Când ne trezim dimineața, e știut, plecăm dinspre noi înspre oricine altcineva în afară de noi:
Înspre cel lângă care dormim, pentru a ne asigura că un zâmbet afectuos ne încurajează să avem o dimineață bună (asta în cazul în care nu suntem pedepsiți pe o perioadă, determinată sau nu, să dormim singuri),
Înspre colegii de birou care ne sunt mai mult sau mai puțin simpatici,
Înspre prietenii de al căror rol pozitiv în viața noastră suntem convinși (până la proba contrarie, firește), înspre vânzătoarele care întotdeauna sunt amabile când facem shopping cu banii în buzunar și parcă ușor antipatice spre țâfnoase când facem doar o prospectare a pieței,
Înspre mama care ne dă sfaturi chiar și la 50 de ani de parcă abia am învăța să mergem în patru labe,
Înspre tata care ne învață să nu renunțăm la muncă ca formă de demnitate în viață.
Plecările acestea au și un retur,
Dar, dacă turbulențele provocate de culoarea pe care ai ales să ți-o asortezi cu starea de spirit, de cuvintele potrivite sau alandala pe care le extragi din amalgamul de idei, de felul în care mergi, privești, taci, gesticulezi, iubești, urăști, nu simți sunt suficient de puternice pentru a crea legături cu trecutul sau cu un prezent alternativ, întoarcerea înspre tine se face pe o canapea menită să ajute la descătușarea-ți de evenimente, lucruri și oameni care te-au făcut să îți fie dor de tine singur.
În astfel de momente eu îmi amintesc senzații:
Gustul fricii (bila sfărâmată în mii de bucăți asortată cu o lipsă acută de poftă de mâncare și condimentată cu panică și cu o nestatornicie aproape patologică a gesturilor), frica pe care am simțit-o prima dată când aveam nu mai mult de 5 ani și m-am rătăcit de mama (mă refer la cea conștientizată) și pe care o resimt de fiecare dată când nu mă mai îndrept dinspre mine înspre un cineva în care am investit afecțiune,
Gustul dezamăgirii (un soi de julitură sângerândă și la coate și la genunchi după ce ai căzut de la mare înălțime dintr-un copac în care vroiai să îți fixezi un scrânciob pentru a te putea juca cu vântul)
Fierbințeala roșului în obraji, roșu de furie, de tristețe, de bucurie sau doar de jenă,
Invazia de furnici care duc dorul în spate pe sub piele,
Dar mai ales ecoul unui dialog imaginar cu un domn serios, cu barbă și monoclu, care a scris mult despre psihic și care e dispus în orice moment să stea cu tine pe o canapea (prin intermediari, e drept) la o discuție despre gaura aceea din stomac, despre sarea în exces pe care o ai în organism și pe care o elimini prin lacrimi, pentru că altfel te-ai umfla și ai exploda ca un balon de săpun, despre furie, despre neîmpărtășirea sentimentelor, despre incapacitatea de a-ți lăsa în libertate cuvinte care ar putea crea o legătură aproape indestructibilă între tine și cel care te ascultă, despre monștrii cu mai multe capete din vise, despre tine în pielea goală.
Îmi amintesc și mă tratez.