S-a născut un copil tăcut, însingurat și extrem de meticulos.
Dacă avea chef să își sugă degetul, o făcea ca un sculptor lipsit de talent dar încăpățânat, până degetul își schimba forma într-un mod iremediabil dizgrațios,
Dacă vroia să tacă, tăcea până liniștea din jurul său devenea ea însăși stingheră,
Iar dacă nu avea chef să își vadă părinții care îl sufocau cu mediocritatea și grija lor egoistă, se închidea în cameră până aceștia îi promiteau solemn că vor uita de existența sa cât ai pocni din degete.
Îi plăcea să creadă că este un virtuoz al rutinei și un practicant asiduu al ritualului lasă-mă-să-te-las.
Așa a trecut prin copilărie și adolescență,
Fără prieteni și cu părinți atât de frustrați de rolul marginal pe care îl jucau în existența propriului copil, încât erau mult mai ocupați cu terapiile de grup aplicate în astfel de situații decât cu educația sa.
Într-o zi, totuși, ingratul și însinguratul copil a simțit ce e aceea îngrijorare și și-a dat seama că a ajuns la maturitate.
Închisul în cameră nu mai funcționa,
Părinții nu îl mai întrețineau fără să ceară pic de afecțiune în schimb,
Iar tăcerea se spărgea, din ce în ce mai des, din loc în loc, în găuri prin care pătrundeau toate zgomotele lumii exterioare.
Atunci meticulozitatea sa cronică a luat o altă formă.

A început să ignore realitatea evidentă și imediată, să își robotizeze fiecare gest pentru a da dovadă de o totală lipsă de imaginație, să fluiere în cele mai neașteptate și mai grele momente pentru el
Și a devenit suspect de sociabil.
Știa, însă, că este un mediocru, așa că a început să-i copie pe mediocri, evidențiindu-se, în același timp, de aceștia, prin plăcerea aproape masochistă de a fluiera.
A terminat o școală fără a străluci,
Și-a conturat cel mai banal și mai neatrăgător stil vestimentar,
S-a împrietenit cu cei mai meschini și mai dependenți de bârfă oameni, pentru că mințile strălucite îi inhibau plăcerea și îndemânarea de a fluiera
Și s-a căsătorit cu cea mai plictisitoare și mai neatrăgătoare dintre femei.
În tot acest timp, abilitatea de a fluiera i s-a dezvoltat într-atât încât reușise să scrie o serie de partituri, fiecare potrivită pentru o situație anume, partituri așezate, cu aceeași meticulozitate cu care în copilărie își sugea degetul, în sertare încuiate cu cheia.
Avea o partitură pentru zilele în care era trist,
Pentru aniversarea zilei sale de naștere,
Pentru aniversarea zilei de naștere a celei mai neatrăgătoare soții din lume, a lui,
Pentru aniversarea căsătoriei lor,
Pentru mersul pe jos spre casă după o zi de muncă,
Pentru moartea mamei și pentru momentele în care și-o amintea așa cum nu o iubise niciodată îndeajuns,
Pentru tatăl bătrân și cu o memorie din ce în ce mai scurtă,
Pentru pisica bulimică al cărui alb pur îl invidia sincer,
Pentru zilele în care îi venea să le râdă în față oamenilor care nu îl cunoscuseră niciodată cu adevărat doar pentru că el nu își dorise asta,
Pentru orice i se întâmpla în viața lui banală, avea câte ceva de fluierat.
Cine îl întâlnea pe stradă fluierând, de parcă se afla în mijlocul unui concert al cărui singur compozitor, interpret și spectator era, îi zâmbea cu o oarecare compasiune și trecea mai departe savurându-și așa-zisa normalitate.
Nimeni, în afară de el, nu înțelegea voința conștientă și înțelepciunea care îi activau dorința de a fluiera și asta îi aducea o satisfacție greu de explicat.
Era victoria lui asupra mediocrității și îi era de ajuns.