Iată textul corectat, cu toate diacriticele necesare:
În Winnipeg each day is if day… happy land, happy land, happy land Numărându-mă printre acele ectoplasme care s-au dezobișnuit la un moment dat al neînsemnatului stagiu respiratoriu pe Terra de glia natală, am trăit o clipită nostalgică intensă văzând acest documentar-suprarealist, acest vertij pântecos, supraetajat oniric (deloc ca-n Inception, ci așa cum trebuie). O călătorie cu trenul prin cercurile unui oraș dantesc, redată buñuelian, alphavillesc, metropolisist cu accente subliminale, însoțită de acordurile unei locomotive, cerber al memoriei, sunând obsesiv a subconștient lynchian.
O călătorie monologică dezlânată de către o voce narativ-imperativă (wake up, wake up), condițional-optimistă (what if, what if), o voce la persoana întâi care grăiește sincer, vivid, răzvrătit despre orașul de odinioară, despre schimbările arhitectonice care i-au schimbat epidermul și miocardul, despre somnambulismul colectiv, despre ciudățenii, unicisme citadine, legende locale, despre bubele, eczemele unui organism de sine stătător care ține cu tot dinadinsul să se conserve cumva paradoxal, deconstructivist, ca un Shiva, ca o tonadă, ca o gaură neagră, hipnotizându-i pe ai săi fii citadini, devorându-i saturnian.
Introspecția se desfășoară totodată pe un plan experimental-psihologist, făcându-se trecerea din anticamera stradală, rece, în cea care a găzduit odată suflarea caldă a membrilor familiei regizorului-povestitor. În urma claustrării, dezintegrării orașului-decor, se pierd totodată și actorii săi, dar palpabilul fostei lor existențe rămâne cumva suspendat, fantomatic, but what is a town without its ghosts… unknown, unknown, unknown…
sursa: cinefillebookeeper.blogspot.com
