Ma feresc de asemenea autoevaluari. E o poezie a lui Marin Sorescu care incepe cam asa: “Vine o vreme cand trebuie sa tragem o linie sub noi”. Dar, eu zic ca vremea aceea nu a venit, inca. Sunt undeva pe drum. Am auzit multi oameni care se lauda pe ei sau care se critica, ceea ce mi se pare o falsa modestie, mai bine zis o ipocrizie. Si atunci, cel mai cinsitit, pentru cineva care ar fi interesat sa ma cunoasca, ar fi sa vina intr-o sala de teatru intr-o seara sau sa vada un film pe DVD cu mine, mai de demult sau mai recent, si atunci sa inceapa sa isi faca, poate, o parere. Dar, eu despre mine? Sunt un om care ma construiesc si, cred ca sunt un om norocos, un om care a pornit pe un drum pe care imi placea sa fiu, pe care mi l-am dorit. N-a trebuit sa caut prea mult in intuneric. Si, am avut, dupa aceea, sansa sa imi si iasa lucrurile. Sigur ca nu fara efort si fara munca, dar mi-au iesit. Conteaza acolo un strop de noroc dat de Sus, din Cer. Iar eu l-am gasit si asta ma ajuta sa fac ce imi place, chiar si atunci cand sunt foarte obosita, sa ma simt bine, sa pun capul pe perna cu un soi de liniste, sa imi zic ca am facut ce trebuia sa fac, ca nu imi pare rau de ce am facut, ca nu regret nimic si ca am la ce privi inaintea mea. 

Da, cred ca da, cred ca au legatura lucrurile. Sa iti faci bine meseria, sa fii un om responsabil, sa fii un om cinstit cu tine mi se pare ca te pune intr-un soi de echilibru, te ajuta sa iti faci o evaluare mai justa. Si asta da, te ajuta sa fii mai bun. Oamenii dezechilibrati, oamenii care nu se autoevalueaza cum trebuie sunt, pana la urma, niste oameni nefericiti si niste oameni care nu reusesc sa faca prea mult bine in jurul lor. Cred ca sunt niste rupturi undeva. 

In viata? E un principiu care nu imi apartine si pe care, de fapt, mi l-a insuflat tatal meu: “prin tine insuti”. Adica, m-am bazat, intotdeauna, pe mine in tot ce am facut. Si, daca imi fac treaba bine, am mult mai putine motive sa fiu atacata si sa nu reusesc. Am fost atenta, in primul rand, la ce fac eu, nu la ce imi ofera ceilalti. Si, cred ca acesta este un principiu sanatos si de viata si de profesie. Nu am asteptat sa mi se dea. Am avut momentele mele de nemultumire, asa, ca noi toti, dar am refuzat sa ma las sa lancezesc in ele. Am facut tot ceea ce a depins de mine. Si asta m-a facut sa imping corabia vietii mele si a carierei mele intr-o directie buna si justa. 

Cred ca exista un public care ma iubeste, asa cum stiu ca exista un public care nu ma iubeste, neaparat, foarte mult. Si e normal sa fie asa. Fiecare actor isi are segmentul lui de public. Cred ca ar fi o prostie sa incerci sa multumesti pe toata lumea, sa fii dragut cu orice pret. Si, cand am ajuns la intelepciunea asta, ca nu trebuie sa fiu draguta cu orice pret, m-am linistit si mi-am dat seama ca am foarte multi oameni care ma iubesc si care ma accepta asa cum sunt.

Conteaza destul de putin critica pentru mine. Si nu dintr-un orgoliu prostesc. Cred ca o critica valoroasa este acea critica facuta cu dragoste, cu iubire, iubind fenomenul, iubind actorii, iubind teatrul sau filmul. Ori, daca stam si luam cele mai multe cronici, cele laudative sunt, de cele mai multe ori, superficiale si raman intr-un ton exuberanto-copilaresc, iar criticile negative sunt veninoase si ascund frustrarile celor care le scriu. Argumentele lor, care se clatina de multe ori, ascund, de fapt, o ura fata de un produs, fata de o persoana, fata de un text, fata de un regizor sau un actor. Si, cand am inteles lucrul asta, acum nu mult timp, mi-am dat seama ca trebuie sa ma mai detasez, ceea ce am si facut. Citesc mult mai putine cronici. In schimb, ma intereseaza atunci cand am relatii cu cei care scriu cronica de film sau de teatru. Ma intereseaza daca ma suna si imi spun: “Nu a fost vina ta acolo.” sau “S-a intamplat asta acolo.”, “Uite, eu cred ca de asta nu a iesit”. Mi-e mult mai util sa aflu lucrul asta, pentru ca pot sa imi inbunatatesc arta, sa ma slefuiesc, cu un ochi mai obiectiv decat al meu si un ochi care priveste cu iubire. Cred ca cronicarii ar trebui sa iubeasca actorii, sa iubeasca produsele pe care le critica. Ori ei scapa din vedere asta. Si atunci relatia noastra este una relativa, precum cronicile lor. 

Cred ca am stabilit o relatie justa. In timp am stiut sa aleg si sa imi dau seama ce vreau sa fac si ce nu vreau sa fac, la ce emisiuni imi doresc sa ma duc si la ce emisiuni nu imi doresc sa apar. Asta m-a facut sa refuz foarte mult, sa pretuiesc mai mult o aparitie si sa ma pregatesc cu mai multa atentie. In ceea ce priveste jurnalismul scris, iarasi, am inceput sa selectez cui dau interviuri, cui nu dau interviuri. Am invatat sa nu raspund provocarilor lipsite de eleganta starnite de oameni mici. Si, cred ca si ei au inteles ca nu sunt o persoana mondena, ca nu imi doresc asta. Am scris un articol care era despre ecologie si am spus: “De fiecare data cand dau un interviu, ma gandesc cati copaci vor fi fost taiati pentru ca acest interviu al meu sa apara pe hartie? Oare ce spun eu este atat de important, incat sa moara un copac?”. Am ceva de spus, spun. Dar, faptul ca mi-am luat o rochie de la nu stiu ce mall…

Mi se pare ca marketingul tinde sa devina o arta. Trebuie facut cu cap, pentru ca o prea putina promovare duce la uitare, o prea mare promovare duce la o stare de saturatie, aproape de respingere. Atunci cand vrei sa faci promovare trebuie sa gasesti un echilibru si sa stii foarte bine ce vrei sa atingi, ce vrei sa spui. Cand fac o piesa de teatru, de exemplu, stiu cui ma adresez, de ce vreau sa o fac, care-i spectatorul meu. Nu te poti adresa tuturor. Si atunci, promovarea, cred ca ar trebui sa tina cont de treaba asta, de nevoile unui segment, de ce asteptari are. Eu nu ma pricep prea bine, dar cred ca e un teritoriu destul de virgin la noi si promovarea care se face este, in general, haotica, nu este foarte bine sustinuta. Este, fie heirupista, fie haotica. Vorbesc despre strategia vanzarii unui produs artistic. 

Pai, in primul rand, trebuie sa fie un proiect care sa imi faca placere, in care sa ma simt bine. Vreau sa zic: “Eu m-as duce sa vad asa ceva?”. Daca nu m-as duce sa vad asa ceva, atunci nu ma bag. Anii astia trec foarte repede si nu merita sa te chinui. Eu nu cred in arta facuta prin chin, cred in arta facuta cu o mare placere si o mare bucurie. Atunci esti inventiv, inspirat, cand esti liber. Cand esti constrans, nu ai cum sa fii inspirit. Un sacrificiu exista, totusi, dar un sacrificiu benevol. Si apoi, este vointa mea, in primul rand de a cunoaste oameni noi, interesanti. Sigur ca ma plictisesc ingrozitor cu oameni neinteresanti. Prefer sa ma duc acasa, sa stau cu copilul meu sau sa citesc o carte buna. Dar, cand am sansa sa ma intalnesc cu anumiti oameni incitanti, ma implic in proiect, categoric. Ma intereseaza, daca vorbim de evenimentul din seara asta, recitalul omagial Wagner-Verdi: corespondente, sa vad cum este, de exemplu, Leontina Vaduva. E histrionica, e intr-un anumit fel si imi doresc sa o cunosc. La fel se intampla in cazul unor actori cu care lucrez. 

Destinul meu este exact asa cum am visat. Nu degeaba se spune “Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea sa ti se implineasca!”. Sigur, mi-am dorit sa fiu actrita, mi-am dorit sa am succes, sa fiu cunoscuta. Egoul care are nevoie sa fie mangaiat face parte din aceasta profesie. Mi-am dorit si imi doresc sa fac numai ceea ce imi place. Dar, nu am ajuns, inca, la aceasta performanta. Mi-am dorit sa am o familie, sa am un baiat nazdravan si il am. Am tot ce am visat cu ochii inchisi sau deschisi. E important sa iti doresti tot timpul. Vai de cei care nu isi mai doresc!

Ma inspira candoarea, bunatatea, oamenii frumosi si liberi si ma intristeaza micimea, oamenii care nu au capacitatea de a vedea mai departe de ziua de maine sau de masina din fata apartamentului lor. Banuiesc ca si oamenii mici spun acelasi lucru. E, pana la un urma, si un soi de cliseu. Nu o sa spuna un om mic ca adora micimea. Poate nu stiu ca ei insisi sunt mici, sunt rai. E si asta o problema. 

Da, am foarte multe vise. Visez sa imi maresc familia, mi-am dorit dintotdeauna o casa in care sa fie foarte mare harmalaie, pentru ca eu insami am crescut intr-o casa cu multa harmalaie. Eram trei fete in casa, multi veri si multi prieteni, tot timpul. Deocamdata am doar un singur copil. Dupa aceea, visez sa ajung la acea libertate de miscare care sa imi permita sa fac doar acele proiecte care imi vin bine. Inca mai gresesc si eu, inca mai caut. Am proiecte care nu imi sunt neaparat benefice. Visez, de asemenea, sa calatoresc foarte mult. Sigur, acum imi permit sa calatoresc, dar nu prea am timp. Ma intereseaza locuri nebantuite de toti turistii. Visez sa traiesc frumos. Ceea ce mi se intampla. Traiesc frumos.

sursa foto: Florin Artist