Liniștea dinaintea rostirii unui cuvânt, primul sau ultimul pe lumea asta, fluiditatea apei și stările pe care aceasta le înmagazinează, colectivitate versus individualitate, inocență versus maturizare. Toate acestea îmbracă ca un ambalaj cu straturi ce par să nu se mai sfârșească spectacolul „Ținuturile joase”, regizat de Mihaela Panainte pentru Teatrul Național din Iași.
Cum ar fi să-ți reconstitui universul magic al copilăriei? Cum ar fi să îți multiplici vocea interioară până capătă nuanțe din vocile strămoșilor (vocea bunicilor, vocea mamei, vocea tatălui)? Cum te-ai simți să retrăiești primul tău contact fizic cu moartea? Dar cu durerea pricinuită de cleștele colectivității și al conformismului, care îți smulge fâșii din personalitate pentru a te modela după tiparele normelor sociale? Spectacolul “Ținuturile joase”, regizat de Mihaela Panainte, după textul Hertei Müller, naște astfel de întrebări și le multiplică până la durere și la esența sinelui.
“Ținuturile joase” e, dincolo de orice, un spectacol de imagine și de stare nuanțată până i se dezvăluie și cele mai subtile înțelesuri. Regizoarea Mihaela Panainte se folosește de uneltele teatrului postdramatic pentru a pune în imagini și în mișcare, în gesturi poezia din textul Hertei Müller. Fragmentarea discursului, repetitivitatea fac din spectacol unul care te prinde ca într-un exercițiu de hipnoză și te împinge spre rememorarea propriei vieți.
“În povestirile din volumul «Ținuturile joase», Herta Müller descrie, în aparență, nu mai mult decât un sat. Un sat care conține toate satele «șvăbești» din Banat. Satul acesta e privit din perspectiva unui copil. Fără intenția declarată de a explora trecutul personal, Herta Müller readoptă percepția copilului de odinioară. Notează privirile, gesturile, mișcarea, spaimele și închipuirile copiilor, confruntându-le cu modul de a se comporta al adulților. Herta Müller scrie de parcă tocmai s-ar fi deșteptat într-o împărăție a cruzimii… Autoarea revine repetat la o serie de evenimente apăsătoare, care totuși nu miră și nu indignează pe nimeni din acest univers rural. Copilul este singurul revoltat“, scria criticul Friedrich Christian Delius.
Și, într-adevăr, inocența și cruzimea, suferința și bucuria în stare pură, ritualul, imaginarul, cutumele, superstițiile se furișează și în fiecare gest al actorilor pe care Mihaela Panainte i-a distribuit în spectacolul de la Naționalul ieșean. Mișcările repetitive, tiparele unor personalități schizoide, cuvintele care se rostogolesc în propriul ecou, dedublarea suferită de personajul central care se privește pe sine când din exterior, când din interior expun ritualul, imaginarul, cutumele și magicul unei interpretări extrem de personale.
Regizoarea alege să lucreze pentru “Ținuturile joase” cu actori tineri, Mălina Lazăr, Ștefania Sandu, Horia Veriveș, Ionuț Cornilă, Andrei Grigore Sava, Radu Homiceanu, Alexandru Gușă, Sara Tayari, Marian Alexandru Chiculiță și îi dă în grijă personajul central Mălinei Lazăr. Aceasta reușește să îi imprime, cu atenție la detalii și fără să se arunce în apele tulburi ale exacerbării gestuale și lingvistice, fragilitatea și forța care se întrepatrund paradoxal și, totuși, atât de firesc.
În “Ținuturile joase”, orice sunet, orice imagine, orice obiect folosit își are rolul său determinant în curgerea poveștilor dinspre actori înspre public. Nimic nu este de prisos, la fel cum nimic nu pare să lipsească, totul este ținut sub control, atât la nivel de joc scenic, cât și la nivel de scenografie. De altfel, și textul Hertei Müller este din plin exploatat de regizoare, chiar dacă spectacolul abundă și în mișcări coregrafice și în dezlănțuiri de sunete și note muzicale.
Apelând la textul Hertei Müller, Mihaela Panainte reconstituie atmosfera rurală, arhaismul și stereotipiile comportamentale ale oamenilor care locuiesc la sat folosindu-se de forța și de măștile corului antic (fețele pictate în alb), dar și de obiecte-simbol cum ar fi năframa albă, urciorul în care apa se adăpostește ca într-un microunivers înainte de a fi folosită în băile care curăță praful întâmplărilor și activităților de peste zi, lampa. De asemenea, felul în care îi așază pe actori în scenă și le distribuie replicile îi permite să unească mai multe voci într-una singură pentru ca apoi să le lase să își redescopere individualitatea. De la tonul colectiv, la vocea extrem de personală a unei copile care se maturizează, emoțiile ies din gurile și trupurile actorilor ca râmele din pământ și își caută apa în care să se scalde până vor fi înghițite de alte vietăți în căutare de hrană.
Scenografic, spectacolul Mihaelei Panainte își construiește axa pe careul cu apă, scaune și jocuri de lumini. Simplitatea încărcată de semnificații îi servește de minune spectacolului. Fluiditatea apei, dualitatea sa, când oglindă a liniștii și încremenitului, când neliniște și tumult, rolul scaunelor de a odihni și de a reașeza spațiul, paloarea sau violența luminii îi ajută pe actori să se miște în scenă, să se elibereze de cuvinte și gesturi.
Mergând pe aceeași linie a simplității, actorii poartă în “Ținuturile joase” cămăși albe și cizme de cauciuc, ținute cum nu se poate mai potrivite pentru a reda fragilitatea liniei care desparte normalitatea de nebunie, stabilitatea materială și mentală de incertitudinea pe care o aduce revărsarea de apă peste cotidian. Totuși, personajul central interpretat de Mălina Lazăr, cel mai expus la sine și la judecata celorlalți, se mișcă desculț prin apa din spațiul scenic, semn că umblă prin lume fără protecția pe care ți-o asigură normele sociale, că inocența și nevoia de a fi în contact direct cu elementele esențiale ale vieții îi stăpânesc încă întreaga ființă.
Din corul de personaje care întruchipează colectivitatea se mai desprind câteva voci care impresionează prin diversitate, atunci când își recuperează individualitatea: Andrei Sava prin felul în care mușcă din cuvinte și se joacă cu ele până își pierd sensul sau își capătă adevăratul sens, ca atunci când un copil încearcă tonalități noi, Horia Veriveș care imprimă în jocul său note de grotesc, de groază și urât încremenite în fibrele corpului și în privirea care supradimensionează ochii și realitatea.
Cu o scenografie semnată de artistul plastic Dan Istrate și pe coregrafia Oanei Sandu, Mihaela Panainte reușește în această adaptare după textul Hertei Müller să îmbine performance-ul cu teatrul vorbit pentru a crea un spectacol echilibrat, un spectacol în care orice cuvânt are o susținere în gestual, muzical și coregrafic, iar tehnica repetitivității nu eșuează în a sublinia detaliul, fără a obosi.
“Ținuturile joase” e un spectacol al căutărilor, al identității expuse colectivității, un spectacol care confecționează live baloane de săpun în care își iau zborul visele copilăriei pentru a se sparge în vârtejul stârnit de vântul maturizării, un spectacol în care oniricul se amestecă cu realitatea și prozaicul cu liricul, un spectacol despre noi, despre nevoia de a aparține, de a ne povesti, de a ne aminti despre adevăratul sine, de a ne pierde în ancestral, un spectacol în care tensiunea emoțională se acumulează cu fiecare gest, cu fiecare țipat, cu fiecare cuvânt rostit anapoda și se descătușează spre final în dansul interior provocat de bătăile de tobă care par să vină de undeva din altă viață.
Foto Odin Moise
