|
In copilarie sufletul are o singura mare incapere, cea a bucuriei.
Incaperea e plina de lumina si isi are un singur Dumnezeu, mama.
Acolo, in incaperea bucuriei ne dorim, apoi, sa ne intoarcem de fiecare data cand cautam un acasa, cand nu mai stim sa iubim, sa radem, sa ascultam, sa ne jucam.
Dar, drumul spre aceasta incapere se dovedeste, de multe ori, anevoios si ne ratacim prin alte incaperi, de obicei, decorate cu propriile frici, minciuni nevinovate sau ipocrizii.
Pe masura ce crestem, acea mare si luminoasa incapere a sufletului se vede impartita intre tot felul de sentimente contradictorii si se transforma intr-un sir de camarute, e drept, fiecare cu rostul sau.
Mama nu mai este Dumnezeul nostru, ci un om supus greselii pe care invatam sa il iubim, sa il iertam, sa il ascutam sau sa il judecam pana pana il inchidem intr-o incapere prin care mai intram din cand in cand, cand viata ne mai lasa din stransoarea sa.
Avem o camaruta pentru furiile dezlantuite sau tinute in frau, una pentru suferintele care ne-au ajutat sa ne maturizam sau sa colectionam frustrari, o alta pentru iubirile care pompeaza sange in inima, una pentru singuratatile dorite sau fortate, una pentru nimicurile si plictiselile de zi cu zi, una pentru uratul din noi si multe altele in care fiecare isi depoziteaza toate emotiile si starile pe care le poarta dupa sine, fie ca ii mai sunt de folos sau nu.
Si asa ne gasim in incaperea pe usa careia scrie “nu am chef azi”, in cea in care starea de spirit se schimba atat de des, incat creste sau scade temperatura si in celelalate incaperi sau in cea in care propria viata pare o continua sursa de nemultumire.
Dar, indiferent de incaperea sufletului in care nimerim intr-o zi, orice calator cu experienta prin aceste incaperi recomanda sa nu zabovim prea mult.
Ne intalnim cu prima iubire, cu prieteni pe care i-am pierdut, cu animalul de companie care intr-o buna zi a fugit de acasa, cu bunicul ai carui ochi albastri se reflecta acum in cer, cu prima reusita si primul “m-ai dezamagit”, cu prima ratacire de mana calda a mamei, cu prima calatorie prin incaperile sufletului altora.
Sunt intalniri care, din cand in cand, rup barierile dintre incaperi si ne regasim, din nou, in mijlocul unei singure incaperi.
Ne privim atunci in proprii ochi reflectati in geamul care da spre exteriorul nostru si ne suntem datori sa recunoastem daca am invatat sa traim cu noi in fiecare dintre incaperile sufletului fara a simti ca ne sufocam.
.
|