Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.
Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
A trait asa ani de zile.
Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
Cineva a intervenit intre ea si ea.
Nici macar nu era un tip deosebit.
Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
Din moment in moment unul dintre ei va ceda.
|