Stă întinsă pe pat.
Se simte vinovată.
Machiajul i s-a scurs, hainele se botesc pe ea nemăigăsindu-și utilitatea.
Pare lipsită de viață, pare o carte poștală prinsă într-un colț de oglindă. Dar nu îi pasă de aparențe, deși, din clipă în clipă, ar trebui să intre el pe ușă.
El, cu privirea sa hipnotică care te face să sângerezi, el, cel care o iubește în modul cel mai paradoxal în care a fost iubită vreodată, el care poate fi când de o sensibilitate incontrolabilă, când de o indiferență nimicitoare, el, bărbatul acela straniu, doldora de umor, de gânduri alunecoase și de gesturi care anihilează orice strategie pe termen lung.
În interiorul său, însă, clocotește adevărata viață, se duce adevărata luptă a liniștii cu neliniștile. Liniștea părea să aibă câștig de cauză când l-a cunoscut. Când îl privea putea alege între seninul cerului și siguranța mării limpezi, când îl lua de mână îi venea să frământe aluatul câtorva ruperi de realitate și de plutiri ușor arogante deasupra celorlalți, când stăteau de vorbă descâlceau înțelesuri de mult pierdute în structuri narative greu de utilizat, când tăceau își sincronizau ridicatul din sprâncene, zâmbetele furișate în colțul buzelor.
Treptat, și-au pus ordine în începuturi, iar pe cel pe care îl împărțeau l-au așezat deasupra ca o cortină care ascunde povești de spus la timpul lor.
Diminețile aparțineau cearșafurilor botite, bucătăria nu era suficient de încăpătoare pentru pofta lor de a râde printre firimituri de pâine și sticle de vin pe jumătate goale, după-amiezele se împrieteneau cu nopțile. Nu se încăpățânau să creadă că trăiesc o poveste nemăitraită, dar o consumau cu poftă, conștienți de îngrășământul cu care își alimentează propriul destin pentru a crește, nu își făceau promisiuni pe care, oricum, nu le-ar fi respectat, dar nici nu sădeau în pielea cu care se atingeau îndoiala, minciuna, nesiguranța. Eau aliați într-un război care ar fi putut, în egală măsură, să mărească sau să împuțineze, până la nimicire, teritoriul atât de fragil al inimii.
Până într-o zi.
În acea zi, orgoliul și-a întors armele împotriva ei și i-a aruncat în față că e cea slabă, că neliniștea o va pune în genunchi și îi va întinde mâna să o sărute, că îi va oferi strategii eficiente pentru a-și câștiga doar pentru sine continentul cearșafurilor botite. Nici nu a vrut să audă.
Nu avea de gând să își trădeze aliatul, nu avea de gând să piardă liniștea pentru ușuratica neliniște, cea care făcea pui imediat ce se instala și nu folosea nicicând cea mai indicată metodă de contracepție pentru ea, cumpătarea. Dar avea un defect, de fapt, mai multe, însă unul îi venea de hac. Era neatentă, aiurită, cu garda jos când își trăia fericirile. Și astfel, cu o vorbă spusă cu ciudă într-o zi, în timp ce el se aștepta mai puțin, cu o tăcere prelungită până atingea granițele irascibilității, cu un gest de copil alintat trimis să negocieze cu un adult, i-a deschis ușa neliniștii, a primit-o în pat, în venele prin care îi curgea sângele în piept, în stimulii nervoși care se duceau în audiență la propria-i minte. Încă o ține ascunsă, dar se pregătește pentru ziua în care seninul din ochii lui se va tulbura și vocea îi va tuna sec: „știu!”
sursa foto: stockcake.com
