, reprezinta o oportunitate extraordinara de a-mi spune povestile in alt mod decat pana acum. Caci, in cele din urma, scriitor sau regizor, raman in fond un povestitor. Unul care, de asta data, si-a regasit o parte din obsesiile proprii in textul altui scriitor, Attila Bartis, a carui piesa, Prapadul, e de o intensitate si de-o forta cum rar am intalnit in textele contemporane. O pastrez in portofoliu de aproape doi ani, sperand sa vina momentul in care s-o pot monta, cu atat mai mult cu cat e o premiera absoluta la noi: nu numai ca n-a fost jucata pana acum, dar n-a fost nici macar publicata.” 

    Dar intalnirea nu s-a produs numai in planul spiritual, ci si fata in fata, intrucat scriitorul Attila Bartis a tinut sa fie prezent la premiera piesei sale Prapadul, fixata in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi pe 25 aprilie 2013.
    Si pentru ca fotograful migalos este parte din personalitatea lui Attila Bartispersonajul central al piesei Prapadul,  András Farkas, este el insusi fotograf, un dependent de aparatul foto in cautarea cliseului perfect. In viata sa din piesa il inspira sa apese pe buton, sotia, Eva Farkas si necunoscuta Agnes Lázár. Impreuna imbina nestiutul si familiarul pentru a-i face ultimele momente din viata demne de a fi fotografiate, atat cu aparatul, cat si cu sufletul. Pentru ca da, Andras este pe moarte, se lupta cu un cancer necrutator la plamani. Pentru o astfel de poveste, distributia pe care Lucian Dan Teodorovici a ales-o este si ea una care mizeaza atat pe tinerete, cat si pe experienta. Astfel, textul tradus de catre Marius Tabacu, a fost pus la dispozitia actorilor Teodor Corban, András Farkas, Delu Lucaci, Agnes Lázár, Catinca Tudose, Eva Farkas, Constantin Puscasu, Karcsi si Dumitru Nastrusnicu, Lajos intr-un decor gandit de catre scenografii Nicolai Mihaila si Andreea Spataru. De asemnea, fotografiile care apar in  spectacol apartin cunoscutului fotograf iesean, Dan Mititelu, iar ilustratia muzicala este aleasa de catre Neolexica. 
    Nerecomandat persoanelor sub 18 ani, cu scene de nuditate si limbaj licentios, Prapadul nu este un spectacol care sa te lase indiferent. Fie ca iti place, fie ca te revolta isi infinge ghearele intr-una din zilele tale obisnuite, depinde in ce zi alegi sa mergi sa il vezi, si iti lasa urme. Iti vorbeste despre o viata traita cu pasiune, despre importanta provocarii si a parteneriatelor pe viata, despre risc, despre curajul in fata mortii si frica de moarte amagita cu supradoze din ceea ce iti este mai drag pe lume sa faci. Si pentru ca nu se sfieste sa expuna sexualitatea si pornirile cu aura de obscenitate, textul lui Attila Bartis poate fi asimilat si inteles pe deplin de o minte deschisa. 
    Fotograful si nu scriitorul Attila Bartis pare sa fi construit in mare parte personajele din Prapadul si tocmai de acea ele sunt pe zoom in. Acest amanunt nu avea cum sa ii scape regizorului-scriitor Lucian Dan Teodorovici si, astfel, spectatorii nationalului iesean care aleg sa vada piesa privesc in ochi, de pe scaunele lor, actori care au forta de a da detaliilor semnificatia potrivita. O rochie viu colorata, un pantof, o mana tremuranda, o privire tulbure, un mers smecher nu sunt doar o rochie, un pantof, o mana tremuranda, o privire tulbure, un mers smecher in reprezentarea actorilor Teodor Corban, Delu Lucaci, Catinca Tudose, Constantin Puscasu si Dumitru Nastrusnicu, ci zoom in-uri in personalitatea personajelor pe care si le insusesc.
    Scena de inceput din Prapadul, interpretata de catre debutanta Delu Lucaci si de catre mult mai experimentatul Teodor Corban este cea din cauza careia minorii sunt tinuti la distanta de Sala Studio in zilele in care se joaca aceasta piesa din dramaturgia maghiara. Nuditatea pune stapanire pe spatiul scenic, treptat-treptat. Dar pentru ca Attila Bartis este si un bun dramaturg, nu doar un bun fotograf, scena nuditatii este tinuta sub control. Tanara actrita Delu Lucaci, interpreta necunoscutei Agnes Lázár isi dezvaluie goliciunea cu miscari lente, la indicatiile fotografului András Farkas, in pielea caruia se transpune Teodor Corban si ramane ca o Eva sub privirile profesionistului Farkas. In acele momente se poate palpa mirarea, curiozitatea, jena retinuta a celor din public si usoara stangacie a tinerei actrite. Dar tineretea si naturaletea inving. Se trece peste acest moment care este un soi de introducere-capcana si se patrunde cu obiectivul intr-o poveste tulburatoare. András Farkas casatorit ani de zile cu Eva Farkas afla ca sufera de un cancer la plamani, dar nu vrea sa se trateze, desi sotia insista. Prefera sa redescopere bucuria in stare pura, in putinele zile pe care le mai are. Cu o forta care denota ani si ani de joaca de-a personajele celebre, actorul Teodor Corban reda emotionant, dar fara a se duce spre patetism, ultimile strabateri de pasiune ale acestui personaj aflat fata in fata cu propria moarte, cu drama propriului destin tragic si a propriei singuratati. Alaturi de el, pe langa noua pasiune, muza Agnes Lázár sufera, iubeste, respira, se revolta sotia Eva Farkas, varianta imbatranita a luiAgnes Lázár. In rolul acestei sotii publicul iesean o recunoaste usor pe talentata Catinca Tudose, actrita care are o capacitate extraordinara de a trece de la un registru emotional la altul. Pentru deliciul publicului, in aceasta poveste in aparenta trista, dramaturgul Attila Bartis a gasit loc si pentru doua personaje din registrul comic, Karcsi si Lajos, interpretate pe masura paradoxurilor care le compun personalitatea de catre Constantin Puscasu si Dumitru Nastrusnicu.
    Intr-un decor minimalist, cu structura de sedinta foto cu pauze de discutii cu clientul, cu un text foarte bine scris, care puncteaza atat umorul situatiilor prin care trec personajele, cat si suferinta, piesa Prapadul isi justifica prezenta in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi prin dinamica, complexitatea ideilor suprapuse, lipsa de inhibitii. Moartea, pasiunea, curiozitatea, iubirea neconditionata, sexualitatea dezlantuita, cinismul existential ii inspira dramaturgului maghiar Attila Bartis replici irezistibile si demne de a fi notate in carnetelul cu replici pentru  momentele in care discutiile stagneaza.  
     

  • Gala Premiilor UNITER

    Luni, 13 mai 2013, de la ora 21.00, in Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi se va desfasura a XXI-a editie a Galei Premiilor UNITER. Astfel, dupa 20 de editii organizate in capitala tarii, cei mai buni oameni din lumea teatrului romanesc isi vor primi rasplata pentru proiectele pe 2012 in cel mai important centru cultural din Moldova, Iasul. 

    Actori, regizori, scenografi, critici de teatru vor incerca cat de comode sunt scaunele din frumoasa sala a nationalului iesean intr-un cadru care va imbina lumea familiara a scenei cu personalitatea celor care se transpun in roluri si gandesc spectacole.
    Ca in fiecare an asteptarile sunt mari, emotiile pe masura si ochii tuturor celor care se simt atrasi de aceasta lume cu obiectivul focusat pe spectacol, pe nominalizati si pe castigatori. Cei care nu au reusit sa obtina un loc in sala Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi pot urmari festivitatea de premiere atat pe TVR 1, pe www.tvr.ro, www.uniter.ro, cat si la Radio Romania Cultural.

    Fara doar si poate, fiecare dintre noi, a fost in 2012 la cel putin un spectacol de teatru care l-a marcat si l-a determinat sa se intoarca, la fel cum, fiecare dintre noi are simpatii, antipatii si preferati. Dar, pentru ca astfel de premii au nevoie de experienta unor specialisti, un juriu format din oameni cu prestanta in domeniu a selectat cele mai bune spectacole si cei mai buni artisti, oameni de teatru pentru a lupta pentru trofeul UNITER-ului.
    Nominalizarile pentru cea de-a XXI-a editie a Galei Premiilor UNITER acopera categoriile: debut, cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, cea mai buna scenografie, cel mai bun actor in rol secundar, cea mai buna actrita in rol secundar, cel mai bun actori in rol principal, cea mai buna actrita in rol principal, cea mai buna regie, cel mai bun spectacol, premiul pentru critica teatrala. 
    Nominalizarile pentru categoriile la care se vor bifa castigatorii luni, 13 mai, strang nume cu rezonanta si starnesc o vie curiozitate printre cei care se vor bucura de spectacol. 
    Debut
    –Vlad Birzanu pentru rolul Flaut, carpaci de foale din spectacolul Visul unei nopti de vara la Teatrul „Anton Pann” Ramnicu Valcea
    –Rares Florin Stoica pentru rolul Claudio din spectacolul Baiatul din ultima banca la Teatrul National Bucuresti
    –Silvia Török pentru rolul Iris din spectacolul Fetita din bolul pestelui auriu la Teatrul German de Stat Timisoara
    Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic
    –Cei din urma vor fi cei din urma, scenariul si regia artistica Gavriil Pinte, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    –D’ale carnavalului, adaptarea radiofonica si regia artistica Alexandru Darie, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    –Suzana, scenariul si regia artistica Ilinca Stihi, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    Cea mai buna scenografie:
    –Dragos Buhagiar pentru scenografia spectacolului Calatoriile lui Gulliver laTeatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –Adrian Damian pentru scenografia spectacolului Viata e vis la Teatrul National Timisoara
    –Helmut Stürmer pentru scenografia spectacolului Doua loturi la Teatrul National Bucuresti
    Cel mai bun actor in rol secundar:
    –Bányai Kelemen Barna pentru rolul Florin din spectacolul Bezna de mina laTeatrul National Targu Mures – Compania „Tompa Miklós”
    –András Hatházi pentru rolul Judecatorul Brack din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    – Marius Manole pentru rolul Povestitorul din spectacolul Doua loturi la Teatrul National Bucuresti
    Cea mai buna actrita in rol secundar:
    –Eniko Györgyjakab pentru rolul Doamna Elvsted din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    –Ofelia Popii pentru rolul Sofia Egorovna din spectacolul Platonov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –Olga Török pentru rolul Sylvia din spectacolul Fetita din bolul pestelui auriu la Teatrul German de Stat Timisoara
    Cel mai bun actor in rol principal:
    –George Costin pentru rolul Maiorul din spectacolul Familia Tót la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Balcescu” Bucuresti
    –Lari Giorgescu pentru rolurile din spectacolul D’ale noastre la Teatrul National Bucuresti
    –Nicu Mihoc pentru rolul titular din spectacolul Platonov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Cea mai buna actrita in rol principal:
    –Emilia Dobrin pentru rolul Capra din spectacolul Capra cu trei iezi la Teatrul ACT Bucuresti
    –Imola Kézdi pentru rolul titular din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    –Tania Popa pentru rolul Fata din spectacolul Fata din curcubeu la Teatrul National Bucuresti
    Cea mai buna regie:
    –Radu Afrim pentru regia spectacolului Napasta la Teatrul National Bucuresti
    –Alexandru Dabija pentru regia spectacolului Doua loturi la Teatrul National
    Bucuresti
    –Silviu Purcrete pentru regia spectacolului Calatoriile lui Gulliver la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Cel mai bun spectacol:
    –Calatoriile lui Gulliver, exercitii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift
    la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –D’ale noastre de Gigi Caciuleanu la Teatrul National Bucuresti
    –Platonov de A.P. Cehov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Premiul pentru critica teatrala:
    –Oltita Cintec
    –Cristina Rusiecki
    –Octavian Saiu
    De asemnea, se vor acorda si premii pentru intreaga activitate, dupa cum urmeaza:
    Premiu pentru intreaga activitate:
    -Actor: Matei Alexandru
    -Actrita: Leni Pintea-Homeag
    – Regizor: Alexandru Colpacci
    -Scenografie: Axenti Marfa
    Se vor acorda si cateva premii speciale. Astfel, Liviu Berehoi va primi Premiul special pentru teatru de papusi, Tibor Cari, Premiul special pentru muzica de teatru, iar Tudor Gheorghe Premiul special pentru o viata dedicate poeziei autentice.
    In asteptarea castigatorilor, fiecare dintre noi isi poate alege preferatii in gand sau in discutiile cu prietenii si familia, poate paria si isi poate alege tinuta cea mai potrivita pentru a-i aplauda si chiar a-i felicita pe castigatori. 

  • Privind spre tine

    “Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala. Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”

    Scriitorii preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti recunosti toate slabiciunile si razi sau plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana, un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile, excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de proprii demoni.

    Cu fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza aglomerata cu propozitii, Julian Barnes te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.

    Julian Barnes nu este un scriitor comod. El iti activeaza cosmarul, iti nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii, a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in situatii care le ajuta sa se inteleaga cu demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.
    Privind in soare, una dintre cartile cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea fatalista a varstei de mijloc,Julian Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas gresit pe care il faci.

    Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii, ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.

    Cinismul, sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile, sentimentele. De la prima pana la ultima pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri, incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca multumirea de sine nu tine numai de  realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.

    Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantica, se lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie” in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale. Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat, dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza. Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca verdict final este Gregory, fiul sau. Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.

    Pe masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase  cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca spusul lucrurilor pe nume ii defineste stilul, pentru ca ironia si subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti, in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea, inteligenta si grija cu care Barnes trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.

  • Inocență versus trăit – Nirvana

    Agresivitatea, fie verbala, fie in atitudine sau in gesturi nu este usor de digerat si, de cele mai multe ori, este de condamnat. Dar, cu toate acestea, pana intr-un punct, nu ii putem nega forta extraordinara de a demonstra, de a pune degetul pe rani dureroase. Da, fie ca ne place, fie ca nu ne place, un cuvant, o expresie, un gest considerate vulgare, violente, licentioase in caietul cu principii si conformisme al socialului pot deschide ochii si pot ridica semne de intrebare la care se cer neaparat raspunsuri. 
    Spectacolul Nirvana, nerecomandat persoanelor sub 15 ani, cu o regie si un text semnate de catre Liviu Cristian si aflat in programul stagiunii curente a Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi este, in intregul sau, un spectacol semn de intrebare ingemanat cu un semn de exclamatie. Fiecare replica pune pe ganduri si fiecare personaj isi striga temerile si anxietatile provocate de intrepatrunderea, de multe ori conflictuala, dintre lumea interioara si cea exterioara. Iar intalnirea cupersonajul principal, Toma, va lasa urme adanci. De o sensibilitate si o puritate convarsitoare aflate intr-un conflict ireconciliabil cu un instinct criminal primar, Toma, artistul Toma, intriga prin complexitate si prin predispozitia spre filosofie, spre revolta pe care o starneste in tine ca spectator.
    Autorul si regizorul piesei Nirvana, Liviu Cristian pune in lumina reflectoarelor, atat prin intermediul acestui Toma, cat si prin intermediul celorlalte personaje, franturi din societatea romaneasca, dar si din societatea consumerista si hipertehnologizata si corupta in care cu totii traim, cu o vehementa si cu o tandrete care nasc reactii dintre cele mai diverse. Trimiterile catre solistul vocal al trupei rock Nirvana, Kurt Cobain, catre site-ul de socializare care creeaza deja dependente, facebook, catrelumea politica corupta si catre infractionalitate contureaza imaginea tentatiilor de care se loveste la orice pas un tanar cu personalitatea in formare, un tanar care trebuie sa se imparta intre bucuria de a fi inocent, placerea de a fi creativ si necesitatea de a castiga suficienti bani pentru a duce o viata decenta, de a-si urma instinctele. 
    Insusi capul spectacolului, Liviu Cristian, marturiseste pentru cei care aleg sa bifeze prezent in Sala “Uzina cu Teatru”, cu dorinta de a-i cunoaste personajele dinNirvana: “Spectacolul vorbeste despre imposibilitatea pastrarii inocentei in lumea contemporana (romaneasca). Viata corupe. Il corupe si pe Toma, personajul central si il apasa. Il determina sa se schimbe iremediabil. Multe dintre religiile si filosofiile lumii si-au propus drept scop atingerea unui echilibru pentru adeptii lor. Fie ca e vorba de un divan al „sufletului cu trupul”, fie ca e vorba de pseudo-religiile new-age sau de configuratia obiectelor in casa aranjata in stil feng-shui etc, toate urmaresc multumirea  contributorului/cotizatorului lor, fie el aflat la etajul 10 al unui zgarie-nori sau in varful muntelui intr-o manastire sau in fata contului personal de facebook cu 1000 de prieteni. Si in claustrare, si in vietuirea in multime, omul inocent resimte presiunea lumii care-l inconjoara. Adesea, gradul de inadecvare al lui cu lumea devine coplesitor (ca in Idiotul lui F. Dostoievski).”
    Repetitii intr-un garaj, fum, framantari de artist, depresie, fuga dupa inspiratie, introspectia, sesiuni de terapie freudiana cu un personaj aflat deja in lumea spiritelor, Kurt Cobain, dar care in viata a cunoscut la randul sau suferinta si intunericul propriului labirint interior, golul lasat de pierderea inocentei, incercarea de adaptare la realitatea imediata si la necesitatile vietii reale sunt elemente care se muleaza pe scheletul spectacolului Nirvana pentru a le asigura personajelor lui Liviu Cristianmijloacele necesare dezlantuirii personalitatii. 
    Cu o structura de concert rock aflat in etapa de repetitii, cu pauze de tigara in care se dezvaluie detalii din culise si cu scene compuse dintr-o succesiune de flash-uri, piesa care ii are in rolurile principale pe Vlad Volf, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu,Andreea Boboc si Gelu Zaharia nu se sfieste sa se foloseasca de agresivitate, atat verbala cat si emotionala, de exuberanta sexuala sau de obscuritatea unei vieti traite printre infractori. Decorurile gandite de catre scenograful Rodica Arghir nu incurca cu nimic verva cu care personajele lui Liviu Cristian se misca pe scena. Dimpotriva, prinminimalism, le ofera libertatea de a atrage privirile publicului asupra zambetelor, lacrimilor, gandurilor, sentimentelor, gesturilor violente sau tandre care le apasa si le definesc. Un retroproiector si o trupa care intepreteaza live, Live Track, piese readaptate ale legendarei trupe rock Nirvana dinamizeaza spectacolul si dau senzatia de spectacol in spectacol. Astfel, insasi protagonistii din Nirvana experimenteaza mersul la cinema si la un concert rock, viata virtuala intr-o retea de socializare, in timp ce isi joaca rolul propriilor vieti.
    Fiecare replica din Nirvana este preluata si asimilata de actorii nationalului ieseanpentru a contura o lume fragmentata, o lume in care supravietuiesc si puritatea si pervertitul, si frumosul si uratul, o lume a alegerilor dureroase si a singuratatiii sfasietoare, o lume in care nevoia de personaje imaginare care sa alimenteze creativitatea cu noi resurse este din ce in ce mai acuta, o lume in care modelele deformeaza din ce in ce mai mult si formeaza din ce in ce mai putin.
    Personajul central al spectacolului, Toma, interpretat cu o convingere si o sensibilitate care impresioneaza de catre tanarul si talentatul actor Vlad Volf, traieste in doua lumi fundamental opuse si este intr-un dute-vino al emotiilor care ii da peste cap intreaga viata. Pe de o parte mentine un dialog continuu cu personajul imaginar inspirat de solistul trupei Nirvana, Kurt, iar pe de alta parte se lasa corupt si condus catre crima de vecinul criminal care in tinerete si-a omorat tatal si acum, la maturitate, isi retraieste prin Toma propria inocenta pierduta. 
    Alaturi de Vlad Volf, experimentatul Doru Aftanasiu il insufleteste pe acest al doilea personaj marcant din viata lui Toma, vecinul criminal, redandu-i cu acuratete si talent pornirile de om cu sange rece si de corupt care imprastie virusul coruptiei peste tot pe unde merge. 
    Pentru rolul lui Kurt regizorul Liviu Cristian l-a vazut potrivit pe Cosmin Maxim. Si nu s-a inselat. Acesta interpreteaza live piese din repertoriul trupei Nirvana, trage din tigara si personifica latura vulnerabila a lui Toma cu un firesc care ii fac personajul unul credibil.
    Cu un puternic iz psihologic, incarcat de adevaruri, cu forta de a atinge puncte nevralgice, cu parti de o sensibilitate induiosatoare si cu alte parti de o duritate descatusata pe arcordurile muzicii rock interpretata live, textul scris de catre Liviu Cristian este unul care cocheteaza cu actualul, cu realul, cu brutalul si cu violentul, dar si cu imaginarul, cu nevoia de viata interioara neatinsa de superficialitatea materialului si de compromis, o lume care incurajeaza creatia, frumosul, iubirea sa prinda radacini. De aceea, dupa vizionare, se poate spune ca spectacolul Nirvana nu este unul comod pentru oricine si ca poate starni reactii de respingere din partea celor din public, daca nu ii sunt intelese si analizate substraturile. Jocul actorilor, muzica interpretata live, dinamismul punerii in scena, potrivita alegere a decorurilor, ii dau, insa aura unui spectacol-experiment reusit.

  • Tirania frumusetii – Natura moarta cu nepot obez

    Functionam ca individualitati daca respectam cateva reguli de baza impuse de propriul organism si de propria minte si, in acelasi timp, suntem zi de zi, inca din prima secunda de viata, tintele unor norme, ne supunem, voluntar sau involuntar, selectiei sociale, ne adaptam pentru a fi inclusi in grupuri socio-profesionale si ne vindem, de multe ori, libertatea si talentele pentru apreciere, putere, iubire, admiratie, respect. De aceea, indiferent de sex, frumusetea fizica este aproape intotdeauna un atuu, un card de libera trece prin vietile celorlalti si o conditie a atractiei. Cei mai putin frumosi, cei care incep sa adune in viata straturi peste straturi de grasime din prea multa atentie, din frustrare sau din cauza unei boli, au de luptat, zi de zi, cu prejudecati si stereotipii, cu respingerea, cu neincrederea. De aceea, orice gest care denota afectiune si orice personaj care le gadila orgoliul si ii copleseste cu atentie devine brusc centrul universului lor.
    In esenta, piesa Natura moarta cu nepot obez scrisa si regizata de Ion Sapdaru si prezenta in programul stagiunii 2011-2012 a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, isi trage radacinile exact din destinul unui om nefericit din cauza incapacitatii de a se armoniza cu modelul social standard. Personajul central al piesei, Pompiliu, Grasu’ Contrabasu sau Pompita, cum este alintat de catre una dintre cele trei matusi care il incarca si il obosesc cu dragostea si cu talentele lor culinare, contureaza, prin personalitate si forme, viata plina de frustrari pe care o duce o persoana supraponderala,  durerile si dorintele ascunse ale unui om care pierde controlul asupra propriei greutati. Insusi autorul marturiseste: ”Povestea trista dar si comica a lui Grasu’ Contrabasu este rodul unor experiente proprii dar si a unor întâlniri cu oameni simpli, cu care am trait si mai traiesc alaturi si care nu au nimic interesant în ei: nu sunt eroi, nu au aptitudini exceptionale, aspiratii intergalactice, nu duduie de întelepciune, nu sunt sfinti dar nici diavoli, au o singura calitate-sunt oameni. Si iubesc.” 
    Pentru a-si imprieteni personajele din Natura moarta cu nepot obez cu spectatorii, Ion Sapdaru i-a ales pe experimentatii actori ai nationalului iesean, Volin Costin, Irina Radutu Codreanu, Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose si i-a asezat intr-un decor primitor de casa de moda veche, cu potrete de familie pe toti peretii, decor gandit de  Gelu Risca. Si s-a dovedit a fi o alegere cat se poate de inteleapta, intrucat piesa prinde spectatorul in itele actiunii sale, actiune care oscileaza intre comedie si tragedie si ii straneste acestuia, atat pe fata, cat si in interior, cand pofta de un ras cu gura pana la urechi, cand gustul amarui al compasiunii.
    Luate ca individualitati, personajele din Natura moarta cu nepot obez spun pe rand o poveste de viata trista. Fiecare dintre cele trei matusi ale lui Pompiliu, Cesonia, Mirela si Vanda, interpretate cu un umor, o vitalitate si un farmec irezistibile de catre Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose, scot la suprafata, prin personalitatea si visele  lor spulberate, banalitatea, lipsita de fast si aura de tristete inghesuita intr-un interior uscat de trecerea anilor a unui destin asumat cu falsa seninatate. Totusi, resursele de afectiune ale fiecareia dintre ele se aduna pentru a contura destinul singurului nepot, Pompiliu, fara a tine, insa, seama o clipa de adevaratele dorinte ale acestuia. Astfel, din nevoia de a-si epuiza aceste resurse de afectivitate, matusile il trasforma pe acest nepot, prin preaplinul de orice pe care i-l ofera, dintr-un om care tinde spre fericire, intr-un om mai nefericit decat ele toate luate impreuna. Regizorul si autorul, Ion Sapdaru pune, prin aceste personaje, degetul pe unele rani adanci si dureroase cu care este nevoit sa traiasca, uneori, un om obsnuit, un om care nu exceleaza la nimic si nu se evidentiaza prin nimic: incapacitatea de a se ridica deasupra propriilor slabiciuni, proiectarea propriilor dorinte neimplinite asupra copiilor si nepotilor, atentia excesiva, negarea adevarelor neputinte, lipsa de comunicare intr-o familie, inconstienta cu care unele mame se incapataneaza sa creada ca un copil foarte bine hranit este un copil fericit, tirania frumusetii si consistenta de putregai a stereotipiilor.
    Dar matusile si nepotul obez nu sunt singurele personaje care starnesc emotii contradictorii spectatorului in Natura moarta cu nepot obez. Aparitia prostituatei, intruchipata de catre Irina Radutu Codreanu si al carei rol, asa cum il vad matusile iubitoare, este acela de a-l face pe nepotul deja asocial sa isi satisfaca unele nevoi vitale si sa interactioneze si cu altcineva in afara de ele, declanseaza hohote de ras si complica actiunea conducand-o spre un final in cheie tragica. Prostituata Lili, platita de matusi, isi duce atat de bine misiunea la indeplinire, incat nepotul obez, Pompiliu se indragosteste de ea pana la disperare, gaseste in frumusetea acesteia un motiv pentru a trai, pentru a se simti important, in centrul atentiei unei femei care san u ii fie matusa. Inainte de a-i afla adevarata identitate, este coplesit de atentia femeii plina de sex-appeal si se lupta cu propriile frustrari pentru a-i raspunde la semnalele pe care i le trimite. Pentru o perioada scurta de timp indrazneste chiar sa creada ca poate fi si el fericit, ca poate castiga atentia si dragostea unei femei atragatoare, in ciuda deficientelor sale fizice. Treptat, treptat, insa, adevarul iese la suprafata, viata lui Pompiliu se complica iremediabil, matusile se retrag, pe rand, in lumea celor vesnice, fara a renunta, insa, la prezenta lor in viata nepotului, pe care ajung sa il bantuie si dupa ce nu mai sunt fizic, iar singura solutie pe care acesta o gaseste pentru a-si curma suferinta este sinuciderea. 
    Cu o inlantuire de intamplari si  sentimente care tapiteaza cei patru pereti ai unei incaperi in care o canapea incurajeaza psihanaliza, confesiunea si descaracarile nervoase, piesa lui Ion Sapdaru, Natura moarta cu nepot obez, nu lasa o secunda plictiseala sau nepasarea sa puna stapanire pe spectator, se aseaza in scena intr-un spectacol plin de umor si substrat existentialist, cu personaje memorabile, interpretate convingator de actori cu experienta, un spectacol de neratat pentru forta pe care o gaseste in propriile replici de a naste intrebari esentiale in viata: cine sunt cu adevarat si ce am devenit?, ce trebuie sa fac pentru a castiga dragostea celor din jur?, cum sa ma fac fericit pentru a-i lasa si pe ceilalti sa fie fericiti alaturi de mine?

  • Iubirea confortabila si iubirea rana deschisa

    Fiecare dintre noi a oscilat macar o data in viata intre acea iubire care te macina si doare ca o rana adanca, dar care simti, intr-un prezent continuu, ca face parte din tine si nu ai vrea sa se sfarseasca si iubirea confort, mai mult oferita de celalalt decat simtita de tine insuti, dar care te protejeaza, uneori de propriile ispite si te revigoreaza ca un somn lung.
    Si cu toate astea nu vorbim prea des despre astfel de te iubesc-uri pentru ca nu este usor sa iti recunosti slabiciunile.
    De aceea, refugiul in paginile unei carti ale carei personaje traiesc situatii similare poate fi aproape un rasfat.
    Jeffrey Eugenides, un scriitor controversat, dar irezistibil, construieste astfel de personaje in cartea sa Intriga matrimoniala.
    Madeleine, Mitchell si Leonard  isi leaga vietile intr-un mod distructiv si ireparabil, se iubesc si se urasc, se admira si se dispretuiesc, se maturizeaza impreuna, asa cum numai la douazeci si ceva de ani se poate intampla.
    Actiunea in toiul careia se trezesc este plasata de catre autor in America anilor ’80. Dupa cum poate afla orice cititor, avizat sau incepator, rasfoind paginile care preced inceputul propriu-zis al romanului Intriga matrimoniala, tara in care isi traiesc vietile Madeleine, Mitchell si Leonard  este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sunt pline de copii invatati care citesc Derrida si asculta Talking Heads. Intr-o astfel de cafenea o intalnim si pe Madeleine, personaj care oscileaza intre un romantism induiosator incurajat de scriitoarea sa preferata, Jane Austen si egoism cu reflexe de culpabilitate.
    Autorul ne face cunostinta cu ea intr-un moment crucial, absolvirea colegiului, moment in care nedumerirea existentiala atinge curba cea mai periculoasa, cea conturata la intalnirea dintre visele pe care unii si le construiesc inca din copilarie si realitatea chiriei care trebuie platita si a nevoilor primare care trebuie satisfacute.
    Totusi, in acest moment, pe Madeleine par sa o macine mai mult problemele emotionale: este indragostita de Leonard, un tip instabil din toate punctele de vedere, dar cu o minte sclipitoare si care o atrage aproape patologic si se bucura si de prezenta reconfortanta a lui Mitchell, admiratorul sau inflacarat, pe care ea il vede insa mai mult ca pe un prieten si care este dispus sa renunte la orice pentru a o face fericita.
    Cand este nevoita sa iasa din acest triunghi emotional Madeleine il alege pe Leonard, care azi o respinge, maine are nevoie acuta de ea, pentru ca, la fel ca personajele din romanele scriitoarei sale preferate, crede in acea dragoste salvatoare, care invinge dincolo de orice obstacol sau in ciuda oricarui obstacol.
    Nici cand afla ca depresia sa care pare sa se cronicizeze este de fapt parte a unui diagnostic mult mai grav Madeleine nu il abandoneaza pe Leonard. Dimpotriva.
    Alege sa se casatoreasca cu acest Leonard care are momentele sale de geniu.
    Dar, in secret, tanjeste dupa confortul unei vieti simple, echilibrate, normale, dupa admiratia teologului care ar fi dispus sa renunte in orice moment la tot pentru a o face fericita.
    Jongland cu teorii la moda in anii in care plaseaza actiunea, cum ar fi feminismul si amintind, cu o nelipsita doza de criticism si ironie de intensitatea iubirilor din romanele lui Jane Austen, Jeffrey Eugenides construieste personaje puternice, carismatice, fata de care nu poti ramane indiferent. 
    Le simti tristetea, nesiguranta, nehotararea, pasiunea si nu poti sa nu fii acuzat dupa ce termini de citit cartea de partipris-uri.
    Cunosti America anilor ’80, patrunzi in lumea universitara a acelor vremuri, stai in acelasi laborator cu cercetatori proaspat iesiti de pe bancile facultatii, simti suferinta unui bolnav psihic si calatoresti prin lume cu un pasionat de religie, iar in final ramai cu gustul unei povesti ai carei eroi nu sfarsesc fericiti, ci constienti de faptul ca viata este o continua lupta intre ideal si real.

    Jeffrey Eugenides: “Intriga matrimoniala”, o carte aparuta in excelenta traducere a Danei Craciun.