E greu să definești altfelul în teatru. Unii ar spune că teatrul predispus la fragmentare și dependent de nonacțiune se hrănește cel mai bine din altfel. Alții că reinventarea regulilor în jocul de-a adaptarea după un text clasic. Și unii și alții au dreptate. Iei textul, iei personajele și le lași să respire, să improvizeze, să își relaxeze mecanismul de funcționare uzat de atâtea reprezentații ca la carte și îți iese un spectacol altfel. Cât este el de ușor de digerat afli după întâlnirea cu publicul.

Regizorul Alexandru Dabija și-a propus să testeze altfelul pe textele lui Ion Creangă. I-au ieșit patru spectacole care știu unul de celălalt, patru spectacole definite de ludic, OO! după Punguța cu doi bani, Absolut după Ivan Turbincă, Capra cu trei iezi – studiu gastronomic după Capra cu trei iezi și O… ladă după Fata babei și fata moșneagului. Dar, dintre acestea, cel mai bine se cunosc între ele OO! și O… ladă, evidentă fiind infiltrarea unor personaje dintr-o piesă în cealaltă. Nimic nu pare mai firesc în lumea lui Alexandru Dabija, decât un început de Fata babei și fata moșneagului care fură personajele din Punguța cu doi bani, pe moș și pe cocoșul care l-a îmbogățit, și le folosește pentru a-și împrieteni propriile personaje cu publicul.

Jucat în premieră pe scena Teatrului Luceafărul din Iași, în săptămâna dedicată Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, O… ladă, spectacolul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț îndrăznește să se așeze cu fundul în căpița de superstiții care bântuie lumea rurală de pe la noi și să arate cu degetul cutume și disfuncționalități. În lumea satului închipuită de Alexandru Dabija țațele sunt unisex, întrucât pofta de bârfă se ascunde în fiecare dintre noi, fie că ne-am născut bărbați, fie că ne-am născut femei, tristețea pricinuită de moartea cuiva este, din când în când întreruptă de răutate, invidie, chef de sporovăială fără rost, pofte trupești, nevoi fiziologice, superstiții, prejudecăți.

În O… ladă, actorii Nora Covali, Corina Grigoraș, Ecaterina Hatu, Cătălina Ieșanu, Ingrid Robu, Adina Suciu, Alexandra Suciu, Cezar Antal, Răzvan Bănuț, Victor Giurescu, Dragoș Ionescu, Rareș Pârlog, Dan Covrig și Costel Manole intră, cu o frecvență impusă de indicațiile regizorale, când în atmosfera unui priveghi, când în cea a unei șuete. Personajele pe care și le însușesc își stăpânesc curiozitatea și meschinăria doar când le dă ghiont superstiția. Dar tot mai scapă câte o bârfă și câte un comentariu veninos între două cruci și câteva mătănii. Pentru ele spiritualitatea este strâns legată de felul în care aprinzi lumânarea, de cantitatea de aghiasmă folosită pentru a spăla de păcate pe careva și de felul în care pupi mâna preotului. Fiecare gest al lor cochetează cu un comic de situație, cu trimiteri spre parodic, dar și spre subtilitatea ironiei.

Fata babei și fata moșneagului sunt în viziunea lui Alexandru Dabija reprezentante ale unor tipologii pe care le poți recunoaște, cu ușurință, și în viața de zi cu zi. Fata babei, sfioasă și la locul său, de o corectitudine și o hărnicie exemplare, nu își găsește adevărata apreciere decât în momentul în care se îmbogățește. Îi pasă, ajută și iartă cu ușurință. Fata moșneagului, pe de altă parte, nu prea ține seama de convenții și alege, întotdeauna calea ușoară. Nu se sfiiește să profite de pe urma bunătății, naivității și afecțiunii altora și afișează un look punk-rock, demn de rebelii fără o cauză anume.

O… ladă, spectacol care își găsește fără dificultate drumul spre propriile înțelesuri prin postmodernism și definit prin sintagma “creație colectivă după Ion Creangă”, le oferă personajelor spațiul de desfășurare a două povești, pe o muzică semnată de Ada Milea și într-un decor gândit de Romulus Boicu. Începutul este al moșului din Punguța cu doi bani care s-a stins din viață și este pregătit de babele din sat pentru înmormântare. Cel mai înfocat bocitor al său este însuși cocoșul care i-a adus punguța și i-a schimbat destinul. La priveghi, în alaiul de bocitoare și de clevetitoare se amestecă și personajele din Fata babei și fata moșneagului. Așadar, sub ochii iscoditori ai mahalalei, mortul își “vede” de trecerea în lumea de dincolo, iar celălalt moș al satului, singurul rămas, împreună cu baba sa și cu cele două fete își deșiră propria istorie.

Sfânta Duminică, moșul și baba sa, fata bună și fata rea din Fata babei și fata moșneagului interacționează cu frații lor de cerneală din Punguța cu doi bani într-un decor minimalist, așa cum li se potrivește pieselor născute în postdramatic, decor compus din ladă cu dubla sa simbolistică, cutie în care ne odihnim oasele neînsuflețite și spațiu de depozitare a comorilor, multiplicată și masa metalică pe care ni se face autopsia și suntem pregătiți de îngropăciune.

Nimic din punerea în scenă gândită de Alexandru Dabija nu vizează obișnuitul. Fiecare personaj are ciudățeniile sale, fiecare bucată de text smulsă din opera lui Ion Creangă partea sa de neprevăzut, irealul specific basmelor se amestecă cu realul vieții de zi cu zi. Hohotele de râs condimentează acțiunea, superstițiile se expun în toată goliciunea și, uneori, hidoșenia lor ochilor celor din sală, muzica live impune un ritm demn de bâlciurile și horele din sat, tâlcul dă târcoale poveștii pentru a-și dezvălui la final adevăratele intenții, iar atmosfera de priveghi și de seară petrecută cu un bunic simpatic și istorioarele lui te duce cu gândul spre copilăria petrecută la țară. Te și vezi studiind comportamentul adulților, pe alocuri ciudat, ridicând din umeri în fața răutății și a ipocriziei celor mari, ascunzându-te printr-un dulap sau pe după vreo perdea și explorând universul magic al propriei imaginații. Pentru că da, de la început până la sfârșit, O… ladă este un spectacol de prestidigitație. Totul se întâmplă cu o rapiditate care dă libertate deplină neprevăzutului și umorului.