Dormeai, desi ar fi trebuit sa fii pe undeva si sa iti traiesti viata,
Dormeai pentru ca ai avut un moment de slabiciune,
Dormeai in fund, pe un scaun, intr-o sala de asteptare,
Dormeai fara sa visezi, fara sa tresari, fara sa sforai, fara sa iti pese daca esti simpatic sau nu.
Si eu m-am oprit inexplicabil si ridicol induiosata, ti-am acordat 5 minute, desi eram in intarziere si te-am privit.
Te-am privit si m-am intrebat cui ii pasa de tine,
Daca ai cu cine vorbi cand esti trist,
Daca iti mai amintesti cand ai iubit ultima data, pentru ca iti simteam, din felul in care stateai nonsalant picior peste picior, nepasarea.
Intrebari stupide, de altfel, pentru ca nu te cunosteam, eram in intarziere si nu aveam chef sa cunosc pe nimeni o vreme dupa ce am intors spatele acelui nu mai stiu cine.
Stiam asta si totusi imi puneam intrebari si te priveam.
Sa fie de vina acea nepasare pe care se pare ca o aveam in comun si acel fior de solidaritate ostentativa pe care il simteam?
Poate.
Oricum stiu sigur ca as fi vrut sa-ti dau un ghiont de realitate, sa te vad cum faci ochi mari si mirati, sa incropesc cu tine o conversatie pornind de la singurele replici care imi veneau atunci in minte: "Buna!" si "Imi placi, nu crezi?"
In schimb mi-am lasat simtul ridicolului sa preia controlul,
M-am intors cu spatele pentru a doua oara in acea dimineata, am calcat apasat pe tocuri si te-am lasat in urma sa iti vezi de cele 5 minute furate de somn, de viata amanata, de nepasare.
.
|