Postmodernismul este ca un copil cu suprapotențial, dar un copil dificil, prieten cu paradoxul, cu diversitatea, cu trecerile de la un registru emoțional la altul. Și atunci când se răsfrânge asupra unui spectacol de teatru, postmodernismul sâcăie înțelesurile ascunse, încurajează fragmentarea și își revendică evoluția tehnologică, utilizând mașinăriile moderne ca pe jucării, într-un spațiu de joacă limitat doar de absența imaginației.
Domnul Swedenborg vrea să viseze, spectacol închegat după un scenariu dramatic semnat de către Mihai Măniuțiu și prezent în programul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași începând cu 28 aprilie 2013, își însușește postmodernismul dramatic ca pe un alter ego. Îmbracă hainele unui musical, dar își arată din când în când, cu o frecvență care se întețește pe măsura desfășurării non-acțiunii și intrării personajelor în scenă, nurii discursului filosofico-existențialist.
Ca să înțelegi piesa lui Mihai Măniuțiu sau măcar ca să încerci să pătrunzi în universul personajului central al spectacolului său, omul de știință Emanuel Swedenborg, este necesar să te împrietenești cu personajele care lipesc scenele între ele cu grija, curiozitatea și istețimea unui amator de puzzle-uri. Aceste două personaje se află la poli opuși: pe de o parte îl avem pe povestitorul-biograf al vieții savantului, deschis și cu poftă de vorbit, iar pe de altă parte își face simțită prezența misterioasă, tăcută, la fiecare câteva minute și chiar secunde, femeia-roșie, un soi de ființă ireală, de pe altă planetă, demnă de cele mai halucinante și îndrăznețe vise, plăsmuire perfect compatibilă cu legile gravitației universului postmodernist. Fără doar și poate, povestitorul-biograf și femeia-roșie întruchipează realul și oniricul din viața lui Swedenborg.
De asemenea, te izbește de cum intri în Sala Teatru la Cub, sala ideală pentru un astfel de spectacol, faptul că în Domnul Swedenborg vrea să viseze, fiecare element al punerii în scenă spune o poveste: decorul, coloana sonoră, personajele, costumele. Și chiar dacă aceste povești își testează limitele și o iau din când în când spre înțelesuri diferite, niciodată nu se pierd unele de altele, formează un întreg.
Ingredientul principal al scenariului dramatic gândit de către Mihai Măniuțiu poartă pe eticheta ambalajului descrierea „viața și personalitatea omului de știință Emanuel Swedenborg”. De aceea, cei care nu au citit nimic înainte de vizionarea spectacolului, se vor simți oarecum copleșiți de complexitatea, paradoxul și haoticul din felul de a fi al acestuia. Născut în Suedia la sfârșitul secolului al XVII-lea, Emanuel Swedenborg, supranumit de către Balzac „Buddha al Nordului”, s-a dovedit a fi, atât pentru contemporani, cât și pentru urmași, una dintre cele mai misterioase personalități ale Scandinaviei, o individualitate care a îmbinat cu originalitate fascinația pentru știință, cu cea pentru politică, filosofie și teosofie. De altfel, Cartea de vise a lui Emanuel Swedenborg este o lectură de bază pentru înțelegerea în profunzime a punerii în scenă de la naționalul ieșean.
Ca structură, musical-ul lui Mihai Măniuțiu se fragmentează în 26 de capitole, folosindu-se, așadar, de tehnica ficțiunii, a romanului pentru a-și dezasambla conținutul. Astfel, pe un ecran mare, asemănător celor utilizate pentru serile de film în aer liber, apare scris titlul fiecărui capitol pe care povestitorul-biograf îl citește cu îndemânarea unui crainic de televiziune. Rând pe rând, spectatorii sunt pregătiți pentru un număr inedit de muzică, dans, meditație filosofică ca într-un spectacol de magie, iar complexitatea dezvăluirilor crește capitol după capitol. Dacă în Capitolul 1 li se citește câte ceva din biografia lui Emanuel Swedenborg, începând cu Capitolul 2 – Întunericul, ițele reprezentației scenice se complică după cum urmează: Capitolul 3 – Servantele declară dragostea, Capitolul 4 – Domnul Swedenborg doarme, Capitolul 5 – Domnul Swedenborg nu vrea să se trezească, Capitolul 6 – Coșmarul, Capitolul 7 – Trezirea lui Swedenborg, Capitolul 8 – Lamentații, Capitolul 9 – Ceas greu, Capitolul 10 – Sensul, ah sensul!, Capitolul 11 – Despre Câmpiile Elizee, Capitolul 12 – Unde-i sufletul, ah, de am ști!, Capitolul 13 – Demonul, Capitolul 14 – O primă aproximare a îngerescului, Capitolul 15 – Cuiul, Capitolul 16 – Un act de curaj al domnului Swedenborg, Capitolul 17 – Scuze și explicații, Capitolul 18 – Imnul swedenborgian, Capitolul 19 – Jurământul Iluminatului Swedenborg, Capitolul 20 – O criză a domnului Swedenborg, Capitolul 21 – Intermezzo, Capitolul 22 – Discurs asupra metodei sau pentru acest episod direcțiunea teatrului își cere scuze, Capitolul 23 – Teatru postdramatic, Capitolul 24 – În zbor cu o farfurie, Capitolul 25 – Domnul Swedenborg nu e nebun, Capitolul 26 – Elogiu lui Swedenborg.
Spectacolul lui Mihai Măniuțiu în întregul său se joacă inteligent, așadar, atât cu structurile fixe, cât și cu improvizația. Personajul principal, savantul excentric interpretat de către actorul Radu Ghilaș, își permite luxul de a-și expune atât latura de cercetător, cât și pe cea de visător, întrucât are la îndemână toate mijloacele necesare. Laboratorul său, un spațiu de neînțeles pentru un om obișnuit care se trezește în fiecare dimineață între patru pereți mobilați cu strictul necesar pentru nevoile cotidiene, este un loc în care nebunia se simte ca în leagăn, ludicul își dă coate, din când în când, cu revelația și visarea domină ca o regină a spiritului creativ. Adrian Damian, cel care a gândit decorurile din Domnul Swedenborg vrea să viseze, nu se sfiește să îmbine elemente din lumea copilăriei cu elemente din fascinanta lume a științei și să încarce spațiul scenic cu obiecte care aparent nu au legătură între ele, încurajat fiind de legile permisive ale postmodernismului. Un tobogan din plastic, tuburi în culori fosforescente, eprubete, trei cranii metalice închise în câte o vitrină, reprezentând fiecare o etapă în viața omului și savantului Swedenborg, un ecran TV, divanul pe care își face somnul încărcat de vise revelatorii același geniu scandinav sunt câteva dintre elementele care dau contur poveștii imaginate de către talentatul regizor român Mihai Măniuțiu.
Dar Domnul Swedenborg vrea să viseze nu este doar o piesă de teatru. În structura sa se regăsesc jocurile de lumini ale unei seri disco, umorul unui stand-up comedy de calitate, mișcările din picior și numerele muzicale specifice cabaretului. Toate acestea au solicitat efortul și imaginația unei întregi echipe. Dacă avem îndoieli în această privință, afișul ne anunță că de muzică s-a ocupat Adrian Damian, de costume Valentin Codoiu, de coregrafie Vava Ștefănescu și de lumini Lucian Moga. Și, indiferent dacă ne sună sau nu cunoscute aceste nume, la finalul reprezentației se poate afirma fără teamă de a greși că în Sala Teatru la Cub acești oameni au dat viață unei lumi paralele cu cea de dincolo de intrare, o lume fascinantă, o lume încărcată de mister și de bucuria de a fi altfel.
Spectacolul nu ar avea, însă, savoarea meritată dacă distribuția nu ar fi și ea una pe măsura textului, a muzicii, a coregrafiei, a jocului de lumini și a scenografiei. Se remarcă, în rolul povestitorului-biograf, Cosmin Maxim, un actor tânăr, cu suficiente resurse de energie pentru a „modera” spectacolul, a cânta și a dansa până la epuizarea poveștii. Vocea îi este jucăușă și face față diverselor tonalități, picioarele îl țin și pentru ritmurile cele mai alerte, iar ușurința cu care interacționează cu celelalte personaje îl apropie de public suficient de mult pentru a-și însuși o parte din aplauzele de final.
Alături de Cosmin Maxim, actorul Radu Ghilaș își testează limitele limbajului non-verbal, în pielea lui Swedenborg. Pentru că este mai mult decât evident că rolul său este un rol de stare. Prin felul în care se așază pe canapea, prin gesturile cu care își aprobă sau își îndepărtează servantele, prin expresia pe care o afișează în momentele în care i se povestește viața, își arată publicului adevărata personalitate. Rolul lui Swedenborg este un rol greu, rol pe care actorul Radu Ghilaș îl joacă convingător.
Nici rolul servantelor-coriste nu este unul ușor. Vocea lor trebuie să facă față provocărilor partiturii muzicale care trece atât prin muzica de cabaret, cât și prin rhythm and blues. Mihai Măniuțiu le-a ales pe actrițele Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea și Alina Mîndru pentru a acompania pe note muzicale nebunia creativă a imprevizibilului și creativului Swedenborg și nu a supralicitat. Actorul Doru Aftanasiu are și el un rol ofertant și solicitant. Nu se hotărăște dacă să îi fie sau nu asistent povestitorului-biograf, dar cu siguranță îi place să iasă în evidență și se bălăcește în culoare și excentricitate. Smulgerea zâmbetelor de pe fața concentrată a spectatorilor este, oricum, specialitatea sa.
După minutele care îi sunt rezervate, musical-ul Domnul Swedenborg vrea să viseze lasă în sala goală ecoul aplauzelor prelungite până la epuizarea energiei palmelor și își face loc printre piesele de colecție ale naționalului ieșean. Da, spectacolul lui Mihai Măniuțiu este un spectacol care uimește, care nedumerește, care răscolește, care bucură și care naște semne de întrebare. Dansul dezlănțuit, interpretările muzicale ale unui destin care a făcut istorie, exotismul și excentricitatea unor personaje, trimiterile către realitatea românească lasă urme în trăitul fiecăruia dintre cei prezenți în sală.
