Așa cum călătorului însetat n-o să-i pese de culoarea ceștii în care-i dai apă, poate că nici dependentul de lumini culturale în întunericul cotidian prozaic nu va fi interesat de mâna care le aprinde. Dar e și mai bine când filigranul ceștii se asortează cu cel al inelului de pe mâna care ți-o întinde, în timp ce-ți spune: „am văzut că amândoi șchiopătăm”.
Ramona Iacobuțe, din 2012 redactor șef al site-ului nostru, www.ceascadecultura.ro, întinde o astfel de mână și își dorește să se împrietenească cu cititorii săi printr-un exercițiu de sinceritate pe care i l-am propus la aniversarea celor 3 ani de când s-a lansat platforma online. Cu un firesc pe care îl caută în tot ceea ce face, a răspuns unor întrebări care o expun ochiului critic al celor care o citesc.
Absolventă a Departamentului de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași și masterand în Relații Umane și Comunicare, Ramona Iacobuțe practică jurnalismul cultural din convingere:
„Încurajez jurnalismul cultural pentru că știu că are suișurile și coborâșurile sale, dar că trebuie practicat în continuare pentru a se perpetua și a evolua. Dar nu acel jurnalism cultural scorțos, ci jurnalismul cultural prietenos.”
Mulți te citesc, dar cred că sunt puțini cei care știu cine ești. Cine este Ramona Iacobuțe?
Ramona Iacobuțe este în primul rând un om care nu își simte vârsta, o absolventă a Departamentului de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași (nu cred că are importanță anul absolvirii, pentru că – am spus deja – nu îmi simt vârsta) și o posesoare a diplomei de masterat în Relații Umane și Comunicare, obținută pe baza cursurilor urmate în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din Iași, un om care preferă sinceritatea și stângăciile, gafele simpatice, firescul, imaginii impecabile, o tipă care astăzi abordează stilul funky, pentru a-și da seama mâine că vintage-ul i se potrivește, de fapt.
Ramona Iacobuțe experimentează mult, citește mult, zic prietenii și cunoscuții că este o tipă cu umor, o tipă căreia îi plac în special bijuteriile excentrice, este alintată de către prieteni Jakobe, este mătușă, are două nepoțele pe care le adoră, iubește să își facă prieteni și crede cu tărie în a doua șansă.
Îți amintești prima carte pe care ai citit-o? Ce a urmat?
Nu îmi mai amintesc prima carte pe care am citit-o, deși cred că era ABC-ul a ceva, una dintre cărtuliile acelea mici care se tipăreau în comunism, dar îmi amintesc prima carte pe care am citit-o de mai multe ori: Cei trei mușchetari. Cartea asta mi-a marcat sfârșitul copilăriei. Cred că amestecul acela de personaj colectiv pozitiv care învinge, de gașcă, de cauză comună s-a mulat perfect pe personalitatea mea. În gașca mea de prieteni apropiați m-am mai autoproclamat, din când în când, ca fiind D’Artagnan.
Au urmat cărți care exploatează mult latura filosofică a personajelor și care mizează pe analiza psihologică a situațiilor. Când mi-am dat seama ce stil mi se potrivește, am început să citesc Dostoievski, John Fowles, Thomas Mann, Gabriel García Márquez. În prezent sunt îndrăgostită de Zeruya Shalev, Julian Barnes, Martin Amis, José Luís Peixoto, David Grossman, Jonathan Franzen, Salman Rushdie, Jeffrey Eugenides și mulți, mulți alții, pentru că, după cum am spus, îmi place să experimentez și îmi place diversitatea. Iar în literatură, slavă Domnului, există diversitate, nu ai cum să te plictisești vreodată.
Când ai început să scrii? Când ai publicat prima dată?
Cred că eram prin liceu când am început să iau scrisul mai în serios. Aveam, ca orice adolescentă, un jurnal în care scriam aproape zilnic, dar nu desenam inimioare sub care proclamam „Te iubesc, X-ulescule!”, ci încropeam poezioare, destul de penibile, dacă mă întrebi acum. Însă m-au ajutat să progresez și să iau, aproape de fiecare dată, 10 la limba și literatura română. Eram bună în special la compuneri. De publicat, am publicat în revista liceului, mai ales că aveam și un profesor de română care încuraja inițiativele de acest gen.
Ce voiai să te faci când erai mică?
Cred că oscilam între învățătoare și campioană mondială la completat integrame. Aveam în școala generală un profesor de sport pasionat de integrame la fel ca mine. Și pentru că eram așa de bună, uneori chiar îl întreceam, mă punea mereu rezervă în echipa de handbal, deși abilitățile mele sportive sunt aproape nule.
Când ți-ai dat seama că vrei să studiezi jurnalismul? Care a fost scânteia?
Spre final de liceu a trebuit să mă hotărăsc, ca orice adolescent cu un picior pe cărarea spre viața de adult, ce voi face în viață, care îmi va fi formarea. Și atunci, mi-am evaluat potențialul. Era evident că umanul și nu realul îmi era opțiunea. Așa că m-am hotărât să dau la Jurnalism.
Știu că promovezi oameni deosebiți și mai ales tineri talentați. Ce crezi că aduci în plus față de concurență/alți jurnaliști?
Cred că îi fac pe oameni atenți la detalii, la acele detalii care fac diferența între discursul standard și spontaneitate și mai cred că exploatez în primul rând umanul din fiecare întâlnire pe care o am cu cineva special. Multe dintre textele mele se bazează pe emoțional, pe povestea din spatele poveștii de succes. Când văd un tânăr extrem de talentat și de ambițios, de exemplu, îmi place să aflu ce îl motivează, cum l-au crescut părinții, cum iubește – pentru că felul în care iubim se reflectă și în felul în care ne facem meseria – cum alege să își petreacă timpul liber, dacă îi pasă de cei din jur, alții decât membrii familiei și prietenii.
Ce șanse are presa culturală?
Cred foarte mult în ciclicitate, în orice domeniu. De aceea, încurajez și practic jurnalismul cultural pentru că știu că are suișurile și coborâșurile sale, dar că trebuie practicat în continuare pentru a se perpetua și a evolua. Dar nu acel jurnalism cultural scorțos, ci jurnalismul cultural prietenos.
Cum îți alegi subiectele, personajele?
De fiecare dată mă las atrasă în capcana intuiției și ascult cu atenție tot ce mi se spune și tot ce aud în jur. Cred că am o foarte bună intuiție, și în ceea ce privește oamenii în general, și în ceea ce privește talentul, subiectul care ar prinde. Și mai cred că știu să fac o selecție a ceea ce mi se transmite și să spun: „da, pe omul acesta vreau să îl cunosc și să îl prezint și altora pentru că merită.”
Dacă ar trebui să alegi doar trei cuvinte pentru a descrie lumea din „Ceaiul englezesc”, care ar fi acestea?
Firesc, emoție, imprevizibil.
Principala ta trăsătură de caracter?
Cred că principala mea trăsătură de caracter, pe care o trec la calități, este capacitatea de a asculta și de a fi atentă la detalii. De multe ori această calitate m-a ajutat să îmi construiesc poveștile și să sprijin pe cineva aflat într-o pasă proastă. Fără teama de a exagera, pot spune că atunci când simt că am fost acolo pentru cineva, cu o vorbă, cu o poveste sau cu o ureche pusă necondiționat la dispoziție, mă simt cu adevărat fericită și mulțumită de mine.
Și cea de care nu ești mândră?
Obișnuința de a despica firul în multe, multe bucăți. Uneori aș vrea să nu fiu atât de prinsă de nuanțele de gri, să mă hotărăsc pentru alb sau pentru negru.
Ce detești la alții?
Ipocrizia și îngâmfarea.
Ce ai schimba la tine dacă ai putea?
Îmi place de mine, de cele mai multe ori. Dar aș vrea, parcă, uneori, să nu mai fiu atât de idealistă și să nu mai cred atât de mult în oameni, în potențialul pe care îl au de a face bine, mai mult decât de a face rău.
Eroul tău?
Eroul meu poate fi orice om care își depășește egoismul și dă o șansă altruismului, orice om care din nimic ajunge să construiască ceva frumos. Ar putea fi D’Artagnan, dacă tot l-am amintit. De exemplu, unul dintre oamenii pe care eu îi admir și îi iubesc mult este prietena mea Oana Boca Stănescu, unul dintre cei mai buni PR-iști culturali din România.
Cum definești eleganța?
Un zâmbet ferm ca răspuns la o replică nesimțită, o atitudine bădărană, o mănușă care ascunde ridurile unei mâini trecute prin viață și îndreaptă atenția spre ochi, spre atitudine, demnitatea în asumarea dramelor propriului destin.
Dar vulgaritatea?
Propria suferință expusă ochilor și gurilor avide de bârfa, de patetism ieftin.
Cadoul pe care ți-l oferi adesea?
Nu mă pot hotărî niciodată între cărți și bijuterii.
Cartea de pe noptieră?
De obicei combin. Am perioade în care încep mai multe cărți, dar le duc pe toate, neapărat, spre sfârșit. Pentru că, dacă mi-am pierdut timpul cu o carte, mă încăpățânez să o și termin. Acum sunt aproape obsedată de Julian Barnes, așa că am mai multe cărți de-ale lui prin apropiere. Zilele astea combin, de exemplu, Julian Barnes (Nimicul de temut) cu Martin Amis (Casa Întâlnirilor) și Zeruya Shalev (Thera).
Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tăi?
Cel mai mult apreciez la prietenii mei sinceritatea, firescul și „altceva”-ul acela care mă face să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă decât cea proprie. Merg foarte mult pe diversitate. Am prieteni destul de diferiți ca fire, ca temperament, diferiți ei între ei, dar diferiți și față de mine. Nu cred neapărat că cine se aseamănă se adună, decât în măsura în care asemănarea ține de acea bunătate, de acea generozitate, de acel umor cu note de ironie și sarcasm pe care musai oamenii apropiați mie trebuie să le aibă.
Care sunt oamenii cu care ți-ai dori cel mai mult să faci un interviu?
Păi, bineînțeles cu Julian Barnes și cu Zeruya Shalev.
Călătoria preferată?
Până acum călătoria mea preferată rămâne cea făcută la Londra, anul trecut. Umorul englezilor, nonconformismul lor și în același timp tradiționalismul, când vine vorba de lucruri cu adevărat importante, m-au cucerit pentru totdeauna. M-aș întoarce oricând la Londra și cred că aș putea să și locuiesc acolo, fără să mă adaptez greu.
Un obiect indispensabil?
O să pară un răspuns superficial, dar nu mă pot lipsi de inele. Fără un inel pe mână mă simt, parcă, dezbrăcată.
Fraza ta preferată?
„Am văzut alături o cioară și o barză, m-am mirat îndelung și am cercetat cazul lor ca să descopăr cheia a ceea ce aveau în comun. Când m-am apropiat de ele uimit și tulburat, am văzut într-adevăr că amândouă șchiopătau.” (Rumi, Mathnawi)
