Cum ar fi sa-ti reconstitui universul magic al copilariei? Cum ar fi sa iti multiplici vocea interioara pana capata nuante din vocile stramosilor (vocea bunicilor, vocea mamei, vocea tatalui)? Cum te-ai simti sa retraiesti primul tau contact fizic cu moartea? Dar cu durerea pricinuita de clestele colectivitatii si al conformismului, care iti smulge fasii din personalitate pentru a te modela dupa tiparele normelor sociale? Spectacolul “Tinuturile joase”, regizat de Mihaela Panainte, dupa textul Hertei Muller, naste astfel de intrebari si le multiplica pana la durere si la esenta sinelui.

“Tinuturile joase” e, dincolo de orice, un spectacol de imagine si de stare nuantata pana i se dezvaluie si cele mai subtile intelesuri. Regizoarea Mihaela Panainte se foloseste de uneltele teatrului postdramatic pentru a pune in imagini si in miscare, in gesturi poezia din textul Hertei Muller. Fragmentarea discursului, repetitivitatea fac din spectacol unul care te prinde ca intr-un exercitiu de hipnoza si te impinge spre rememorarea propriei vieti.

“In povestirile din volumul «Tinuturile joase», Herta Muller descrie, in aparenta, nu mai mult decat un sat. Un sat care contine toate satele «svabesti» din Banat. Satul acesta e privit din perspectiva unui copil. Fara intentia declarata de a explora trecutul personal, Herta Muller readopta perceptia copilului de odinioara. Noteaza privirile, gesturile, miscarea, spaimele si inchipuirile copiilor, confruntandu-le cu modul de a se comporta al adultilor. Herta Muller scrie de parca tocmai s-ar fi desteptat intr-o imparatie a cruzimii... Autoarea revine repetat la o serie de evenimente apasatoare, care totusi nu mira si nu indigneaza pe nimeni din acest univers rural. Copilul este singurul revoltat“,

scria criticul Friedrich Christian Delius.

Si, intr-adevar, inocenta si cruzimea, suferinta si bucuria in stare pura, ritualul, imaginarul, cutumele, superstitiile se furiseaza si in fiecare gest al actorilor pe care Mihaela Panainte i-a distribuit in spectacolul de la Nationalul iesean. Miscarile repetitive, tiparele unor personalitati schizoide, cuvintele care se rostogolesc in propriul ecou, dedublarea suferita de personajul central care se priveste pe sine cand din exterior, cand din interior expun ritualul, imaginarul, cutumele si magicul unei interpretari extrem de personale.

Foto Odin Moise

In “Tinuturile joase”, orice sunet, orice imagine, orice obiect folosit isi are rolul sau determinant in curgerea povestilor dinspre actori inspre public. Nimic nu este de prisos, la fel cum nimic nu pare sa lipseasca, totul este tinut sub control, atat la nivel de joc scenic, cat si la nivel de scenografie. De altfel, si textul Hertei Muller este din plin exploatat de regizoare, chiar daca spectacolul abunda si in miscari coregrafice si in dezlantuiri de sunete si note muzicale.

Apeland la textul Hertei Muller, Mihaela Panainte reconstituie atmosfera rurala, arhaismul si stereotipiile comportamentale ale oamenilor care locuiesc la sat folosindu-se de forta si de mastile corului antic (fetele pictate in alb), dar si de obiecte-simbol cum ar fi naframa alba, urciorul in care apa se adaposteste ca intr-un microunivers inainte de a fi folosita in baile care curata praful intamplarilor si activitatilor de peste zi, lampa. De asemenea, felul in care ii asaza pe actori in scena si le distribuie replicile ii permite sa uneasca mai multe voci intr-una singura pentru ca apoi sa le lase sa isi redescopere individualitatea. De la tonul colectiv, la vocea extrem de personala a unei copile care se maturizeaza, emotiile ies din gurile si trupurile actorilor ca ramele din pamant si isi cauta apa in care sa se scalde pana vor fi inghitite de alte vietati in cautare de hrana.

Foto Odin Moise

Scenografic, spectacolul Mihaelei Panainte isi construieste axa pe careul cu apa, scaune si jocuri de lumini. Simplitatea incarcata de semnificatii ii serveste de minune spectacolului. Fluiditatea apei, dualitatea sa, cand oglinda a linistii si incremenitului, cand neliniste si tumult, rolul scaunelor de a odihni si de a reaseza spatiul, paloarea sau violenta luminii ii ajuta pe actori sa se miste in scena, sa se elibereze de cuvinte si gesturi.

Mergand pe aceeasi linie a simplitatii, actorii poarta in “Tinuturie joase” camasi albe si cizme de cauciuc, tinute cum nu se poate mai potrivite pentru a reda fragilitatea liniei care desparte normalitatea de nebunie, stabilitatea materiala si mentala de incertitudinea pe care o aduce revarsarea de apa peste cotidian. Totusi, personajul central interpretat de Malina Lazar, cel mai expus la sine si la judecata celorlalti, se misca descult prin apa din spatiul scenic, semn ca umbla prin lume fara protectia pe care ti-o asigura normele sociale, ca inocenta si nevoia de a fi in contact direct cu elementele esentiale ale vietii ii stapanesc inca intreaga fiinta.

Foto Odin Moise

Cu o scenografie semnata de artistul plastic Dan Istrate si pe coregrafia Oanei Sandu, Mihaela Panainte reuseste in aceasta adaptare dupa textul Hertei Muller sa imbine performance-ul cu teatrul vorbit pentru a crea un spectacol echilibrat, un spectacol in care orice cuvant are o sustinere in gestual, muzical si coregrafic, iar tehnica repetitivitatii nu esueaza in a sublinia detaliul, fara a obosi.

“Tinuturile joase” e un spectacol al cautarilor, al indentitatii expuse colectivitatii, un spectacol care confectioneaza live baloane de sapun in care isi iau zborul visele copilariei pentru a se sparge in vartejul starnit de vantul maturizarii, un spectacol in care oniricul se amesteca cu realitatea si prozaicul cu liricul, un spectacol despre noi, despre nevoia de a apartine, de a ne povesti, de a ne aminti despre adevaratul sine, de a ne pierde in ancestral, un spectacol in care tensiunea emotionala se acumuleaza cu fiecare gest, cu fiecare tipat, cu fiecare cuvant rostit anapoda si se descatuseaza spre final in dansul interior provocat de bataiele de toba care par sa vina de undeva din alta viata.

Foto Odin Moise