Firescul. Cu toții îl vânăm în viața de zi cu zi și fie îl condamnăm, îl arătăm cu degetul ca pe o formă de naivitate în relaționarea cu ceilalți, fie îl privim cu bucurie în plina sa desfășurare. Nu ajungem ușor la firescul propriului eu, pentru că ne impunem singuri o groază de bariere. Suntem nemulțumiți de felul în care arătăm, de ceea ce am reușit să realizăm și atunci recurgem la măști, la ipocrizie. De aceea, de fiecare dată când întâlnim oameni pentru care firescul este un mod de a trăi cu sine și cu cei din jur, învățăm, primim o lecție și ne eliberăm de măști, chiar și pentru câteva minute. Un astfel de om este actrița Medeea Marinescu. Cu un zâmbet care parcă te îmbie să îți pui o dorință, cu o relaxare care îi coordonează fiecare gest și cu o plăcere nedisimulată de a fi pe scenă și printre oameni, actrița nu se teme de povești, de sinceritate și de propriile gânduri. Născută într-o familie de cineaști, cu succesul pe urmele sale încă de la vârsta de trei ani, când este distribuită în comedia Iarna bobocilor, Medeea Marinescu a știut să împrumute farmecul său multor personaje de teatru și de film, pe parcursul anilor. După ce a jucat în Maria Mirabela, filmul copilăriei multora, la numai 6 ani, și după ce, în adolescență, a studiat pianul la Liceul George Enescu, artista se îndrăgostește atât de muzică, cât și de camera de filmat și are de ales între muzică și actorie. Rolul din Domnișoara Christina îi este însă decisiv. Medeea Marinescu alege teatrul și filmul, își obține diploma în 1996, cochetează și cu televiziunea și poate fi văzută pe scenele teatrelor Odeon, Casandra, UNU, Teatrul Romano-American, Teatrul Național din București, precum și în filme precum Une mère comme on n’en fait plus, Une femme piégée, Je vous trouve très beau, Weekend cu mama. Dacă o cunoști și o privești în ochi, ți se dezvăluie câte puțin din actriță, mamă, soție, prietenă, omul frumos pe care timpul, ambiția, alegerile potrivite, norocul și firescul l-au modelat.
Puțini sunt cei care nu au auzit de Medeea Marinescu. Totuși, ce ar spune Medeea Marinescu, cea din prezent, despre evoluția sa ca om și actor?
Mă feresc de asemenea autoevaluări. E o poezie a lui Marin Sorescu care începe cam așa: “Vine o vreme când trebuie să tragem o linie sub noi”. Dar eu zic că vremea aceea nu a venit încă. Sunt undeva pe drum. Am auzit mulți oameni care se laudă pe ei sau se critică, ceea ce mi se pare o modestie falsă, mai bine zis, o ipocrizie. Și atunci, cel mai cinstit, pentru cineva care ar fi interesat să mă cunoască, ar fi să vină într-o sală de teatru într-o seară sau să vadă un film pe DVD cu mine, mai demult sau mai recent, și apoi să înceapă să își facă, poate, o părere. Dar, eu despre mine? Sunt un om care se construiește și cred că sunt un om norocos, un om care a pornit pe un drum pe care îmi plăcea să fiu, pe care mi l-am dorit. N-a trebuit să caut prea mult în întuneric. Și am avut, după aceea, șansa să îmi și iasă lucrurile. Sigur că nu fără efort și fără muncă, dar mi-au ieșit. Contează acolo un strop de noroc dat de Sus, din Cer. Iar eu l-am găsit și asta mă ajută să fac ce îmi place, chiar și atunci când sunt foarte obosită, să mă simt bine, să pun capul pe pernă cu un soi de liniște, să îmi zic că am făcut ce trebuia să fac, că nu îmi pare rău de ce am făcut, că nu regret nimic și că am la ce privi înaintea mea.
Credeți că a-ți face bine meseria înseamnă a fi un om mai bun?
Da, cred că lucrurile au legătură. Să îți faci bine meseria, să fii un om responsabil, să fii un om cinstit cu tine, mi se pare că te pun într-un soi de echilibru și te ajută să îți faci o evaluare mai justă. Și asta, da, te ajută să fii mai bun. Oamenii dezechilibrați, oamenii care nu se autoevaluează cum trebuie, sunt, până la urmă, niște oameni nefericiți și nu reușesc să facă prea mult bine în jurul lor. Cred că sunt niște rupturi undeva.
Ce principii vă ghidează atât în viață, cât și în carieră?
În viață? E un principiu care nu îmi aparține și pe care, de fapt, mi l-a insuflat tatăl meu: „prin tine însuți”. Adică, m-am bazat întotdeauna pe mine în tot ce am făcut. Și dacă îmi fac treaba bine, am mult mai puține motive să fiu atacată și să nu reușesc. Am fost atentă, în primul rând, la ce fac eu, nu la ce îmi oferă ceilalți. Și cred că acesta este un principiu sănătos, atât de viață, cât și de profesie. Nu am așteptat să mi se dea. Am avut momentele mele de nemulțumire, așa ca noi toți, dar am refuzat să mă las lâncezesc în ele. Am făcut tot ceea ce a depins de mine. Și asta m-a făcut să împing corabia vieții și a carierei mele într-o direcție bună și corectă.
Ce relație considerați că aveți cu propriul public? Cum îl percepeți și cum credeți că vă percepe?
Cred că există un public care mă iubește, așa cum știu că există un public care nu mă iubește neapărat foarte mult. Și e normal să fie așa. Fiecare actor își are segmentul său de public. Cred că ar fi o prostie să încerci să mulțumești întregii lumi și să fii drăguț cu orice preț. Și când am ajuns la înțelepciunea asta, că nu trebuie să fiu drăguță cu orice preț, m-am liniștit și mi-am dat seama că am foarte mulți oameni care mă iubesc și mă acceptă așa cum sunt.
Cât de importantă este, în evoluția dumneavoastră, critica?
Critica contează destul de puțin pentru mine. Și nu dintr-un orgoliu prostesc. Cred că o critică valoroasă este cea făcută cu dragoste, cu iubire, iubind fenomenul, iubind actorii, iubind teatrul sau filmul. Ori, dacă stăm să luăm cele mai multe cronici, cele lăudative sunt, de cele mai multe ori, superficiale și rămân într-un ton exuberant-copilăresc, iar criticile negative sunt veninoase și ascund frustrările celor care le scriu. Argumentele lor, care se clatină de multe ori, ascund, de fapt, o ură față de un produs, față de o persoană, față de un text, față de un regizor sau de un actor. Și când am înțeles lucrul ăsta, acum nu mult timp, mi-am dat seama că trebuie să mă mai detașez, lucru pe care l-am și făcut. Citesc mult mai puține cronici. În schimb, mă interesează atunci când am relații cu cei care scriu cronica de film sau de teatru. Mă interesează dacă mă sună și îmi spun: „Nu a fost vina ta acolo.” sau „S-a întâmplat asta acolo.”, „Uite, eu cred că de asta nu a ieșit.” Mi-e mult mai util să aflu lucrul ăsta, pentru că pot să îmi îmbunătățesc arta, să mă șlefuiesc, cu un ochi mai obiectiv decât al meu și cu unul care privește cu iubire. Cred că cronicarii ar trebui să iubească actorii și produsele pe care îi critică. Ori nu scapă din vedere asta. Și atunci relația noastră este una relativă, precum cronicile lor.
Ce relație aveți cu mass-media, știut fiind că ați făcut și televiziune?
Cred că am stabilit o relație echitabilă. În timp am știut să aleg și să îmi dau seama ce vreau să fac și ce nu vreau să fac, la ce emisiuni îmi doresc să mă duc și la ce emisiuni nu îmi doresc să apar. Asta m-a făcut să refuz foarte mult, să prețuiesc mai mult o apariție și să mă pregătesc cu mai multă atenție. În ceea ce privește jurnalismul scris, iarăși am început să selectez cui dau interviuri, iar cui nu. Am învățat să nu răspund provocărilor lipsite de eleganță stârnite de oameni mici. Și cred că și ei au înțeles că nu sunt o persoană mondenă, că nu îmi doresc asta. Am scris un articol care era despre ecologie și am spus: „De fiecare dată când dau un interviu, mă gândesc câți copaci vor fi fost tăiați pentru ca acest interviu al meu să apară pe hârtie? Oare ce spun eu este atât de important încât să moară un copac?”.Am ceva de spus; spun. Dar, faptul că mi-am luat o rochie de la nu știu ce mall…
Ce înseamnă prea mult și prea puțin atunci când vine vorba de promovare, în opinia dumneavoastră?
Mi se pare că marketingul tinde să devină o artă. Trebuie făcut cu cap, pentru că o prea puțină promovare duce la uitare; o prea mare promovare duce la o stare de saturație, aproape de respingere. Atunci când vrei să faci promovare, trebuie să găsești un echilibru și să știi foarte bine ce vrei să atingi și ce vrei să spui. Când fac o piesă de teatru, de exemplu, știu cui mă adresez, de ce vreau să o fac și cine este spectatorul meu. Nu te poți adresa tuturor. Și atunci, promovarea, cred că ar trebui să țină cont de treaba asta, de nevoile unui segment și de așteptările pe care le are. Eu nu mă pricep prea bine, dar cred că e un teritoriu destul de virgin la noi și promovarea care se face este, în general, haotică, nu este foarte bine susținută. Este fie heirupistă, fie haotică. Vorbesc despre strategia de vânzare a unui produs artistic.
După ce criteriu alegeți proiectele în care vă implicați? Și vorbiți-ne, puțin, și despre proiectul din seara aceasta, recitalul omagial Wagner-Verdi: corespondențe.
Păi, în primul rând, trebuie să fie un proiect care să îmi facă plăcere, în care să mă simt bine. Vreau să zic: „Eu m-aș duce să văd așa ceva?”. Dacă nu m-aș duce să văd așa ceva, atunci nu m-aș băga. Anii ăștia trec foarte repede și nu merită să te chinui. Eu nu cred în arta făcută prin chin, cred în arta făcută cu o mare plăcere și o mare bucurie. Atunci ești inventiv și inspirat când ești liber. Când ești constrâns, nu ai cum să fii inspirat. Există totuși un sacrificiu, dar unul benevol. Și apoi, în primul rând, este voința mea de a cunoaște oameni noi, interesanți. Sigur că mă plictisesc îngrozitor de mult cu oameni neinteresanți. Prefer să mă duc acasă, să stau cu copilul meu sau să citesc o carte bună. Dar când am șansa să mă întâlnesc cu anumiți oameni incitanți, mă implic categoric în proiect. Mă interesează, dacă vorbim de evenimentul din seara asta, recitalul omagial Wagner-Verdi: corespondențe, să văd cum este, de exemplu, Leontina Văduva. E histrionică, într-un fel, și îmi doresc să o cunosc. La fel se întâmplă și în cazul unor actori cu care lucrez.
V-ați visat, vreodată, destinul altfel?
Destinul meu este exact așa cum am visat. Nu degeaba se spune „Ai grijă ce îți dorești, pentru că s-ar putea să ți se împlinească!”. Sigur, mi-am dorit să fiu actriță, să am succes, să fiu cunoscută. Egoul care are nevoie să fie mângâiat face parte din această profesie. Mi-am dorit și îmi doresc să fac doar ceea ce îmi place. Dar nu am ajuns încă la această performanță. Mi-am dorit să am o familie, să am un băiat năzdrăvan și îl am. Am tot ce am visat cu ochii închiși sau deschiși. E important să îți dorești tot timpul. Vai de cei care nu își mai doresc!
Ce vă inspiră și ce vă întristează?
Mă inspiră candoarea, bunătatea, oamenii frumoși și liberi, iar mă întristează micimea, oamenii care nu au capacitatea de a vedea mai departe de ziua de mâine sau de mașina din fața apartamentului lor. Bănuiesc că și oamenii mici spun același lucru. E, până la urmă, și un soi de clișeu. Nu o să spună un om mic că adoră micimea. Poate nu știu că ei înșiși sunt mici și răi. E și asta o problemă.
Aveți vise care nu vi s-au împlinit?
Da, am foarte multe vise. Visez să îmi măresc familia. Mi-am dorit dintotdeauna o casă în care să fie foarte multă hărmălaie, pentru că eu însămi am crescut într-o casă cu multă hărmălaie. Eram trei fete în casă, mulți veri și mulți prieteni tot timpul. Deocamdată am doar un copil. După aceea, visez să ajung la acea libertate de mișcare care să îmi permită să fac doar acele proiecte care îmi vin bine. Încă mai greșesc și eu, încă mai caut. Am proiecte care nu îmi sunt neapărat benefice. Visez, de asemenea, să călătoresc foarte mult. Sigur, acum îmi permit să călătoresc, dar nu prea am timp. Mă interesează locuri nebântuite de toți turiștii. Visez să trăiesc frumos. Ceea ce mi se întâmplă. Trăiesc frumos.
