In primul rand, era maestra in a se evita pe sine intr-o stare proasta. Daca se trezea dimineata, de exemplu, si se vedea in oglinda asa cum nici ei nu i-ar fi placut sa se cunoasca, in timp ce cafeaua dadea in foc in bucatarie, nu injura atat de colorat, incat pielea urechilor vecinilor sa isi schimbe nuanta, iar timpanele acelorasi vecini sa fie pe termen lung avariate, ci, dimpotriva, zambea pana isi mai sapa un rid de expresie pe fata. Si ce daca arata ca naiba pentru ca nu dormise si se cocotase dupa propriile fantezii in copacul dorintei, iar cafeaua avea gust de zat ars? Deja isi zarise linistea jucandu-se de-a v-ati-ascunselea cu ea pe dupa usile apartamentului si i-a fost imposibil sa nu-i cedeze detasarii.

Apoi, se pricepea, ca nimeni alta (cel putin ea nu mai intalnise pe nimeni la fel), sa ucida pofta de cearta din ceilalti. Ii urmarea cum se infierbanta, cum isi scot armele discutiilor in contradictoriu la vedere, cum le lustruiesc si le incarca. Ii privea in ochi cu cea mai senina mina, nu le dadea motive sa se enerveze, ceea ce cauzeaza clar enervare cand ai chef de un conflict, si, cand simtea ca e momentul, le sugruma cu sangele rece al dependentului de starea de bine pofta de mahala. Ramanea intre ea si ei, ceilaltii innourati, o liniste apasatoare care se prelingea spre o schimbare a subiectului si spre o atmosfera de “nimic urat nu s-a intamplat intre noi acum cateva minute”. Nu, nu era acea practicanta infocata a agresivitatii pasive. Pur si simplu, iubea nervozitatea sterila, acea nervozitate care nu naste cearta, ci simte o atractie platonica, dar de nestavilit, fata de liniste, se consuma in interior. Nervozitatea care dupa ce accelereaza gesturile, ascute limbile si pipereaza privirile se face nevazuta. Cel mai mult ii placea sa ii nimiceasca nervii lui, acelui barbat din viata ei caruia ar fi putut sa ii datoreze si sa ii ofere totul. Il cunoscuse cu ani in urma si nu astepta sau nu stia ca asteapta ceva de la el. Vorbeau, se ascultau si se desparteau pe cat de apropiati, pe atat de straini. Nu va uita niciodata cand ii marturisise: “Din cand in cand, imi curat tristetea de sub unghiile degetelor cu care mangai parul ei de culoarea dezamagirii. Nu trebuie sa stii cine e ea, pentru ca deja am parasit-o in gand. Candva, cat de curand, iti voi da tie drept de viata si de moarte asupra tristetii si fericirii mele. Deocamdata, doar simt nevoia sa iti vorbesc. Reusesti, ca nimeni alta, sa ma faci sa uit de ce sunt suparat. Esti detasare si apropiere.” Cand se intampla ca el sa isi foloseasca artileria grea a argumentelor contra sau pur si simplu sa faca abuz de violenta limbajului pentru ca a avut o zi proasta si a dat peste oamenii nepotriviti, ea il lasa sa ajunga pana in punctul in care simtea ca s-a descarcat, iar cand intelegea ca prelungeste tensiunea de dragul tensiunii il lua de mana si il ducea in fata oglinzii. Acolo, tinandu-l strans de mana, ii zambea cu cel mai senin zambet al sau si il saruta indelung, pe gura si pe mana pe care o folosea cel mai des pentru a gesticula cand era nervos. Si atmosfera de cearta deja agoniza.

Nu ii era intotdeauna usor sa le vina de hac nervilor dezlantuiti. Nu de putine ori isi simtea sangele fierbinte, era cat pe ce sa se inece cu gloata de cuvinte barbare care i se opreau undeva in gat sau chiar ajungeau pana pe varful limbii, facea in minte exercitii de relaxare a muschilor fetei. Dar nu sa lasa pana nu invingea incordarea, din ea sau din ceilalti. Si atunci, in momentele acelea in care se lasa o liniste de iti auzeai urechile tiuind si inima batand, acea liniste a inceputului si a sfarsitului, era cu adevarat fericita.