Ca de fiecare dată, dialogurile cu Romulus Vulpescu sunt o încântare. Abordăm orice subiect și-l transcriem cu „î” din „i” și „sînt” în loc de sunt, la cererea sa expresă. Era să zic „la cererea Maestrului”. „Mie să nu-mi spui Maestru, că mă enervează.” Cum, că maestru rimează cu Vulpescu…? (râde) „Mi-aduc aminte, apropo de asta, că l-am cunoscut pe Victor Eftimiu, care zicea despre rime: Haide dom’le, lasă-mă cu poeții ăștia care cred că «brînza» rimează cu «nasture». Au amîndouă cuvintele «r» ? E rimă!…”
 
Vorbim despre lipsa de educație, despre manelizare, despre mitocănie, despre politica de îndobitocire a populației prin mass-media, despre tendințele limbii, despre buni traducători, despre faptul că, mai nou, își vinde biblioteca alcătuită în bună parte din exemplare rare… Să le luăm pe rând.
 

„În legătură cu lipsa de instrucțiune. Singurul dezavantaj al celor care știu carte și se exprimă corect gramatical este că ajung, fără să-și dea seama, să nu mai știe ce-i corect. Omul care știe că nu se pune virgulă între subiect și predicat, care știe cînd se scrie «mi-au» cu cratimă și cînd «miau» ca pisica, ajunge, poate, să spună, la un moment dat, «ei este mulți». Exagerez… dar presiunea majorității agramate este mai mare decît rezistența. Apropo de mișcarea de rezistență, care e o treabă foarte bună a ziarului dvs.”


Ce ne facem cu politica de îndobitocire a populației prin mass-media? E o chestie concertată? „Încep să cred că da. La început, am crezut că e ceva făcut la minima rezistență. Toată lumea se uită la televizor, căruia i se spune, pe bună dreptate, tembelizor. Ne manelizăm, așa… Eu nu am nimic împotriva manelelor și a maneliștilor. Manelele există de multă vreme. Sînt niște moduri turcești, orientale de a cînta.”
Și totuși… Manelismul e sinonim cu prostul gust, cu un anume soi de snobism, cu incultura, cu mitocănia….
 

„Vorba lui Caragiale: «Am o bănuială proastă!». Și anume: e un mod de imbecilizare care convine. Pentru că e mult mai ușor de condus niște proști decît niște deștepți cu mintea vie. Lasă-i să se uite la programe proaste, să citească literatură de trei lulele, să asculte muzică pe care ți-o pune taximetristul. Dacă îndrăznești să-i spui să oprească maneaua sau s-o dea mai încet, îți zice: «Ce e, dom’le, nu-ți place?». «Nu! Eu îți plătesc pentru asta și am dreptul să nu-mi placă. Sau am dreptul la tăcere».”  


Asta, în taxi. Dar la televizor? Sâni supradimensionați, buze umflate de acid hialuronic sau de vreun interlop, prostituate de pe centuri reale sau virtuale, ascunse sub fustițe de asistente TV, fotbaliști care după două luni de Italia nu mai știu românește (oare au știut vreodată?). O lume de plastic și de mucava. Cu ei ce ne facem, că-s peste tot, unde schimbi canalul, sunt tot ei: pestrițele, botezații, guresoaiele, crudele, păsărinele, senzualele, brăilencele, buruienile… Iaca ce bine le vin substantivele comune… Toți și toate pe post de modele. Nu mai sunt modele adevărate sau modelele adevărate (și nu mă refer la manechine) nu mai au loc de bianci și de varci?
 

„Modele adevărate sînt, dar din păcate, din ce în ce mai puține. Eu, într-un fel, înțeleg treaba asta. Anul trecut, am avut o piesă la TNB, «Molto gran’ impressione». Deși e o comedie de epocă, acolo e vorba de manele, iar personajul care pronunță cuvîntul «manele» ia aplauze la scenă deschisă. Poate cei care aplaudă la auzul acestui cuvînt cred că cel care a adaptat textele pentru acest spectacol, adică eu, a vrut să aducă la zi textul. Dar nu, manelele existau și pe vremea cînd au fost scrise piesele.”


Ce ne facem cu ororile și erorile de limbă pe care le auzim zi de zi în jurul nostru, la TV, la radio? „Am discutat asta cu mulți oameni cultivați și am ajuns la o singură concluzie: nu poți să lupți împotriva unei tendințe. Un filolog nu poate să schimbe tendința unei limbi. El trebuie să se mulțumească a consemna faptele. Din păcate, cei care cred asta au dreptate. Cu timpul, vom ajunge să spunem «cartea care am citit-o». «Pe»-ul acuzativului va dispărea. Sînt constrîns să constat asta.”
 
Mi-o spune un om de litere de talia lui Romulus Vulpescu. Pot să mă-mpușc liniștită. „Păi și eu pot să mă-mpușc! Mai e o altă imbecilitate, care s-a generalizat: locație. Evenimentul s-a desfășurat în locația x. De unde ești, de locație? Ce pui în locație? În loc de «loc». Locație înseamnă închiriere… Tendința limbii este spre simplificare, spre generalizare, pe indiferent ce cale. O consecință a lipsei de timp, dar în primul rînd a lipsei de educație. Eu am constatat toate astea mai mult după ’89. Asta cu deschiderea culturală e o iluzie. Nenorocirea e că-n zilele noastre această generalizare a mitocăniei lingvistice nu se poate stopa. N-avem ce face. E o tendință a majorității. E o «locație» care se-ntinde. Nu se mai zice «a picat la examen», ci «a picat examenul». În troleibuz: «Coborîți prima?», în loc de «la prima (stație)». «A convins-o din prima.» Din prima ce? Clipă?
 
Încercare? N-ai cum să lupți contra acestor tendințe. Le constați, le consemnezi, le comentezi, le-njuri, da’ tu rămîi cu zisa, iar ei rămîn cu spusa. Mai e una: «în principal». Cum, în principal? Atunci, «în secundar», ce? Asta în loc de «îndeosebi», «mai ales». Sau «l-a prins în flagrant». Adică, în evident. «Flagrant» este un adjectiv prepus substantivului «delict». Deci, limba are tendința de a economisi. Ca-n viața de zi cu zi. Renunț la aia, c-așa vreau eu să trăiesc. Asta-i democrația. Nu-ți convin țîțele de pe canalul x? Pe mine, sincer să fiu, nu mă deranjează, ba dimpotrivă. Glumesc… Schimbă postul! Dai peste același lucru? E neșansa matale… Atunci citește niște cărți. Iar aici iarăși e chestie de alegere. Pentru că literatura n-o face numai scriitorul, ci și cititorul.”


Romulus Vulpescu: mai mult traducător? Mai mult poet? Mai mult dramaturg?

„Literatura originală – poezie, proză, dramaturgie – au scris mulți, mai bine sau mai prost. Eu sînt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani, dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sînt și absențe care onorează. Lumea însă – sper – va vrea să citească și peste 100 de ani și Rabelais, și Jarry, și Villon. Și atunci nu-i mai bine să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai scriitorul…”

Și-atunci ce face diferența dintre un traduttore-traditore și un traducător adevărat?

„Eu mi-am permis un joc mai periculos… Benedetto Croce a spus, cîndva, că sînt trei feluri de traduceri: fidele și proaste, frumoase și infidele și proaste și infidele. Dar mai există și a patra categorie: și frumoase, și fidele. Asta am spus-o eu, care sînt destul de ticălos și am făcut paralela cu femeile. Sigur, e cazul ideal, deci se-ntîmplă mai rar. Ce să-ți trebuiască să fii un bun traducător? Să știi bine limba română. Inspirație. Și o mare îndrăzneală. Eu încerc. Dacă ține, bine, dacă nu, nu. N-as putea spune, m-ai cam surprins cu întrebarea asta. Pot să spun însă că m-a atras zona asta pentru că la ăia am găsit cîteodată niște idei extraordinare. Și mi-am spus: cum de nu mi-a venit mie să zic așa? Mă, da’ deștept e băiatul ăsta! Nu într-o primă fază, ci tot timpul sînt gelos pe ei!” 

 
Și ce rămâne după Romulus Vulpescu? Poate, vorba lui Arghezi, „un nume adunat pe-o carte”? Cărțile și le dă… „Păi le dau, că n-am încotro… Am scris și-o poezie cam tristă… cum pleacă din casă cărțile. Dom’le, aș prefera să rămîn colb din filele unei cărți. Ăla pe care-l sufli…”

„Plecară cărțile din casă/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor parfum/ șir de-ncăperi golite lasă.// De raft, și-o gioarsă de volum/ se-agață și nu vrea să iasă;/ absența cărților apasă/ ca un banal regret postum.// Confrații ce-mi veghează visul/ sînt strămutați în empireu,/ și-acum constat la rîndul meu/ cît de zadarnic mi-a fost scrisul./ Măcar sper, destrămat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte.//” (Martie 2011)

Claudia Daboveanu