Aseară, după mult timp, am adormit lângă un vis.

L-am găsit lângă mine când m-am așezat pe pat: tăcut, misterios, dar dispus să se împrietenească.

Curioasă, i-am făcut loc în noaptea din camera mea, dar fără a-i tulbura intimitatea. Nu l-am luat în brațe, doar i-am spus noapte bună și i-am lăsat libertatea de a-și alege personajele care să mă bântuie în acel somn dormit împreună. A ales pisicile (aș fi putut să jur că e felinofil, avea ceva leneș, pufos și lingușitor în mișcări!).

Așa că, imediat ce am închis ochii, o gașcă de pisici și-au făcut loc din coadă în orele mele de întuneric și și-au proiectat în colțul de lumină al subconștientului propriul film, după ce, firește, își împărțiseră foarte bine rolurile.

Cu nume de personaje literare, aceste feline locuiau cu nonsalanță pe străzi botezate după diverse curente literare, își scoteau din când în când la plimbare în lesă stăpânii orbiți de somn și bârfeau la un mic dejun cu șoareci de bibliotecă. Printre ele mi-am zărit pisica pe care doar am dorit-o fără să îmi fac curaj să o am. Nu se putea hotărî dacă o cheamă Anna sau Mara și în postmodernism se simțea cel mai bine. Așa că strada pe care locuia mirosea puternic a desfrânare, a haotic și a finaluri în coadă de pește. Avea chiar un bibelou-peștișor cumpărat de ultimul ei stăpân, un personaj ciudat, ahtiat după kitsch și femei urâte. Păstra acest bibelou pentru că o amuza și pentru că știa că pe mine m-ar scoate din sărite.

Da, mă plăcea, dar în același timp îmi știa foarte bine punctele slabe și nu avea chef, încă, să părăsească strada postmodernism pentru a se lăfăi pe canapeaua din camera mea. Ba chiar se lăuda de față cu celelalte pisici la micul dejun cu șoareci de bibliotecă pe care somnul meu l-a surprins, că ea mi-a trimis acel vis din care cu siguranță nu aveam să înțeleg nimic, doar pentru a se amuza pe seama mea și pentru a mă mai ține puțin la distanță. Și nu numai atât.

Ahtiată după putere și importanță, Anna sau Mara și-a băgat coada și în vacanța mea. M-a surprins în timp ce stăteam cu prietenii la cort pe malul Dunării și a plătit o colocatară de pe strada postmodernismului, o pisică grasă, jucăușă și lipicioasă, să îmi spioneze gesturile și să îmi testeze nivelul la care a ajuns dragostea mea pentru pisici.

Și trebuie să recunosc că pisica grasă, jucăușă și lipicioasă nu prea mă simpatiza, iar eu nu am luptat câtuși de puțin pentru afecțiunea ei. Așa că, atunci când m-am trezit, am știut că e prea devreme pentru mine să las o pisică să se lăfăie pe canapeaua mea.