— Zboară, hai, umflă-te în aripile verzi din hârtie, ia-te la întrecere cu vântul, fă-i în ciudă albastrului decolorat al cerului și testează-ți limitele curajului de zmeu. Ești zmeul meu, primul meu zmeu și vreau să ai cel mai frumos început. Așa își striga Alexia visele către ce se află dincolo de înălțimea sa de copil, în acea perioadă din viața sa în care totul se reducea la dulce, joacă, poveste.

Câțiva ani mai târziu i se confesa bărbatului care a creat un precedent nefericit în viața ei:

— Când începi o relație nu ai niciodată de unde să știi dacă vei alerga de mână în cotidian cu acea jucărie din hârtie pe care din copilărie o îndrăgești sau dacă va trebui să strivești cu degetele tale acea răutate a personajului fantastic din basme, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale. Îți dai seama pe parcurs dacă te-ai ales cu pofta de joacă a zmeelor sau cu nevoia de a uita și de a supraviețui pricinuită de zmei și personalitatea lor de devoratori. Și diferența se face întotdeauna la plural, în doi.

Când a rostit aceste cuvinte, fata care acum își derulează viața privind pe fereastră și identificându-se cu un gol imens, a simțit pentru prima dată frica și bucuria în stare pură. Are accese de luciditate, amestecate cu o melancolie și un dor de început nimicitoare. Dar nu un început pune stăpânire pe ea, ci frica, acel sentiment care nu se naște un monstru, așa cum cred ei, toți cei care își pășesc viața acum prin fața ochilor săi nepăsători, așa cum a crezut și ea până în clipa în care o liniște ciudată a îmbiat-o să i se lase pradă, dar care încurajat devine un monstru capabil să te sfâșie între fălcile sale înainte de a dispărea fără urmă în neantul propriei demențe.

Iar a rămas singură. Privește de câteva ore străzile încărcate de zgomot, aglomerație, intensitate amestecată cu indiferență, viața urmărită, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, de frica de singurătate, de platitudine, de staticitate, de gol. Privește, se îmbolnăvește de frică și îi caută leac, își urmărește golul din jur și încearcă să tenteze dorința. Orice fel de dorință, dorință să fie: dorința de a adormi, dorința de a mânca, dorința de a se mișca din acel loc de lângă geam, dorința de a simți lene în toate membrele, dorința de a plânge. Dar nu reușește decât să se hrănească cu acea liniște stranie care îi paralizează toate simțurile.

Cadoul prin care el își anunța plecarea din viața sa zace pe canapea. Este atât de frumos în fatalitatea sa, încât se cere admirat: un zmeu confecționat din cea mai turcoaz hârtie creponată care există pe lumea asta, cu aripile sale de pasăre neînsuflețită, dependentă de o sfoară și de fuga pe o suprafață plană, o jucărie pe marginile căreia se odihnesc cuvintele unui adult care nu știe să își asume. Îmi pare rău, nu pot! scrisese el cu un scris tremurat pe turcoazul creponat care va uita în curând să zboare în coșul de gunoi. Nu a uitat… Odată ea îi spusese că toată viața a fost fascinată de zmee. Și s-a gândit el că acel zmeu de pe canapea îi va face despărțirea mai ușoară. O încercare eșuată de a-și cumpăra libertatea fără prea multe remușcări.

Totuși, dacă unul dintre străinii care i se perindă prin fața ochilor s-ar opri pentru câteva clipe, în acel luni înnorat, și i-ar pune acele întrebări care ar diferenția-o pe ea, tânăra blondă și tristă, de ceilalți locuitori ai blocului cu patru etaje, ar reuși să răspundă. Ar spune că o cheamă Alexia, are 30 de ani, este necăsătorită, nu are copii decât în visele care o vizitează din când în când, dar pe care nu are nebunia să le povestească și îi plac zmeele. După care ar trage o cortină grea de tăcere și inabordabilitatea i-ar respira prin toți porii. Știe despre ea tot ce normalitatea îi impune să știe și totuși nu își amintește cine este ea cu adevărat. Niciodată nu a știut. Frânturi de ea amestecate cu normalitatea și viața trăită la limita dintre somn și trezire îi vin din când în când în minte. Dar până acum viața i-a fost o goană în picioarele goale după zmee, acele dorințe de neoprit care se nasc în stomac și mor pe buze, urmărită fiind de zmeii propriilor temeri și ai neputinței altora.

El e acum departe. Dar nu este nici primul, nici ultimul care a preferat viața aceea simplă și lipsită de curaj, lângă o altă ea pentru care povestea nu contează. Alexia vede acum pe fețele trecătorilor de dincolo de geam, fața bunicii. Ea este prima care i-a injectat în venele de copil nevoia de poveste. A crezut că face bine, ca orice bunică. Pentru Alexia, însă, acel moment a fost fatal. Nu va uita niciodată când a visat primul zmeu de hârtie sfâșiat în bătaia vântului de acel zmeu al normalității, al banalului, al lipsei de imaginație, al rutinei, al neputinței care zace în fiecare.

Totul a început când avea aproape 6 ani și pentru că i se părea că simte o prezență nepalpabilă în cameră și voia să fie curajoasă și să adoarmă, în același timp, s-a auzit spunându-i:

— Vreau să aud cea mai frumoasă poveste pe care o știi! M-am săturat de poveștile clasice pe care mi le citești de când aveam 3 ani. Oricum știu că prinții nu există. Dar te ascult de fiecare dată de dragul poveștii. Povestea sunt eu. Îmi place să cred că am ceva din parfumul de cufăr vechi și din eleganța dantelei.

Bunica a ezitat puțin, dar se vedea că avea o poveste pe care o păstra pentru când o considera pregătită să o asculte.

— Bine, draga mea. Dar să știi că cele mai frumoase povești au ceva banal și în același timp ceva neprevăzut, de nesuportat. După ce vei asculta această poveste nu vei mai privi la fel poveștile și viața.

— Vreau, vreau! s-a entuziasmat de pericolul pe care îl mirosea micuța Alexia.

Bunica a oftat și a început cu o voce pe care Alexia și acum o aude:

— A fost o dată, ca aproape de fiecare dată, o fată obișnuită în aparență, dar specială dacă aveai răbdare să o cunoști.

sursa foto: stockcake.com