Puțini sunt cei care știu că în anul 1933, timp de un an de zile Constantin Noica urmează Facultatea de Matematică, după care, cu o bursă acordată de statul francez, ajunge la Paris unde își continuă studiile până în anul 1939. Câte ceva din ce a rezultat în urma întâlnirii unui filozof cu matematica:
„În cultura de azi au rămas numai două limbi din atâtea idiomuri: greaca pentru trecut și matematicile pentru prezent și viitor. Cine nu folosește măcar una din aceste limbi e un barbar; unul la propriu: se bâlbâie.”
„Matematicile, științe tipice ale intelectului. N-au un trecut prin care să înțelegi, eventual mai bine partea. De aceea nu se poate trișa cu ele: dacă nu înțelegi ceva, nu poți merge mai departe. Dar tocmai acest tip de rigoare al lor le arată și limitele. Căci există o altă rigoare, a rațiunii, unde încape irațional, după cum încape ignoranța provizorie, și totuși unde lucrurile țin cu adevărat, până la urmă.”
„Jungla matematică. Omul ieșe, prin mathesis, din junglă, pune ordine în natură, în societate, în ființa proprie, – dar dă peste altă junglă.”
„Ce spune teorema lui Lagrange, importantă teoremă a creșterilor finite [f(b) – f(a) = (b-a)f'(c)]? Spune pur și simplu că y = x * y/x, așadar că y=y (dacă dai lui f(b)-f(a) sensul lui y și lui (b-a) sensul de x și dacă y/x e tg trigonometrică)! Deci: ai dat lui y/x un nume (tg), pe urmă i-ai dat alt nume (derivată) și ai spus că dacă înmulțești un număr (x) cu altul împărțit la el, obții al doilea număr. Sau că un număr (y) împărțit și înmulțit cu același număr, rămâne același. Atunci să luăm pe dos: y=y nu spune nimic. Dar y=7y/7 sau y=xy/x poate spune ceva, dacă y/7 sau y/x au vreo semnificație și dacă ai introdus operația înmulțirii cu inversul ei, împărțirea. Deci e ca și cum ai lua un număr (y), ai defini câteva operații asupră-i (dar neapărat cu inversele lor), ai crea o complexitate, un orizont, o lume în jurul lui și ai citi lucruri noi în lumea astfel creată, care „ține” numai în măsura în care e gata oricând să se reabsoarbă în numărul inițial; în măsura în care nu dezminte numărul inițial. Am luat pe Adam (y), am scos pe Eva (x) din coasta lui, am definit operații în jurul lui, am operat cu ei doi (operația = interacțiunea a 2 elemente spre a da un al 3-lea), am populat lumea – dar în matematici trebuie tot timpul să pot reveni la Adam. Nu e altfel în real? De ce se acoperă, atunci, matematicile cu realul? Aceasta e prima problemă. Și a doua: cum se face că simplul nu explică complexul (dar îl face să țină, în matematici), ci dimpotrivă, complexul explică și aici simplul? Dar care complex? Orice complexificare are în ea virtuți explicative? Orice „generalizare” lămurește termenul de la care pleci, așa cum 1 e lămurit și de șirul numerelor întregi și de cel al numerelor raționale etc? Adică orice posibil sau punere în posibil a realului explică realul? Nu există oare posibiluri, complexuri privilegiate? Cum să le găsești? Ce criteriu, altul decât cel pragmatic, să alegi? (Ce să reții din infinitatea geometriilor neeuclidiene?)”
„Geometria pe o sferă a lui Riemann, în care liniile drepte sunt cercurile mari, în care infinitul e încapsulat, paralelele se întâlnesc, linia se închide dar nu se încheie, triunghiurile au mai mult de 180 de grade – este ea un expedient sau aceeași „mișcare se închide” și care astfel configurează lucrurile? E geometria infinitului în finit; și geometria întruchipărilor, nu a întinderilor goale.”
sursa: Constantin Noica – Jurnal de idei
