|
Nimerise pe o strada caleidoscop, o strada pe care trecutul se amesteca cu prezentul, pe care azi il ridiculizeaza pe ieri si invers.
Dupa primii zece pasi are 6 ani jumatate si se uita cu invidie regasita in gestul de a se trage de coditele bine impletite la cei care se duc spre scoala.
Au un mers special, de oameni mari in devenire, pe cand ea se impiedica, o tine pe mama de mana,
Ce sa mai, se copilareste!
Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, nasul ii curge putin de la aerul rece.
Se face de tot rasul.
Nu e de mirare ca i s-a refuzat dreptul de a duce in spate ghiozdanul acela mare si verde, rupt din monotania sa de un imprimeu floral, de a sta serioasa si dreapta intr-o banca mirosind a lemn vechi, a cerneala irosita.
Nu era pregatita.
Ii placea, inca, sa doarma pana tarziu,
Se nascuse intr-o luna care o obliga la jumatati de masura (ori mergea la scoala de la 6 ani jumate, ori de la 7 ani jumate),
Parea cam mica pentru varsta ei (ii placea sa isi imagineze ca daca s-ar uita mai insistent spre ea dinspre interior spre exterior ar putea chiar sa dispara),
Se infiora de placere si in acelasi timp respingea cu groaza frigul polar care se ascundea dimineata in hainele care ii atingeau pentru prima data pielea.
Si motivele pot continua, dar nu mai este timp.
Dupa alti cativa pasi are 22 de ani.
Se regaseste admirand cu fascinatie o casa.
Are veranda, gradina, numele proprietarului fixat cu fermitate langa sonerie.
E casa Familiei Avramescu si atat.
Intruneste toate conditiile pentru a fi catalogata drept casa cu personalitate.
Ea, fata ratacita pe strada caleidoscop o priveste cu invidie.
De fapt, nu invidiaza casa, ii invidiaza pe proprietari.
Si nu poate sa nu isi aminteasca de blocul in care poate fi ea localizata.
O cladire lipsita de personalitate, aproape deprimanta, cu o usa stinghera si verde vopsita de un vecin binevoitor,
O cladire plina de X-ulesti si Y-ulesti,
Un loc in care te fastacesti daca nu iti amintesti cine este X-ulescul acela gras si imbracat tot timpul in negru si te simti dator, totodata, sa il saluti chiar daca il identifici sau nu.
E o cladire a tristetilor si a bucuriilor anonime,
Loc in care numele de familie se inghesuie stinghere pe cutiile postale si pe listele de plata de la intretinere.
Pasii o duc acum pe fata spre varsta de 28 de ani.
Se desparte de un loc si se pregateste sa regaseasca altul, dar nu trece cu privirea absenta pe langa oameni,
Nu, ii observa.
Chiar in momentul in care ieri si azi se ironizeaza din nou, ea trece pe langa doi barbati prinsi in capcana anilor ’50.
S-au oprit pentru cateva minute sa isi identifice petele de suparare unul de pe fata cotidianului celuilalt.
Unul dintre ei, cu haine destul de ponosite, cu fata invinsa de viata, i se plange celuilalt:
“Of, ce mai trece viata!”
Celalalt, un pictor la fel de ponosit imbracat, cu schitele dupa el si foarte posibil la limita dintre normalitate si nebunie artistica, daca e sa ii iei in considerare zambetul, se simte aproape ranit fizic de lasitatea celuilalt.
Totusi, gaseste ca este dator nu sa il compatimeasca, nici gand, ci sa il lamureasca, macar acum spre amurgul vietii:
“Dragul meu, viata nu trece, viata se traieste!”
Si fata traieste mai departe.
.
|