Stimată doamnă, pentru cei care nu v-au citit cartea de memorii, ați putea spune câte ceva despre originile părinților dvs. și despre modul în care s-au cunoscut?

Părinții mei s-au cunoscut când erau copii de vreo zece ani. Mama mea, Wendy, locuia la Sinaia cu părinții ei: tatăl englez, iar mama săsoaică. Bunicii mei aveau un hotel numit „Vila Carola”, după numele bunicii mele. Tatăl meu venea acolo cu părinții lui, în vacanță.

Care sunt primele amintiri care vă vin în minte când vă gândiți la tatăl dvs.?

Primele amintiri alături de tata sunt pe treptele casei din Sinaia, vila Wendy, construită pentru mama de părinții ei. Aveam vreo doi ani și jumătate și totul mi se părea enorm. Am locuit acolo până la venirea comuniștilor. Apoi ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o moșie de la părinții lui și, într-un final, înainte să venim în Anglia, am locuit lângă București, la Andronache. Am puține amintiri cu tata. Când eu aveam patru ani, el a fost trimis în domiciliu forțat. Apoi, părinții mei au divorțat de formă, iar noi am venit în Anglia. Divorțul nu ne-a afectat pe noi, copiii, fiindcă eram prea mici să ne dăm seama că așa au făcut. Am fost întotdeauna iubită, iar părinții mei au rămas cu o prietenie remarcabilă.

Plecarea în Anglia a reprezentat, practic, o desprindere de trecut.

Întâi au plecat în Anglia bunicii noștri. Erau în vârstă deja, aveau 70 și ceva de ani. Îmi amintesc cum așteptam cu nerăbdare scrisorile bunicii și mă uitam la timbrul englezesc cu Regina Elisabeta a Marii Britanii. Începusem să-mi dau seama că trăim într-o țară unde multe lucruri nu se permiteau și unde ne e frică de toate. Visam la o libertate despre care ne șoptea mama și ne durea că nu putem fi cu tata în fiecare zi. Aveam 11 ani când am ajuns la Londra.

Trăiam toți într-o singură cameră și aveam foarte puțini bani. Eram triști, nu știam dacă o să-l mai revedem vreodată pe tata. O vedeam însă pe mama ușurată, ca și cum s-ar fi lepădat de o haină de fier. Începeam să simt ce înseamnă să fii liber. Am înțeles, târziu, marele sacrificiu pe care l-au făcut părinții noștri, pentru ca noi să avem posibilitatea să creștem normal.

Iradiați o lumină și o seninătate de înger. Cum ați depășit marile încercări prin care ați trecut?

Eu sunt cum sunt datorită iubirii părinților mei. Momentele grele le-am depășit cu credința în Dumnezeu, care mi-a fost încurajată din copilărie. Apoi, tatăl meu era de un optimism desăvârșit. Avea întotdeauna un răspuns bun, nimic nu i se părea imposibil. M-a făcut să cresc privind mai mult lumina vieții și potențialul de a face bine.

Ce s-a întâmplat cu mama dvs., după instalarea la Londra?

Mama a refuzat să intre în altă căsătorie. Îl iubise mult pe tata și suferise prea tare. Și-a umplut însă timpul cu muzica, arta și ski-ul. Avea o natură pozitivă și plină de umor.

La cât timp l-ați reîntâlnit pe tatăl dvs.?

L-am revăzut după 17 ani. Locuiam în Edinburgh și cei patru copii ai mei erau foarte mici: 2, 3, 4 și 5 ani. Primul lucru pe care ni l-a spus e că nu vrea să ne plictisească cu filosofia lui. Voia să trăiască alături de mine și de cei mici, făcând lucruri normale: cumpărături, vizite, lecții de școală. Era foarte interesat de toate. Sigur că filosofia lui, care era parte integrantă din el, se simțea în felul în care ne vorbea și ne sfătuia. Mai târziu, când a venit a treia și ultima oară la noi, copiii mei erau adolescenți de 14, 15, 16 și 17 ani. S-a arătat foarte interesat de felul în care se dezvoltă și voia să știe ce gândeau, cum își vedeau viitorul, ce voiau să facă în viață.

Discuta cu dvs. despre cercul de prieteni, despre situația care era în România?

Niciodată nu am știut cât de mult a suferit tata. Oricând îl vedeam era drăguț, senin și iubitor. Am înțeles prin ce a trecut abia din cărțile publicate după moartea lui. Ce multă demnitate avea iubitul meu tata! Când venea în Anglia, nu prea vorbea de prietenii de acolo, fiindcă era ocupat cu viața noastră. De tinerii din România ne spunea cu tristețe că nu au libertatea să învețe ce vor. Doar cu mama discuta despre prietenii lor. Iar cu fratele meu, Răzvan, vorbea îndelung despre chestiuni spirituale, încercând să-l descopere astfel pe Părintele Rafail și să înțeleagă de ce a devenit călugăr.

Referitor la fratele dvs., cum a luat hotărârea de a se dedica vieții monahale? Ce părere avea tatăl dvs. despre acest lucru?

Tata a fost cam dezamăgit la început, când a aflat că fiul lui a renunțat la cariera academică. Dar, după ce au stat de vorbă, s-a liniștit. Fratele meu studiase Medicina la Paris. Voia să se facă doctor, însă a descoperit ortodoxia într-o biserică românească din Paris și a simțit că Maica Domnului îl cheamă să-și regândească viața. Când a ajuns la Mănăstirea din Essex, toate întrebările și frământările sale au încetat.

Se știe că tatăl dvs. era un om elegant, manierat. Vă amintiți să-l fi văzut vreodată supărat sau neîngrijit?

Niciodată, nici când era numai cu noi, acasă. Tata era întotdeauna politicos și prietenos cu cei din jur. Îl țin minte îmbrăcat întotdeauna cu cămașă, cravată, costum sau cu jachetă de vară, în orice împrejurare, dar mai ales când mergea să țină lecții în oraș.

Avea anumite slăbiciuni culinare?

Câteodată, tata zicea despre el că este un papă-lapte, la modul propriu. Când venea pe la noi, în Anglia, ne pregăteam să avem lapte și brânză din destul pentru el. Altminteri, îi plăcea tot ce îi dădeam de mâncare. Dacă îl întrebam cum îi place cafeaua, dulce sau amară, îmi răspundea: „Cum vrei tu”!

Am citit că mama dvs. i-a cultivat dragostea pentru muzica clasică. Avea preferințe muzicale?

Tatălui meu îi plăcea Bach foarte mult. Când a venit la noi, în 1983, mama a vrut să-l delecteze pe tata cu o bucată muzicală, Mahler – Simfonia nr. 4, care nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim numai noi trei și să ascultăm împreună această splendidă simfonie!

După cum știți, e în obiceiul românilor să sărbătorească numele de sfinți. Îi plăcea să fie sărbătorit de ziua onomastică?

Nu prea știu, dar mama întotdeauna îi trimitea o felicitare. Dădea importanța cuvenită sărbătorilor. După ce am plecat din țară, îmi telefona în fiecare an de ziua mea de naștere și asta era cel mai grozav cadou pentru mine, fiindcă așteptam cu foarte mare drag să-i aud vocea. Și el, drăguțul, își cerea mereu iertare că nu-mi poate trimite ceva special. Uneori, mai reușea s-o facă prin oamenii care veneau aici. Mi-a trimis odată un costum național din regiunea Câmpulungului. Mai târziu, când a devenit bunic, trimitea păpuși îmbrăcate în costum național, cărți cu povești pentru copii, un fluier din lemn pentru băiatul meu. Când îl întrebam ce să-i trimitem noi, ne spunea că nu are nevoie de nimic, numai de cărți. Dar de asta se ocupa mama. Era fericit să știe că poate să fie un tată bun și să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viața faptul că nu a putut să ne vadă crescând și să ne fie un tată adevărat, ca toți ceilalți.

Cum era în familia Noica de Crăciun?

Am petrecut un singur Crăciun cu tata, la Câmpulung. Parcă văd și azi cum făceam globuri pentru pom din staniolul păstrat de la tabletele de ciocolată. Aveam vreo 9-10 ani și tata mi-a dat un pic de țuică într-o căniță mică și mi-a spus să mai aștept câteva minute, până la miezul nopții, înainte s-o beau. Eu nu am ascultat și am băut-o, așa că am ratat întâmplările care au urmat. Colinde nu-mi amintesc să fi auzit, nu prea aveam voie în anii aceia. Însă de sărbătorit, sărbătoream și ne bucuram întotdeauna. Tata și mama făceau mari sacrificii financiare să ne cumpere câte ceva, cât de mic: un caiet și un creion nou, niște ciocolată, o carte. Țin minte că atunci am primit „Fram, ursul polar”.

Ne puteți spune cum ați primit vestea tragicului sfârșit al lui Noica?

În 2 decembrie 1987, ne aflam cu niște prieteni în Devon. Mama îi cunoștea și mi-a telefonat acolo, să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este în spital, a căzut și are ceva la un șold. Urma să fie operat în câteva zile. Două zile mai târziu, mama a telefonat la serviciu, dar a vorbit doar cu șeful meu. Acesta m-a dus acasă când am terminat lucrul. Și doar atunci mi-a spus că mama a primit telefon din România și i s-a spus că a murit tata. Îi ceruse șefului meu să mă lase să îmi termin treaba, să mă ducă acasă și, de abia atunci, în liniște, să-mi dea trista veste. M-am simțit trăsnită ca de fulger și am vrut să mă duc în țară. Dar n-am putut obține pașaport în două zile. În schimb, m-am dus imediat la Mănăstirea din Essex, la fratele meu. Mama locuia în apropiere. Am ținut toți trei o liturghie și am făcut parastas pentru tata, în același timp cu înmormântarea lui în țară, la schitul Păltiniș.

Interviul a fost realizat de Carmen T. Grigore și este extras din volumul Pași spre comoara din suflet, apărut la Editura Lorilav, 2010.