Ii placea sa creada ca este un virtuoz al rutinei si un practicant asiduu al ritualului lasa-ma-sa-te-las.
Asa a trecut prin copilarie si adolescenta,
Fara prieteni si cu parinti atat de frustrati de rolul marginal pe care il jucau in existenta propriului copil, incat erau mult mai ocupati cu terapiile de grup aplicate in astfel de situatii, decat cu educatia sa.
Intr-o zi, totusi, ingratul si insinguratul copil a simtit ce e aceea ingrijorare si si-a dat seama ca a ajuns la maturitate.
Inchisul in camera nu mai functiona,
Parintii nu il mai intretineau fara sa ceara pic de afectiune in schimb,
Iar tacerea se spargea, din ce in ce mai des, din loc in loc, in gauri prin care patrundeau toate zgomotele lumii exterioare.
Atunci meticulozitatea sa cronica a luat o alta forma.
A inceput sa ignore realitatea evidenta si imediata, sa isi robotizeze fiecare gest pentru a da dovada de o totala lipsa de imaginatie, sa fluiere in cele mai neasteptate si mai grele momente pentru el
Si a devenit suspect de sociabil.
Stia, insa, ca este un mediocru, asa ca a inceput sa ii copie pe mediocri, evidentiindu-se, in acelasi timp de acestia, prin placerea aproape masochista de a fluiera.
A terminat o scoala fara a straluci,
Si-a conturat cel mai banal si mai neatragator stil vestimentar,
S-a imprietenit cu cei mai meschini si mai dependenti de barfa oameni, pentru ca mintile stralucite ii inhibau placerea si indemanarea de a fluiera
Si s-a casatorit cu cea mai plictisitoare si mai neatragatoare dintre femei.
In tot acest timp, abilitatea de a fluiera i s-a dezvoltat intr-atat, incat reusise sa scrie o serie de partituri, fiecare potrivita pentru o situatie anume, partituri asezate, cu aceeasi meticulozitate cu care in copilarie isi sugea degetul, in sertare incuiate cu cheia.
Avea o partitura pentru zilele in care era trist,
Pentru aniversarea zilei sale de nastere,
Pentru aniversarea zilei de nastere a celei mai neatragatoare sotii din lume, a lui,
Pentru aniversarea casatoriei lor,
Pentru mersul pe jos spre casa dupa o zi de munca,
Pentru moartea mamei si pentru momentele in care si-o amintea asa cum nu o iubise niciodata indeajuns,
Pentru tatal batran si cu o memorie din ce in ce mai scurta,
Pentru pisica bulimica al carui alb pur il invidia sincer,
Pentru zilele in care ii venea sa le rada in fata oamenilor care nu il cunoscusera niciodata cu adevarat doar pentru ca el nu isi dorise asta,
Pentru orice i se intampla in viata lui banala avea cate ceva de fluierat.
Cine il intalnea pe strada fluierand, de parca se afla in mijlocul unui concert al carui singur compozitor, interpret si spectator era, ii zambea cu o oarecare compasiune si trecea mai departe savurandu-si asa-zisa normalitate.
Nimeni, in afara de el, nu intelegea vointa constienta si intelepciunea care ii activau dorinta de a fluiera si asta ii aducea o satisfactie greu de explicat.
Era victoria lui asupra mediocritatii si ii era de ajuns.
|