Iată textul corectat, cu toate diacriticele necesare:
Multe drame au cutremurat, de-a lungul istoriei, lumea muzicii rock, dar anul 1971 a lăsat un gol de neumplut în breasla artiștilor. Moartea lui Jim Morrison, solistul trupei The Doors, reprezintă un punct de reper al secolului trecut, dar și un subiect controversat, care a născut multe polemici de natură artistică și filosofică. Citind astăzi despre viața lui Morrison, ne întrebăm ce anume s-a petrecut în mintea sa de a reușit să se autodistrugă într-un timp atât de scurt. Cărțile despre viața artistului sunt lacunare în ceea ce privește copilăria sa, iar filmul lui Oliver Stone nu se axează decât pe perioada de celebritate a vocalistului trupei The Doors.
Este clar că omul Jim Morrison dobândise câteva traume care nu aveau cum să fie tratate decât prin uitare, iar singura metodă pe care el a găsit-o pentru a face acest lucru a fost aceea de a se anexa unei lumi a orgiilor sexuale și bahice, condimentată cu drogurile nelipsite ale anilor ’60-’70.
Versurile sale ridică moartea pe un piedestal, astfel că singurul scop în viața lui Morrison a fost acela de a muri în glorie deplină. I-a reușit? Cu siguranță că da, mărturie stând faptul că la aproape patruzeci de ani de la moartea sa suspectă, muzica trupei The Doors se vinde bine, iar personalitatea artistului trezește aceleași pasiuni arzânde ca și în perioada în care trupul său era purtat pe brațe de către fanii săi.
Filmul din 1991 are dezavantajul că este regizat de Oliver Stone. Cu toții știm că regizorului american îi place să îmbine realitatea cu fantezia, după bunul său plac, ceea ce nu cade bine atunci când vorbim despre un presupus film biografic. Într-adevăr, există episoade inventate de scenariști, dar reprezentarea caracterului lui Jim Morrison este una veridică, iar Val Kilmer (perfect în acest rol) a avut grijă să învețe fiecare detaliu al comportamentului artistului, reușind să vorbească și să gesticuleze precum acesta, dar, mai ales, să cânte precum cel care ne-a lăsat moștenire superbul cântec Riders on the Storm.
Episoadele vieții lui Jim Morrison sunt structurate în ordine cronologică, pornind de la un presupus eveniment din copilărie (scena care se presupune că l-ar fi inspirat pentru scrierea piesei Riders on the Storm) și trecând prin perioada în care The Doors încearcă să devină o trupă cunoscută și culminând cu gloria deplină, când grupul reușea să umple stadioane. Scenariulunește aspecte ale vieții private a lui Jim Morrison (relația cu Pamela Courson, interpretată de Meg Ryan), dar și din viața artistică. Oliver Stone imprimă un aspect de film documentar producției sale, scenele de concert fiind realizate în aceeași manieră în care sunt filmate astăzi spectacolele live. Pe coloana sonoră vom întâlni aproape toate cântecele de marcă ale trupei, inclusiv Light My Fire, The End, Break On Through sau Roadhouse Blues.
Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest film a fost faptul că am descoperit o altă față a lui Oliver Stone. De la un regizor pe care îl credeam capabil doar să filmeze realitatea crudă (așa cum a făcut-o în Platoon și Born On the Fourth of July) am văzut câteva scene psihedelice uimitoare. Stone a încercat să creeze filmul în aceeași manieră în care l-ar fi făcut în anii ’70, atunci când i-a înmânat scenariul lui Jim Morrison însuși.
The Doors nu este doar un film despre trupa omonimă, ci își deschide orizontul asupra întregii perioade istorice în care muzica acestora s-a perpetuat. Societatea acelor vremuri era divizată în susținători ai războiului din Vietnam și protestatari, apăruseră ample mișcări hippie, Woodstock se profila în orizontul apropiat, high-life-ul era dominat de droguri, alcool și experimente sexuale, iar figura controversată a lui Andy Warhol patrona arta acelor timpuri.
The Doors au apărut pe scenă cu un mesaj pe placul celor care înțelegeau conceptul de libertate ca pe o distanțare de societate, practic o evadare din aceasta. Astăzi nu ar mai reuși să devină un fenomen, așa cum au făcut-o în anii ’60-’70, dar atunci lumea arăta cu totul altfel, iar trupe ca The Doors, Rolling Stones, The Velvet Underground, Pink Floyd, care cântau despre alienarea și depresia omului post-modern, au reușit să se impună cu ușurință, profitând de dezbinarea societății americane. Cât despre personalitatea lui Jim Morrison, nu pot să vă spun mai multe, deoarece v-aș strica plăcerea de a urmări filmul. Cert este că moartea sa a produs un șoc imens, exact așa cum s-a întâmplat și la moartea altor repere ale muzicii (Elvis Presley, Jimi Hendrix, iar mai târziu, Kurt Cobain) și tocmai dispariția sa prematură a creat miturile despre operă și caracterul său, făcând ca figura sa să dăinuie pentru eternitate.
sursa: cineblog.info
