La vârsta sa, zâmbetul îi este lipiciul în relațiile cu cei din jur, în șolduri i se pot ghici urmele lăsate de cei 3 copii născuți acasă, cu moașa, buzele strălucesc, dar nu acceptă rujul, ochii te citesc și îți asilimilează mult din înțeles, urechile știu să îți asculte adevăratele dorințe, iar glasul moale, de femeie sfătoasă, îți spune exact ceea ce vrei să auzi.
De când se știe vinde flori.
A început la prăvălia bunicii, în diminețile de vară.
În loc să se joace toată ziua ca ceilalți copii, preferă să aleagă cu atenție cele mai proaspete flori și să își imagineze câte o poveste despre cei care le cumpărau.
Și prima parte din viață i-a trecut printre flori, fără prea multe studii, fără povești personale impresionante.
A avut o singură iubire ale cărei urme în prezent sunt cei trei copii despre care știe mult mai puțin decât știe despre clienții săi.
Îi place să-i asculte pe ceilalți.
Oamenii vin să cumpere flori, de cele mai multe ori pentru că se simt vinovați, obligați, triști sau îndrăgostiți și este imposibil să nu le scape câte o frântură din propria viață.
De exemplu, pe fata aceea atât de absentă și, totuși atât de plină de viață pe care a întâlnit-o când lucra într-un spital de boli psihice nu o va uita cât va trăi.
S-a legat între ele o prietenie care sfidează timpul, statutul social, educația, vârsta.
Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai încărcat de viață jupuită de stratul de conveniență.
A ajuns acolo din întâmplare, într-o perioadă în care răutatea gratuită a vecinei care îi era și concurentă a îndepărtat-o de oameni și de poveștile lor și a vândut flori personalului, pacienților și vizitatorilor timp de doi ani.
„Locul de așteptare”, antecamera din fața biroului managerului, era locul său preferat, încărcat de atâtea emoții și liniște ținută sub control, încât te atrăgea ca un magnet, mai ales dacă iubeai oamenii și poveștile lor.
Stătea acolo și asculta minute în șir, trăgând cu urechea la frânturi de conversații în care nu era implicată sau aruncând replici capcană celor pe care îi simpatiza la prima vedere.
Într-una dintre zilele în care își savura pauza în „locul de așteptare”, a întâlnit-o pe ea.
Din întrebările pe care le punea celor din jur a reieșit că nu era acolo în calitate de pacientă, ci venise să vadă pe cineva, pe cineva extrem de apropiat, după cum s-a simțit în vibrația din vocea sa.
Florăreasa a îndrăgit-o pe loc și s-a oferit să o îndrume.
Era evident că fata venise pentru prima dată acolo și că locul acela îi stârnea o suferință profundă.
După nici cinci minute, florăreasa și fata erau prietene, iar fata, o neîndemânatică când venea vorba de controlul cuvintelor, a început să scape frânturi din propria viață.
Venise pentru bărbatul pe care îl iubea până la suferință, bărbat care într-o zi se trezise fără să se mai recunoască, deși știa cine este și care a trebuit internat.
Iubirea pentru el îi stârnea fetei, pe lângă suferință, o tandrețe incomensurabilă și o nevoie aproape patologică de a-i reconstitui viața pentru a i-o povesti și a-l face să se dorească așa cum este, de fapt.
Bărbatul avea zile când nu o recunoștea, iar ca străină nu îi intra deloc în grații.
Dimpotrivă.
O privea cu răutate și îi întorcea spatele, prefăcându-se că fumează, deși era nefumător și firește că nici nu avea țigări în dotare.
Fumătorul era alter ego-ul său pentru momente ca acestea.
Se întâmplă, însă, uneori, deși destul de rar, să aibă momente de luciditate în timpul acestor crize de înstrăinare.
În acele momente o mângâia pe păr și îi spunea: „fetițo, noi doi vom prinde multe răsărituri împreună și vom înfrunta multe apusuri” și o ținea de mână, îi vorbea despre orice până se pierdea din nou în nebunia lui.
De câte ori nu și-a zis că e ultima zi când se mai apropie de el.
Dar pur și simplu dorința de a-i fi alături era mai puternică.
Dorința și acel amestec de ciudă, iubire, încăpățânare, senin și întunecat din sufletul său.
Florăreasa aceea rotofeie și trecută era singura căreia îi putea vorbi despre asta fără să îi fie rușine.
După ce a cunoscut-o, stătea ore în șir și își radiografia împreună cu ea vina, iubirea, neputința, limitele, iar spre finalul zilei se simțea ciudat de liniștită.
Prietenia și împletirea poveștilor care îți compun viața, își spunea înainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajută să trăiești cu eșecul unei iubiri și cu propriile neputințe.
Singurătatea este doar pentru cei nebuni sau care suferă de vreo infirmitate emoțională de netratat.
Poate într-o zi voi reuși să ies din lumea lui fără să las urme de suferință și praf de întrebare.
Florăreasa îmi arată răscrucea.