George Coșbuc este unul din puținii poeți români care a avut o situație materială oarecum privilegiată și un editor la dispoziție, în afară, bineînțeles, de Anton Pann, I. Heliade-Rădulescu și Petre Ispirescu, care, având tipografiile lor, puteau să-și tipărească orice doreau. Iată ce le-a povestit Coșbuc cumnaților săi:
„Într-o zi, așa cam pe la amiezi, pe când eram cufundat în armonia versurilor ce le așterneam pe hârtie, deodată aud un zgomot de vreascuri rupte și un mormăit gros. Îmi ridic capul și încremenesc: în pragul chioșcului, o nămilă de urs, în două picioare. Noroc, fără să mă laud, că am dat dovadă de inspirație și în această împrejurare. M-am ridicat ușor în picioare și am început să-i vorbesc lui Moș Martin asemenea unui om: cu vorbă dulce, rugător, fără pic de asprime în glas:
— Păi bine, stimate Moș Martine, de ce mă conturbi din scris? Aici, după cum vezi, n-ai nimic de cules. Du-te ceva mai încolo de chioșc, că sunt tufișuri cu zmeură, berechet! Ce ți-a venit să te abați pe la chioșcul meu? Hai, te rog frumos, du-te și lasă-mă liniștit!
Ursul sau ursoaica, ce-o fi fost, că n-am putut să-mi dau seama, plecându-și capul într-o parte, s-a uitat la mine cu adâncă mirare. Pesemne că m-a asemănat cu vreunul din călugării de la cele două schituri de mai sus, cu care urșii se au bine, sunt prieteni chiar; m-a văzut cu barbă, cu mustăți și îmbrăcat în surtuc negru… Eu știu ce-o fi fost în capul lui? Fapt e că l-a impresionat, se vede, tonul meu cald și rugător; s-a lăsat în patru labe, a mormăit ușor, ca și cum ar fi spus: «Am înțeles!» și a plecat liniștit, tot așa cum venise!
Dar, bineînțeles, eu am terminat ziua aceea cu scrisul; mi-am strâns calabalâcul și-am pornit repejor spre vilă. Două-trei zile am dat târcoale chioșcului fără să mai intru în el; apoi mi-am luat inima-n dinți și am început lucrul. Pe Moș Martin, însă, nu l-am mai văzut de atunci.”
sursă: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru
