In astfel de momente eu imi amintesc senzatii: 

Gustul fricii (bila sfaramata in mii de bucati asortata cu o lipsa acuta de pofta de mancare si condimentata cu panica si cu o nestatornicie aproape patologica a gesturilor), frica pe care am simtit-o prima data cand aveam nu mai mult de 5 ani si m-am ratacit de mama (ma refer la cea constientizata) si pe care o resimt de fiecare data cand nu ma mai indrept dinspre mine inspre un cineva in care am investit afectiune, 

Gustul dezamagirii (un soi de julitura sangeranda si la coate si la genunchi dupa ce ai cazut de la mare inaltime dintr-un copac in care vroiai sa iti fixezi un scranciob pentru a te putea juca cu vantul) 

Fierbinteala rosului in obraji, rosu de furie, de tristete, de bucurie sau doar de jena,
Invazia de furnici care duc dorul in spate pe sub piele, 

Dar mai ales ecoul unui dialog imaginar cu un domn serios, cu barba si monoclu, care a scris mult despre psihic si care e dispus in orice moment sa stea cu tine pe o canapea (prin intermediari, e drept) la o discutie despre gaura aceea din stomac, despre sarea in exces pe care o ai in organism si pe care o elimini prin lacrimi, pentru ca altfel te-ai umfla si ai exploda ca un balon de sapun, despre furie, despre neimpartasirea sentimentelor, despre incapacitatea de a-ti lasa in libertate cuvinte care ar putea crea o legatura aproape indestructibila intre tine si cel care te asculta, despre monstrii cu mai multe capete din vise, despre tine in pielea goala.

Imi amintesc si ma tratez.