În fiecare dintre noi există marea frică de moarte și frici mai mici ascunse sub „ambalajul” pe care îl purtăm în drumul spre neființă. Totuși, teama de moarte este cea care ne construiește și ne distruge, în același timp. În structura sa se amestecă atomii fricilor mai mici: frica de uitare, frica de singurătate, frica de alienare, frica de ratare, frica de a pierde pe cineva drag, de a-ți lua adio de la părinți, de la copii, chiar în timp ce ei sunt lângă tine, fără, însă, a-i mai recunoaște sau a te mai recunoaște.
Bătrânețea este locul de joacă preferat al acestor frici. Dacă la alte vârste pot fi amăgite, trimise într-un colț îndepărtat al raționalului, dar și al emoționalului, la senectute se dezlănțuie și îi prind în jocul lor și pe cei din jur, pe cei care nu au ajuns, încă, acolo.
Alzheimer-ul sau demența senilă se numără printre acele dovezi folosite de cel care se teme pentru a-și justifica frica. Această boală înghite ca un coșmar care nu se mai sfârșește tot ce îi ieșe în cale: memoria celui în care se cuibărește, liniștea celor care îl iubesc pe cel în care se cuibărește, locuri, identități, noțiunea de timp și spațiu. Tocmai de aceea, orice scriere care se inspiră din tenebrele lumii adjudecate de o astfel de boală lasă un gust de tristețe de netratat, chiar dacă i se adaugă note de umor, de ironie și autoironie.
Tânărul dramaturg italian Davide Carnevali și-a imaginat, în piesa „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin”, un scenariu în care a implicat un tată și un fiu, pornind de la simptomele acestei boli. Abordarea sa nu se reduce, însă, la transformările care se produc în viață și în structura interioară a bolnavului, ci are trimiteri și la memoria istorică, la înstrăinarea de propria istorie sau la reinterpretarea istoriei în cheie personală și la subiectivizarea unor evenimente care țin de concret și de exactitate temporală și spațială.
El însuși mărturisește:
„Am scris un text despre posibilitatea reconstruirii istoriei. Este vorba despre istoria personală a unui om pe cale să-și piardă parcursul logic al vieții și, prin urmare, propria identitate. Este istoria colectivă a unei Europe care, prinsă între trecutul marcat de războaie și actualitatea schimbărilor politice, este în căutarea propriei definiții.”
Textul lui Davide Carnevali este adus pe scena sălii „Teatru la Cub” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași de către regizorul Alexandru Dabija, care colaborează cu Dragoș Buhagiar pentru decoruri și cu Andrei Cozlac pentru conceptul video.
Abordarea lui Dabija pune accent pe înverșunare: înverșunarea cu care personajul central, bărbatul pierdut în mlaștina Alzheimer-ului, își apără falsele amintiri; înverșunarea cu care celălalt bărbat, cel mai probabil fiul său, după cum reiese din desfășurarea de forțe care lâncezește și ea în apele tulburi ale ambiguității, încearcă să își facă tatăl să își amintească adevăratul trecut și să țină cu dinții de ultimele amintiri; înverșunarea cu care acel iepure care, în diferite forme, dimensiuni și ipostaze devine personaj obsedant și dominant în poveste, acaparează orice urmă de trăit.
Cele trei personaje din spectacolul „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” gândit de Alexandru Dabija, fără nume, întrucât poartă pe umeri povara „oricând-ului” și al „oricui-ului”, sunt interpretate de actori cu experiență, recunoscuți pentru versatilitatea lor scenică: Călin Chirilă, Doru Aftanasiu și Ionuț Cornilă.
Textul „Variațiunilor pe modelul lui Kraepelin” este unul compus din fragmente de istorie și denotă, clar, interes teoretic din partea autorului pentru temele expuse. „Tema de fond care se regăsește în toate textele mele este problema limbajului, limbajul creează realitatea și mânuirea limbajului trebuie să fie în mod esențial o reinterpretare a realității care să ne determine modul de a percepe povestea”, subliniază acesta.
Deși schimbul de replici este unul de multe ori sec, întrerupt de pauzele necesare pentru a trece peste punctele de suspensie care subjugă, pe alocuri, comunicarea dintre personaje, actorii nu au o misiune tocmai ușoară.
Călin Chirilă ia în grijă personajul central, bătrânul de care s-a lipit demența senilă, tocmai de aceea trecerile de la o stare la alta trebuie să îi fie la îndemână. Acesta străbate nostalgia, melancolia, încăpățânarea de copil, irascibilitatea, isteria, veselia sau tristețea nejustificată, furia cu o forță care demonstrează că regizorul a făcut alegerea potrivită. Omul său este unul care se apropie de un capăt de drum și întrevede nu doar crâmpeie din propria viață, ci și crâmpeie de istorie scrisă de alții, dar în care i-ar plăcea să fie miez. Dumnezeu și Diavolul sunt prezențe obligatorii în lupta sa cu sine însuși, cu uitarea, cu degradarea biologică, cu acceptarea alterității. I se alătură în această luptă, forțat de împrejurări, un fiu care și-ar dori un tată lucid în ultimii ani de viață, un fiu în a cărui structură interioară se amestecă dragostea cu neputința, răbdarea cu acceptarea și încăpățânarea, interpretat de actorul Doru Aftanasiu cu note de previzibilitate.
Cel de-al treilea personaj, străinul, omul din exterior care îmbracă halatul de doctor, atribuit actorului Ionuț Cornilă, este, practic, „oaza” de luciditate a celor doi, tată și fiu. El validează acțiunile bătrânului ca fiind normale pentru cineva aflat în situația sa, consemnează toate schimbările din comportamentul acestuia ca un specialist care face studii de caz pe pacienți, este cel care le vorbește din oglindă tatălui și fiului.
În spectacolul lui Alexandru Dabija, decorul semnat de Dragoș Buhagiar este, alături de coloana sonoră, unul care te urmărește mult după ce ai părăsit sala de spectacol. Aparent, scenograful reconstituie atmosfera intimă a unui cămin: o cameră de zi, un dormitor, o bucătărie, o oglindă cu ramă de tablou, urma unui tablou pe perete, un televizor și obiectele de mobilier indispensabile oricăruia dintre noi — un pat, o canapea, masă, scaune. Însă, pe măsură ce intri în inima poveștii, îți dai seama că realismul acesta are trimiteri către simbolic, către metaforic.
Oglinda supradimensionată, tabloul-reper obsedant pentru personajul pierdut în uitare nu sunt simple obiecte de decor, ci instrumente folosite pentru a pătrunde în mintea personajelor, pentru a le psihanaliza, pentru a le face să se uite către sine și a-și înfrunta propria realitate. Când mată, când transparentă, oglinda face trecerea de la uitare la frânturi de amintire și este, pe rând, ușă de intrare în cabinetul-acvariu al psihanalistului și element de design interior pe care se proiectează obsesia bătrânului senil, iepurele. Regizorul și scenograful se joacă și cu hiperrealismul în momentul în care obsedantul iepure apare în încăpere, cu dimensiuni de personaj de coșmar.
De la primele minute până spre final, spectacolul „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” este unul care te pune în fața unei realități posibile pentru fiecare dintre noi. După vizionarea sa, stranietatea atmosferei create pe scenă îți stăruie, parcă, în felul în care privești lumea. Bătrânețe, neputință, tocăniță de iepure, iepure uriaș care se fragmentează și te duce cu gândul la descompunere, la dematerializare, la fragilitatea corporală, la deformarea realității, golul din ochii individului care s-a desprins de propria memorie și a căzut în vidul existenței sunt imagini de la care pornești pentru a-i rezuma conținutul.
