Deschid ochii si privesc pe geam dimineata alba ca o coala A 4 inaintea unui examen. Nu zaresc peisajul atat de familiar mie si nu respir aerul propriei camere. Unde sunt, totusi? Si de ce imi tiuie urechile a crampeie de conversatie cu un necunoscut? Dupa cateva minute de tacere profunda, curiozitate si confuzie imi amintesc. Cu o seara inainte ma urcasem intr-un taxi si venisem aici pentru a adormi departe de tot ce stiam. Fac asta uneori. Cand ma despart de cineva, cand nu vreau sa imi incarc casa cu energia negativa a plansului, cand simt ca cineva ma priveste in intuneric si imi declaseaza sistemul de alarma al insomniilor, cand mi se face dor de o calatorie dar nu am timp sa plec. Imi impachetez intr-o geanta cele necesare pentru o noapte si ma indrept spre receptia unui hotel din oras. O astfel de iesire din zona de confort ma linisteste si ma repozitioneaza in propria viata.

Dar nu este singura motivatie pentru instrainarea de acasa. Trebuie sa marturisesc ca de mica am fost convinsa ca a asculta este cea mai buna terapie, nu a vorbi pana versi tot din tine. Celalalt inseamna uitare, detasare. De aceea, imi place sa ascult povestea unui necunoscut in drum spre receptie si sa adorm cu ea in gand in noptile in care sunt departe de mine. De fiecare data iau un taxi, dar nu acelasi taximetrist, desi sunt taximetristi care ar merita si o a doua calatorie cu mine spre camera dintr-un hotel micut. Unii oameni chiar au ce povesti. Cel mai usor ma cuceresc cei cu un umor involuntar si care, discret, reusesc sa isi depaseasca conditia de soferi si devin parteneri de drum.

Intalnisem un astfel de om in seara de dinaintea diminetii albe. Era un taximetrist iesit din tipare pe care ca aproape il ratasem pentru ca nu ma puteam hotari in ce masina sa ma urc. Pana la urma am ales. Mersul cu taxiul este gura mea de aer inainte de a lua o decizie sau de a trai o experienta pentru ca taximetristii sunt cei mai spontani si mai suprinzatori interlocutori si te atrag in capcanele unei conversatii cand te astepti mai putin, ca si cum urmatoarele ore din viata lor ar depinde de asta.

“Nu mi se potrivesc tiparele. Am ales sa traiesc modest, dar nu sunt nici lipsit de educatie, nici un barbat fara ambitie. Imi plac oamenii si graba cu care te incarca in momentul in care se urca intr-un taxi. Indiferent daca merg sa se intalneasca cu fericirea sau cu nefericirea, ei se grabesc. Banuiesc ca certitudinea infrange amagirea. Vor sa afle, sa stie, sa vada. Nu stiu. Stiu doar ca pentru ei sunt, in acele cateva minute de drum, cel care ii ajuta sa ajunga undeva, la cineva, la ceva intr-un timp cat mai scurt. Unii sunt atat de buni si de calzi incat le zambesc in timp ce strazile pe care locuiesc raman in urma si in fata apar altele. Altii, dimpotriva iti dau de inteles ca le esti inferior, ca te platesc sa taci si sa conduci. Eu ii simt imediat si ma adaptez. Nu ma simt nici jignit, nici important, nici neinsemnat. Imi fac doar meseria. Pentru ca relatia cu meseria pe care ti-o alegi se aseamna mult cu relatia pe care o ai cu partenerul de viata. Nu este suficienta iubirea, trebuie sa investesti si respect. Daca respecti ceea ce faci, pentru tine este cea mai importanta indeletnicire din lume.”

Tresar si imi ies din ganduri. Cand a inceput sa vorbeasca, cel care m-a adus la hotelul in care m-am trezit in dimineata cetoasa a luat decizia asta de unul singur. Si s-a dovedit a fi una foarte buna pentru mine. L-am indragit ca pe un tata grijuliu care isi duce fiica la prima sa petrecere si ii preda, fara aroganta sau autosuficienta, o lectie de viata importanta, fara a-i rapi, insa, sansa de a o experimenta pe propria piele. Nu era badaran, curios pana la indiscretie, fumator sau ascultator de muzica de petrecere indiferent de ora, ca multi dintre taximetristii peste care dadusem. Avea un fel de a-ti intui intrebarile, curiozitatile si de a-ti alunga orice urma de gand incarcat de stereotipii care te dezarma. Te intrebai ce cauta un astfel de om intr-un taxi. De ce nu a plecat, inca, sa cucereasca lumea si se multumeste cu firimituri din ea.

“Pentru mine drumul este cel mai bun prieten. Strazile imi vorbesc, intersectiile imi pun intrebari, destinatiile imi starnesc curiozitatea. Chiar daca am fost de mai multe ori intr-un loc, nu il vad niciodata la fel. Nu fac meseria asta doar pentru a-mi plati facturile si a-mi intretine familia. Fac meseria asta pentru ca i-am promis tatalui meu ca voi fi stapanul motoarelor, ca imi voi supune drumul, indiferent cat de scurt sau de lung ar fi. El nu a plecat nicodata din casa sa de la tara pentru mai mult de o saptamana si avea o fascinatie pentru motoare. In anul in care mi-am luat carnetul tatal meu se imbolnavise si medicii mi-au spus ca nu mai are mult de trait. Si pentru ca si-a simtit sfarsitul aproape, ultima lui dorinta a fost sa il duc cu masina de la firma la care ma angajasem intr-un oras, altul decat cel pe care il stia, pentru a sarbatori impreuna. Drumul acela imi curge prin vene de fiecare data cand pun mana pe volan. De aceea imi si place sa ajut oamenii sa ajunga la destinatie. Dupa ce i-am facut tatalui meu cunostinta cu ultima lui destinatie, inainte de cea finala, nimic nu a mai fost la fel."

Cu ochi albastri si senini, cu inceput de chelie, taximetristul se concentreza la drum de parca de asta ar depinde intreaga lui viata. Ma intreb cine il asteapta acasa, daca are copii si cat de des isi petrece sarbatorile cu ei, de ce se uita din cand in cand cu drag la interiorul masinii, de ce nu are nici o cruce sau o iconita la bord, ca majoritatea soferilor, de ce ma priveste in oglinda cu o sclipire de multumire. Parca imi simte gandurile si continua.

“Drumul m-a apropiat si de actuala mea sotie. A facut o comanda si s-a intamplat sa se alega cu mine in timp ce se grabea sa ajunga la piata. Era ultima sa zi de concediu si avea atat de multe de facut, incat nu vroia sa piarda nici un minut. Pe lista de prioritati era trecuta si zacusca. Nu a ezitat sa imi spuna asta de indata ce s-a urcat in masina. La piata, va rog, nu vreau sa raman fara gogosari pentru zacusca de anul asta.

Si tu imi inspiri asta, de aceea am si ales sa iti daruiesc o poveste. Povestea mea pe scurt. “

Nu stiu ce sa spun. Linistea ne vaneaza de pe locul liber de langa sofer. Dar victoria ii este scurta.

“Ma apasa moartea bunicului, imi aud ca un ecou vocea, in interiorul capitonat al taxiului. Au disparut mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa”.

Masina stationeaza de cateva minute bune, iar aparatul de taxat este oprit. Arunc o privire spre locul soferului. Desi nu m-a intrebat nimic, ma asculta cu atentie. Acum inteleg de ce ma privea in oglinda cu multumire. Isi dorea sa vorbesc si stia ca o sa vorbesc. Nu despre vreme, nu despre politica, despre mine, despre destinatie.