Dragostea, o suferință și o bucurie și cea mai bună lecție în viață și moartea, mai ales moartea sufletească, o însingurare care te împinge să uiți să trăiești, sunt două dintre temele fundamentale ale literaturii universale. Dacă iei din bibliotecă un roman, un volum de poezie sau cu texte dramatice, depinde pe ce îți cade privirea mai întâi, și te dedai la o răsfoire, nu ai cum să nu zărești, în grabă, măcar o dată, formulări de genul “te iubesc”, “a murit”, “simțeam că…”, “suferea”. Dar cât de reale sunt stările expuse de un scriitor în textele sale? Cât la sută din viața interioară și din întâmplările personajelor vândute publicului se inspiră din realitate și cât la sută sunt închipuiri? Un răspuns exact la aceste întrebări nu ar putea da nici scriitorul însuși. Pentru că, în mintea și în sufletul său, trăitul și închipuitul se amestecă ca ingredientele dintr-un aluat și, după ce se frământă unele pe altele, încep să se coacă și să aibă gust de emoție. Iar emoția, transpusă cu intensitate în cuvinte, naște la rândul său emoție. Și dacă se întâmplă ca un scriitor, acel scriitor al cărui text îl digeri într-un moment anume, să fi avut o mare iubire, îi vei regăsi urmele peste tot.

La sfârșit de aprilie și început de mai, Teatrul Național “Vasile Alecsandri” Iași a surprins publicul cu trei premiere, variate prin forma de prezentare, dar dominate de un numitor comun, emoția, starea, indiferent care ar fi numele ei, în toată puritatea și firescul său. Astfel, după Prăpădul și Domnul Swedenborg vrea să viseze, una dintre scenele naționalului ieșean, cea a Sălii Studio “Teofil Vâlcu”, a început să vibreze impulsionată de Variațiunile enigmatice ale scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt.

În regia lui Liviu Manoliu și cu o scenografie semnată de către Axenti Marfa, un om de teatru premiat la Gala Premiilor UNITER pentru întreaga activitate, textul lui Eric-Emmanuel Schmitt tulbură prin intensitate, prin dramatism și prin tensiune și reflectă exact destinul acelui scriitor bântuit de o mare iubire, scriitor care, prin cărțile sale, cheamă și alungă această mare iubire, în încercarea de a se elibera și de a se întâlni, în același timp, cu inspirația, cu liniștea, cu împlinirea.

Eric-Emmanuel Schmitt, un autor francez în vogă, laureat al mai multor premii literare de prestigiu și unul dintre cei mai jucați dramaturgi în această perioadă în lume, alături de românul Matei Vișniec, reușește în Variațiuni enigmatice să radiografieze sentimentele cele mai intense care pun stăpânire pe omul aflat în apropierea morții, a propriei morți sau a morții celei mai dragi ființe și în apropierea iubirii.

În piesa sa, doi bărbați, un scriitor celebru izolat pe o insulă și un așa-zis jurnalist care îi studiază viața și opera, evocă imaginea aceleiași femei iubite și dispărute, Hélène. Marele scriitor, Abel Znorko, laureat al Premiului Nobel, a renunțat la prezența ei fizică pentru a și-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie și să-i dedice volume. Celălalt bărbat, un bărbat obișnuit, Erik Larsen, s-a căsătorit cu această femeie, a iubit-o o viață, iar după moartea sa a continuat, în numele ei, corespondența cu scriitorul. Dramaturgul francez nu prezintă, însă, această poveste, în aparență banală, folosindu-se de la început de artileria grea a spusului pe nume, ci construiește o lume a ritmicității și a suspansului, inspirat fiind și de structura piesei muzicale cu același titlu a compozitorului englez Edward Elgar. Notele care compun muzica dragostei, pe cea a morții și pe cea a trădării, a manipulării se amestecă încet-încet, iar spectatorii pot intui acordurile ascuțite ale finalului. Cu toate acestea, încordarea este aceeași, deznodământul dorit și așteptat cu la fel de multă mirare, iar curiozitatea nu își pierde din intensitate. Ceea ce fiecare spectator intuiește, probabil, cu ușurință, după prima jumătate a spectacolului, nu devine o certitudine decât în momentul în care personajele își rostesc replicile.

Însuși regizorul, Liviu Manoliu, privind în ansamblu spectacolul pe care îl pune pe picioare ajutat de către actorii Emil Coșeru și Octavian Jighirgiu și de către scenograful Axenti Marfa, mărturisește: “În cascada de revelații distilate savant, partiturile protagoniștilor compun un rafinament și o simplitate aparte. Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste și moarte, despre jocul crud și sinuos al adevărului, despre relativitatea minciunii, presărat cu fine observații asupra naturii umane. Cu doi actori extrem de înzestrați care aparțin unor generații diferite, într-un decor al recluziunii și pe acordurile „Variațiunilor” lui Elgar vă chem să împărtășiți alături de noi emoția unei aventuri artistice pline de tensiune și mister până la ultima replică”.

Axenti Marfa, scenograful spectacolului Variațiuni enigmatice, se rezumă la un decor minimalist pentru a le construi spațiul de joacă celor două personaje, dar se ocupă cu grijă de detalii, puține și încărcate de semnificații. Astfel, întreaga desfășurare de forțe și descărcarea emoțională au ca fundal o încăpere marcată de simplitatea materială în care își duc existența, de obicei, scriitorii, încăpere care seamănă cu interiorul unui vas naufragiat. Totul este din lemn, iar în mijloc tronează o masă pe care sunt împrăștiate cărți și un caiet de însemnări. Din tavan atârnă un corp de iluminat cu un bec stângaci și tremurător, creând o atmosferă de cameră de interogatorii. Nu lipsește nici vaza cu flori, detaliu care încurajează romantismul să își găsească și el un loc într-un ungher al acțiunii din Variațiuni enigmatice.

Plasată într-un astfel de cadru, distribuția din piesa regizată pentru naționalul ieșean de către Liviu Manoliu nu dezamăgește câtuși de puțin. Dimpotrivă. Experimentatul și talentatul actor Emil Coșeru înduioșează până la lacrimi în rolul scriitorului care își sacrifică marea iubire și trăiește din fărâmiturile aruncate de aceasta în scrisori și face un cuplu reușit cu mai tânărul Octavian Jighirgiu. Singurătatea, suferința, frustrarea domină ambele personaje, dar în registru diferit.

Dacă personajul lui Emil Coșeru, scriitorul Abel Znorko, deși extrem de fragil emoțional, își stăpânește până spre final foarte bine sentimentele și reușește să păstreze nota de mister, personajul lui Octavian Jighirgiu, așa-zisul jurnalist Erik Larsen, este primul care cedează nervos în demersul său de a-l demasca pe scriitor, “amantul din scrisori” al soției decedate. Pe cei doi îi leagă strâns, până la sângerare chiar, cordonul ombilical al iubirii pentru aceeași femeie. Faptul că după moartea acesteia au continuat corespondența între ei, le înveninează existența, și așa tristă, cu vinovăție.

Variațiuni enigmatice, un spectacol care răscolește suflete, jonglează, în primul rând, cu adevăruri de multe ori tabu în viața de zi cu zi: nevoia de a fi mințit pentru a crede într-o iluzie a propriei tinereți, iubirile secrete perpetuate ani de zile din egoism sau din dependența de mister, singurătatea incurabilă născută dintr-o iubire ratată, incapacitatea de a accepta moartea celei mai dragi ființe și de a ieși din depresia de după. Jucat în forță de doi actori cu vână, numărul acesta de prestidigitație emoțională pune pe gânduri, stârnește amintiri și nostalgii, întristează și bucură, în același timp, grație amestecului de talent, expresivitate, muzicalitate, sensibilitate și duritate pe care îl expune ochilor formați sau de începător ai celor care aleg să îl vizioneze.