Iată textul completat cu diacritice, păstrând întocmai conținutul și structura originală:
O seară de vineri, câțiva colegi și un spectacol. Stăteam cu toții și așteptam în fața teatrului Puck să vedem „Femeia ca un câmp de luptă”, de Matei Vișniec, în regia Monei Marian, și despre care auzisem numai critici pozitive.
Am intrat, am văzut o doctoriță încercând să se elibereze pe sine odată cu Dora, femeia bosniacă, am trăit ca spectator emoții contradictorii, și am ieșit fără să comentez nimic, căci orice cuvânt era slab în fața teatrului. Văzusem ceva frumos pe scenă, văzusem teatru cum demult nu mai credeam că am să mai văd.
După acea seară, am învățat să admir din nou. Ajungând acasă am început să caut cât mai multe date despre cea care jucase rolul doctoriței Kate, și… coincidențe: proveneam din același oraș, terminasem amândouă la același liceu și amândouă aveam legătură cu teatrul, ea performa, eu de abia începeam.
Și mai pot spune cred, o a patra coincidență, după acel spectacol, ideea de teatru social-politic. După o primă întâlnire la o cafea, am realizat că am dat de o persoană extraordinară, un „cal breaz” după cum se autointitulează, în lupta culturală pe care a deschis nenumărate fronturi, o actriță fără nazuri și epoleți, un om simplu dar curajos în aceeași măsură. A fost de acord să împărtășească cu mine, coincidențele vieții ei și iată ce a ieșit.
Eterna întrebare „de ce de la Constanța la Cluj”? Acolo a fost să fie întâlnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj?
De ce eternă? A, toată lumea ne întreabă de ce ne-am mutat din Constanța aici… Îți vine să crezi că acest oraș e încă un fel de „mit”? Am venit la Cluj împreună cu familia mea când aveam 18 ani și intram în ultimul an de liceu. Tatăl meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici în fiecare vară. 15 iunie era întotdeauna data în care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei mă duceau la avion, și bunicii mă așteptau pe aeroportul din Cluj. Mă întorceam toamna la Constanța cu plânsete și văicăreli. Să spunem că ne-am întors acasă… Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oraș Interzis”, micul meu imperiu…
Prima ta răscruce cu teatrul? Când ai știut că vrei să joci și cum ai reușit să-i convingi pe cei din jurul tău de drumul tău?
Răscruce? Nu! Întâlnire? Da… Cred că mai degrabă că au încercat să mă convingă ei pe mine… Am știut că vreau să joc mai în ultima vreme… cu ceva timp după ce am început să joc. Ca la unele întâlniri, uneori te duci nepregătit… uneori ai întâlniri oarbe… și mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost întâlniri minunate și de neuitat.
Care sunt oamenii cărora le datorezi „actrița” de azi din tine?
Cu întrebarea asta ai cam încurcat-o… Pentru că o să ai mult de notat! Cum îți spuneam, am fost educată să înțeleg teatrul ca pe o întâlnire. Și fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul într-un fel. O să o iau de la început… Apropo de coincidențe. Știi cum îl chema pe profesorul meu de engleză din liceu care m-a îndemnat să dau la teatru și datorită căruia m-am prezentat la examenul de admitere? Domnul Beckett… Găsești ceva absurd în asta? Bun, apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-aș menționa aici pe domnul Adrian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedică când am încercat să fug mâncând pământul. După un an mai ciudat de studenție teatrală, am dat examen din nou… Și atunci am cunoscut-o pe cea mai importantă «întâlnire» teatrală din viața mea: Prof. dr. Miriam Cuibus. Iar alături de dânsa trebuie să îi menționez pe foștii mei colegi de clasă pentru că vezi tu, munca în echipă, cu toate momentele ei, te formează în spiritul acelei echipe și cred că evoluția fiecărui individ se datorează și celorlalți din acel grup… Apoi, urmează coordonatorul meu de masterat, Hathazi András, ale cărui cursuri mi-au limpezit gândirea teatrală. Tot în aceeași ordine de idei trebuie să îi menționez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am învățat enorm – nu numai la clasă, ci din toate întâlnirile cu dânșii, mai mult sau mai puțin formale: Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca și Mihai Măniuțiu, regretatul profesor și dramaturg Constantin Buricea și prof. dr. Miruna Runcan. Bun și acum vine partea de «practică» a meseriei. Regizoarei Mona Marian îi datorez ore și zile întregi de muncă extraordinară, inspirație și descoperiri. Actrița pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet și omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bonțidean. De la ea am învățat enorm. Iar forța ei creatoare te năucește, nu-ți dă pace și te forțează să fii și tu la înălțime. Iar la final, dar nu în ultimul rând, omul căruia îi datorez devenirea mea de azi și unele dintre cele mai importante lecții de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener în creație și cercetare de neprețuit.
Putem spune și cărei păpuși îi datorăm faptul că azi te putem vedea la Puck, jucând și bucurându-i pe cei mari și pe cei mici? Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să joci și să te joci cu ele?
Mă vedeți la Puck datorită rolului Katia din «Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal», de Matei Vișniec, regia Mona Marian, piesă concepută inițial la Teatrul de Păpuși Puck, secția Nocturne. Cât despre păpuși… e puțin mai complicat. Știi că la orice teatru, mai întâi «duci tava». Ei, eu am dus tot felul de animăluțe sau obiecte… ca abia după un an să am un rol întreg… cu tot cu mâini și cu picioare, și asta a fost o înlocuire. (Uneori se întâmplă să trebuiască să joci doar picioare…) Iar după încă șase luni, am putut să-mi asum creația unui personaj. Cel mai mult îmi plac șoriceii…
Cum îți pare acest teatru, acest joc cu păpușile în comparație cu cel «cu oameni»? Unde te regăsești mai mult?
Asta nu e teatru cu oameni? E tot cu oameni, doar transmisia e diferită. Masca arată altfel și este arătată prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, și chiar profesioniștii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, consideră teatrul de animație un gen minor. Îl numesc teatru de animație, pentru că tehnicile folosite nu se reduc doar la păpuși. Ca efect, nu există cronică de teatru de animație, iar actorii păpușari nu sunt vedete… nici măcar locale. Mă rog, asta e o situație românească… Să știi că meseria de actor păpușar este foarte grea. Consumul de energie psihică și fizică este mult mai mare decât în teatrul de dramă. Uneori ajungi să stai ore în șir într-o poziție foarte incomodă și totuși trebuie să-ți folosești corpul la maxim. Animația nu stă într-o mână și o voce, stă în multe alte resurse. Dar despre asta trebuie să vorbești cu colegii mei care au mai multă experiență. Mă regăsesc în spectacolele frumoase și inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am învățat un lucru extraordinar din teatrul de animație… să stau cuminte în spatele măștii, pentru ca masca să poată prinde viață.
Știu că împreună cu Mona Marian ați inițiat secția de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de către public la început?
Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulți. Așa că secția Nocturne e o «Cenușăreasă» a teatrului… Dar publicul pe care îl avem și l-am avut până acum a fost încântat. Poate la întrebarea asta îmi răspunzi tu. Chiar mi-ar plăcea să știu în mod real cum e privită secția Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian: http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului în care am gândit această secție. Pot spune că mă înscriu și eu în categoria spectatorului încântat și chiar fericit că vede în sfârșit un mesaj adresat direct publicului, axat pe probleme reale din viața de zi cu zi. Mă bucur să văd și teatru care încă mai ridică «oglinda» în fața societății.
Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bonțidean. Cum s-a născut ea, care v-a fost coincidența drumului ce avea să devină o foarte frumoasă colaborare? V-am văzut jucând împreună în „Femeia ca un Câmp de luptă”, cum a fost să joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniacă, personajul ei?
Cu Dana e o poveste foarte frumoasă! Noi am conceput spectacolul «Istoria Comunismului…» prima dată în limba engleză. Urma să plecăm cu el în Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul în limba engleză, iar eu nu pusesem niciodată mâna pe o păpușă… sau în păpușă… Trebuiau manevrate trei păpuși, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc… e femeia care vorbește cu Stalin și care se dă de ceasul morții, ridică teatrino-ul pe sus, amenință cu pistolul… Ei, așa ne-am hotărât noi să încercăm ca eu să fac vocea și ea mânuirea. În mod normal e o sarcină dificilă… ca dublarea la film, gura poate merge într-un fel și vocea altfel. Dar în cazul nostru s-a întâmplat ceva miraculos… Totul a mers ca uns de la început, am construit împreună momentul ca și cum am fi fost un singur om, ne-am simțit perfect… Asta ne-a unit. Cât privește psihologul, nu este un inamic… Dar în fine, noi nu ne confundăm cu personajele noastre și cu relațiile lor.
Ai scris într-un articol publicat în Studia Dramatica de experiența actorilor și a publicului, și mai ales culoarea celui din urmă. După reprezentația „Femeia ca un Câmp de luptă”, ce culoare a avut publicul pentru tine și ce culoare crezi că i-ai dăruit tu lui în acea seară?
Cred că e o întrebare tocmai care poate crea confuzii dacă cel care citește acest interviu nu știe la ce mă refeream. Dar hai să ne jucăm puțin: Publicul e foarte diferit în fiecare seară. Așa că orice spectacol, «Femeia ca un câmp de luptă» sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu… «Femeia ca un câmp de luptă» e un spectacol foarte emoționant, și m-am bucurat să remarc că spectatorii nu au rămas indiferenți, nu doar referitor la emoții, cât și la subiectul piesei. Sunt câteva femei care au venit la aproape toate reprezentațiile. Ce-ți poți dori mai mult?
În prezent lucrezi la două proiecte foarte interesante; care ar fi acestea și ce impact crezi că or să aibă ele pentru publicul român și străin?
Nu vrei să îmi pui acum această întrebare… Crezi că ai timp să vorbim despre asta? Poate cu altă ocazie. O să spun doar atât. Proiectele se referă la construcția de pace prin teatru, tehnici dramatice și artă în general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI, pe care l-am lansat abia de curând cu PATRIR (Institutul Român pentru Acțiune și Cercetare în domeniul Păcii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru România, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, și de Artă prin inițiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veți auzi în curând). Căutați Reconstruction pe facebook și spuneți-mi părerile voastre.
De unde v-a venit ideea implementării unui proiect ca Reconstruction în România? Crezi că se va schimba ceva în relația România-Străinătate după o mediere teatrală ca aceea propusă de voi?
Ideea vine dintr-o nevoie personală și din multe accidente. Vine dintr-o saturație a «problemei românești». M-am săturat ca «românismul» să fie o problemă… Dacă se va schimba ceva…? Asta sper… Și mai sper să se implice multă altă lume. Tu ai face-o? Da, personal cred că se poate schimba ceva dacă ai o echipă grozavă de oameni încrezători și curajoși.
Dar să revenim la omul Anca Doczi, care are o energie și un entuziasm creator teribil, de unde atâta energie și luptă culturală? Știu că ești și voluntar Artemis, de unde vin curajul și încrederea în artă ca mijloc de mediere a unor probleme sociale? Care e „motorul” tău secret?
O iau de la urmă… ”Motorul” meu secret, care nu mai este tocmai un secret, este chiar teatrul și viața trăită printre oameni ai scenei. Am fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie și curaj cred că are orice actor, e doar o problemă de alegere cum investești acea energie. Dar nu aș vrea să folosești cuvinte prea mari, pe care eu să nu mi le pot asuma… ca de exemplu “luptă culturală”. Nu cred că pot vorbi încă de o luptă culturală. Deocamdată sunt niște acțiuni… Cine știe mai încolo…?
Ai o mulțime de „povești” (dacă-mi permiți să le spunem așa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regăsești în toate aceste povești, lecții de viață, ești tu în toate acestea?
O, da! Încerc să rămân personajul principal în toate poveștile mele de viață… Dar să știi că lucrurile sunt destul de legate și dependente unele de altele. Par ele separate, dar dacă tragi linia vezi că ele merg împreună, se susțin, completează… Și mai am încă multe alte povești…
Dacă cineva ți-ar fi spus atunci când ai mers pentru prima oară la teatru că vei ajunge să fii tu omul aplaudat de ceilalți, ce i-ai fi răspuns? Cum e să fii actor, omul de pe scenă și din spatele măștii, sau din spatele păpușii?
În clasa a VI-a eu și prietena mea cea mai bună, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere: eu urmam să mă fac jurnalist și ea actriță. A ieșit taman invers. Și s-a potrivit foarte bine, pentru că amândouă suntem fericite de alegerile făcute și nu ne putem imagina făcând altceva. Cum e să fii omul de pe scenă? (Joc și teatru de dramă și mai ales Performance, nu numai în spatele păpușii) Păi, la aplauze ești fericit, eliberat. Și puțin cu conștiința încărcată că doar tu ești acolo, când ceilalți creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnică fără de care nu poți face față nu sunt pe scenă pentru a-și lua și ei laurii… Cât despre mine… încă am un trac imens. Trebuie să mă arunci cu forța în scenă… De obicei, caut prima ieșire, caut motive să se anuleze spectacolul… Mi-e o frică… La final e cel mai bine. Dar te întrebi: ce-i cu nebunia asta? De ce te întorci din nou pe scenă? Magie…
Cine a fost „omul de pe scenă” care te-a marcat, te-a făcut să crezi în teatru ca destin al tău?
E foarte bună întrebarea pusă așa. Profesoara mea de actorie: Prof. dr. Miriam Cuibus (actriță a Teatrului Național, Cluj-Napoca). Dânsa m-a învățat că teatrul e un destin…
Dacă ar fi să încheiem într-o notă coloristică, pornind invers de la o culoare care schimbă lumi, oameni, mentalități, ce culoare crezi că ar trebui să-i dăm lumii ca să devină mai blândă?
Albastru! Clar! E culoarea păcii…
La puține zile după «coincidența» noastră, am revăzut-o pe Anca într-un sublim și trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te făcea un pic să te cutremuri cu gândul unui déjà-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi și clovni invizibili”, după textul lui Vali Butnaru, în regia și scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replică cât un interviu, ca să parafrazez, ”Dă-mi inima ta, să mă pot sprijini de ea!”
Dacă v-am făcut curioși, vă invit s-o auziți pe actrița Anca Doczi dimineața, prin vocea unei păpuși și seara, la teatrul Puck, în spectacolele de Nocturne, pentru a vă dărui dileme, sau răspunsuri la ele.
