S-a citit, pare-se, surprinzător de mult aci, în mediul literar românesc, cartea aceea inegală, de cuceritoare inspirație și totuși atât de facil romantică pe alocuri, The Fountain a lui Charles Morgan. Nu ne gândim să revenim asupra ei și, în orice caz, dacă ar fi vorba de o simplă analiză a unei opere de-a lui Morgan, am socoti, poate, mai vrednic de interes să se întârzie asupra lui Sparkenbroke decât asupra oricărei alteia dintre lucrările sale. Dar, așa cum este, Fântâna trezește câteva gânduri ce sunt cu atât mai ispititoare de urmărit cu cât generalizează mai mult unele adevăruri.

Se petrece un lucru interesant cu literatura lui Morgan: eroii ei sunt toți oameni excepționali; și totuși, parcă la urmă eroinele, ființe de serie cum sunt ori par, ele devin captivante. Și pictorul Nigel, tânărul erou din Portrait in a Mirror, și acest Lewis din Fântâna, și mai ales Lordul Sparkenbroke sunt exemplare ce te-ar putea reține chiar fără o mare dragoste; prin simpla lor ecuație personală. Dar, poate în ciuda voinței autorului, atenția ți se deplasează, încetul cu încetul, de la aceste ființe de excepție înspre sufletele acelea feminine fără relief deosebit (ce semnificativ că una din eroine se numește cu cel mai banal nume cu putință: Mary), pentru a te întreba până la urmă dacă, după ce le-au trezit la viață, eroii nu rămân scăzuți în fața eroinelor. Și în orice caz așa simți că se întâmplă în cazul lui Lewis și Julie din Fântâna.

E, în privința raporturilor dintre ei doi, un capitol cât se poate de instructiv: schimbul lor de scrisori. Ce revelatoare e corespondența aceea, în cadrul căreia el desfășoară mijloace atât de pretențioase, ea mijloace atât de simple; el vrea să fie atât de adânc, iar ea este cu adevărat adâncă! Nu se atinge, oare, aci feminitatea însăși, în ce are ea mai bun, în triumful ei? Simplitatea profundă a femeilor, nicăieri n-ai s-o întâlnești mai bine conturată decât în opoziția dintre spontaneitatea Juliei și laborioasa adâncime a lui Lewis.

Într-una din scrisorile ei pline de naturalețe, Julie sfârșește cerând iubitului să-i mai scrie din când în când, să-i scrie ceva adânc, dacă vrea – o prelegere de metafizică, de pildă. Și ascultați acum ce lucru adânc spune ea fără să vrea: când va fi bătrână – urmează și încheie ea – bătrână de tot, va lua cu sine scrisoarea și o va reciti, amintindu-și de mirosul lumânărilor din odaia în care îi scrie acum și că era timpul să coboare la cafeaua cu lapte și nu era încă îmbrăcată.

Ce-ar putea scrie mai adânc nu întotdeauna inspiratul ei prieten? Toată problema timpului e pusă aci, dintr-odată, cu o uluitoare simplitate: urgența clipei prezente și totuși efemeritatea prezentului, devalorizarea aceasta permanentă care e timpul însuși, cât de fericit se rostesc ele în gândul, ușor literaturizant, al Juliei. Închipuiți-vă că ar fi întreprins Lewis să spună ceva despre problema timpului: ce savantă și torturizantă dizertație ar fi ieșit!

De altfel, așa se petrece întreaga corespondență: el teoretizează, ea istorisește fapte. El mărturisește că vede dragostea ca o entitate despărțită de ființele ce se iubesc, ca o adevărată ipostază metafizică – iar ea consemnează textual, în scrisoarea ei de răspuns: „Vremea s-a făcut foarte rece. Poate vom începe în curând să patinăm.” Că teoriile lui sunt interesante? Se poate. Dar faptele sunt vii, indiferența frazelor ei e adâncă, simplitatea scrisului ei infinit mai revelatoare. Ea e în concret. Ea este. Celălalt e un simplu suflu, poetic uneori, o „entitate” filozofică altă dată.

Nu vrem să spunem cu aceasta că Lewis n-are consistență. Dar ceea ce e supărător la el e că se dovedește atât de închis în sine încât nu mai are înțelegere pentru miracolul din afară și în primul rând pentru femeia pe care proclamă că o iubește. El privește dincolo de ea, în gol. Îl interesează urmărirea ipostazei filozofice, nu pătrunderea sufletului aceluia viu, care stă în fața sa.

Așa se petrece cu toți eroii lui Morgan: n-au atenție la obiect. Dragostea lor înnobilează, într-un sens, femeia; dar într-altul reprezintă, aproape, o ofensă. Mai mult decât un ins de rând care vrea să aibă, și atâta tot, o femeie, eroii lui Morgan fac din ea un instrument. Ei urmăresc altceva și știu dinainte că nu fac, din femeia pe care o iubesc, decât o treaptă către extazul lor râvnit. În Sparkenbroke, urmărirea acestui extaz e atât de conștientă, încât eroina e prevenită de ceea ce i se cere și nu mai are, poate, dreptul să nădăjduiască o atenție specială în ce o privește; dacă e un instrument, ea știe ce cauză slujește și consimte. Dar, în Fântâna, eroina nu consimte la altceva, căci se crede iubită pentru ea însăși. De aceea, dragostea lui Lewis pentru ea devine îngrijorătoare în clipa când ea îl simte că-și închipuie despre persoana ei altceva decât este. „Eu nu sunt o zeiță, Lewis – scrie ea. Nu sunt aproape deloc ceea ce-ți închipui tu despre mine.”

Feminitatea se definește, poate, tocmai prin această virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu împuțina. Farmecul fizic, resorturile voinței, antenele inteligenței, ființa însăși, totul e argumentat prin dragoste.

Feminitatea, desigur, e ceva dincolo de care s-a privit adesea. Chiar Morgan vorbește despre femei în Fântâna – cu o comparație care nu e poate tocmai nouă în ce le privește – ca despre niște coarde pe care le faci să cânte, dar care nu au muzică în ele. Și e potrivit de amintit actul acela al lui Eupalinos, arhitectul închipuit de Valéry ca pusese într-un templu proporțiile unei fecioare. Cât de mult văzuse arhitectul dincolo de ea!

Numai că Eupalinos nu era îndrăgostit de ființa ale cărei proporții le reclădea, ci doar de frumusețea artistică; în timp ce Lewis crede cu adevărat că iubește pe Julie. De aceea și e îngrijorată aceasta, atât de îngrijorată, încât în scrisorile ei revine cel mai des un anumit sentiment de frică. Dragostea lui nelămurită, îndreptată spre altceva, o neliniștește.

O neliniștește, dar nu o paralizează. În aceasta rezidă, poate, triumful cel mai înalt al feminității. Există, printre virtuțile ei, o anumită luciditate, pe care niciodată un bărbat n-o poate atinge: o luciditate pasională. Într-un bărbat pasiunea creează aproape întotdeauna dezastre; la femei ai impresia că, dimpotrivă, dă certitudini. Julie singură hotărăște tot în romanul lui Morgan. Lewis nu știe decât să contemple și să asculte. Pleacă, supus, atunci când i-o impune ea; se întoarce ca și la ordin; fuge cu Julie pentru că tot ea i-o ceruse – în sfârșit, execută tot ce voința și luciditatea iubitei sale îi dictează. El, cel care contemplă, știe, înțelege – nu acționează deloc. Nu are decât o armă, pe care doar la început o folosește: întârzierea, refuzul. Odată prins de dragoste, devine automat. Ea singură e cu adevărat vie.

Feminitatea se definește, poate, tocmai prin această virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu împuțina. Farmecul fizic, resorturile voinței, antenele inteligenței, ființa însăși, totul e argumentat prin dragoste. Ceea ce la Lewis paralizează, la Julie însuflețește. Feminitatea e ceva care poate fi, necontenit, mai viu.

De aceea, într-o lume cum e cea contemporană, unde toate par a ține o anumită lege a „degradării energiei”, unde toate decad și toate obosesc, faptul feminității e un miracol – despre care încă nu se vorbește îndeajuns.

Însemnări despre feminitate – publicat în Universul literar, an XLVII, nr. 34, 8 octombrie 1938, pp. 1, 2.

foto cover: by Prateek Ktyal on Unsplash