Uneori, oricât ai încerca, pașii tăi prin viață rămân fără ecou.
Parcă ai fi desculț și chiar dacă tropăi, mergi dizgrațios sau ostentativ, nu reușești să întorci priviri.
Sunt, totuși, câțiva oameni aleși.
Oameni care simt la fel ca noi, au aceleași nevoi Și, totuși, mersul lor te face să vrei să îl imiți, îți stârnește o admirație aproape involuntară, se simte, se vede și se aude ca o muzică indescriptibilă și fascinantă.
Acești oameni fac bătături de atâta mers, dar nu se opresc, pentru că dacă se opresc își uită rostul, Iar forța și-o găsesc în fiecare dimineață care li se dă în plus.
Un astfel de om a încetat să meargă duminică, 14 septembrie 2008. Însă, ciudat sau nu, ecoul pașilor săi persistă.
Da, Ștefan Iordache a călcat atât de apăsat prin viață, încât nu ai cum să nu îl auzi chiar și acum când nu mai este. Prietenul lui, cu mers la fel de apăsat, Gheorghe Dinică îi cântă cu Nelu Ploieșteanu de pe CD-ul pe care l-au înregistrat toți 3:
„La cârciuma din cartier, unde se cântă și se bea Vreau astă seară să petrec cu amintiri din viața mea. Am mai făcut câte-o beție, am mai iubit niște femei și m-am vândut la galerie pentru un bilet de câțiva lei! Sunt vagabondul vieții mele, Măturător de praf de stele și cusurgiu fără cusur, Iar când adorm spre dimineață îmi reproșez de la-nceput că n-am luat totul de la viață și nu i-am dat cât aș fi vrut! Am fost și prinț și cerșetor, Un trădător, un om cinstit Numai cu viața de actor eu niciodată n-am glumit Și-n toată a lumii nebunie eu publicul mi l-am iubit Sunt vagabondul vieții mele….”
