Pe actrița Laura Vasiliu ați văzut-o în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. În filme e căutată pentru personaje fragile și sensibile. În teatru e liberă să joace orice. Acum o lună am asistat — singur spectator — la repetițiile pentru Misterioasa Pariziancă (piesă montată la Teatrul de Artă din Deva, în regia lui Petre Nicolae, după un text de J.C. Carrière).

Proaspăt renovat și proaspăt inaugurat, teatrul devean strălucea ca o bijuterie. Mai puțin scena pe care urmau să repete actorii. Era murdară, din cine știe ce scăpare. Am auzit-o pe Laura spunând către cineva din personalul teatrului: „E murdară scena. Nu putem repeta așa. Aveți un mop? O curăț eu.” Pe moment am crezut că e ironică. Apoi a repetat cererea cu vocea blândă și seriozitatea-i caracteristică. Pare neverosimil ca o actriță care, cu puțini ani în urmă, și-a purtat rochia (în doi ani consecutivi) pe covorul roșu de la Cannes să se pună acum pe șters podeaua unei săli din, stați puțin, Deva (?!). După ce o cunoști, îți dai seama că așa e ea. Chiar dacă se mișcă zilnic printre stele, Laura Vasiliu a rămas cu picioarele pe pământ. O profesionistă conștientă de talentul său, dar fără să ți-l fluture prin față ca pe niște mărgele lucioase. Pentru ea actoria înseamnă în primul rând muncă. Talentul e un dar de sus, pe care se simte obligată să-l împartă cu ceilalți.

A fost greu pentru o tânără din Piatra-Neamț să ajungă cunoscută și dincolo de hotarele țării sau e o chestiune de șansă?

Eu cred că totul este ordonat și rânduit de Dumnezeu în funcție de ce ne dorim și noi și de cât de mult muncim pentru un lucru. În ce mă privește, întotdeauna am simțit că mi se va întâmpla ceva important în carieră la un moment dat și că eu trebuie să fiu pregătită ca să nu îmi ratez șansa. Mi-am dorit și m-am rugat măcar un film să fac în întreaga mea carieră, dar acel film să rămână; recunosc, am jinduit și după marele premiu la Cannes. Iar ca să răspund totuși la întrebare: da, este o chestiune de consecvență, de muncă și de șansă; de tot.

Când erai mică visai să ajungi actriță în America. Care au fost preferatele tale de la Hollywood atunci? Care-i modelul tău de actor acum?

Eram în comunism pe vremea copilăriei mele și faptul că visam să ajung actriță în America îmbina două dorințe: una a fetei rebele și excentrice care refuza conformismul (actoria) iar cealaltă — dorința copilului de a scăpa din griul care ne înconjura. Dintre cele două, cel mai tare îmi doream America. Actrița mea preferată era Vivien Leigh și chiar mi-am compus un nume de scenă împrumutând din numele ei de familie. Acum nu am un actor preferat pentru că îmi plac foarte mulți și nu mă pot stabiliza. Fără să am un model, înclin spre actorii cu suflet (calzi), care au ceva de spus, ei înșiși, dincolo de personaj.

Dintre actorii cu care ai jucat de la cine ai învățat mai mult?

Am învățat de la profesoara mea, minunata Olga Tudorache, de la domnul Papaiani (cu care am jucat în „Domnișoara Nastasia”), de la Rodica Mandache, pentru care am o mare admirație. Nu știu dacă „învățat” e cuvântul potrivit, pentru că nu e vorba de un mecanism. Eu mai degrabă îi admiram. Vedeam oameni vii, liberi, frumoși, care își spuneau replicile ca o prelungire a unor povești atât de intime și personale încât mi-era frică să nu tulbur cu ceva limpezimea și taina gândului lor. Da, există și astfel de actori și în gălăgia enormă care se face uneori pe scenă, se desprinde câte unul capabil să ducă durerea ca pe o cruce.

Ai jucat mulți ani la teatrul din Târgoviște. Te-ai întors acolo chiar și după ce ai ajuns la Cannes (a doua oară cu Il resto della notte, de Francesco Munzi), iar acum joci la Deva. Cum de preferi locurile acestea, mai puțin „centrale”?

Eu prefer simplitatea și un oraș de provincie îmi dă liniștea de care am nevoie să îmi fac meseria.

Rolul din 432 te-a scos din anonimat și te-a aruncat brusc sub cele mai glamuroase reflectoare din lumea filmului. Cum ai făcut față acestei experiențe copleșitoare? În ce fel te-a schimbat?

M-am bucurat de tot ce mi s-a întâmplat. Dar faptul că îi aveam pe Vlad Ivanov, Anamaria (Marinca, n.n.), pe Mungiu și întreaga echipă tot timpul în preajmă m-a făcut să mă simt în siguranță și mai ales am avut cu cine să împart fericirea. Îți mai spun un secret: eu pot să fac față la multă fericire. Probabil că m-a schimbat acest premiu, nu știu încă, dar eu îl consider un dar de la Dumnezeu. El s-a gândit să ne facă așa cadou frumos și Îi mulțumesc!

Pentru o formație rock există sindromul „primului album” de succes. Dă-mi voie să fac această comparație cu primul tău mare rol (Gabița), deși ai mai jucat film și înainte și după. Ai simțit o presiune după 432? Așteptări ale celor din jur?

Așteptările au fost atunci, în primul moment, pe urmă s-au plictisit oamenii și nu au mai sperat mare lucru. Ceea ce e perfect. Presiuni au fost mai ales din partea presei, dar n-au găsit în mine persoana publică pe care o căutau. Efectul cel mai important al unui astfel de premiu este acela că ai vizibilitate și oamenii capătă încredere în tine. Mă refer la film. Practic nu mai există granițe, poți lucra oriunde, cu mari actori și primești oferte de peste tot, ceea ce este esențial pentru noi, actorii.

S-a tot vorbit despre actori români mari care joacă în telenovele proaste pe bani frumoși. Sigur, salariile în teatrele de stat sunt mici, actorul “trebuie și el să trăiască”, dar nu e un fel de pact cu diavolul?

LV: Da, colaborarea la telenovele e sigur un compromis. Există actori mari care își permit să o facă în sensul că sunt buni profesioniști și nu se pot strica din punctul ăsta de vedere. Dar pot fi foarte slabi. Ritmul de filmare e unul alert iar scenariul e superficial. E ca un fast-food: colorat și cancerigen. Nu condamn pe nimeni care joacă în telenovele pentru că asta e oferta și noi ca actori trebuie să ne facem meseria cum putem. Apoi suntem plătiți bine și lucrul ăsta ne interesează. Eu personal nu fac față la ritmul de la telenovele pentru că am nevoie de un anumit timp să dau randament.

Regreți vreun rol în care simți că nu trebuia să te fii băgat? De exemplu, Second Hand nu mi se pare o reușită; mă refer la film, în ciuda numelui regizorului.

Nu, nu regret că am jucat, dar de câtva timp îmi pun problema impactului anumitor scene asupra sufletelor spectatorilor. Și pot să spun că aș fi evitat unele situații care ar putea să smintească oamenii. Eu în Second Hand am avut un rol foarte mic, nici nu știu dacă mă văd, pentru că pe vremea aia purtam aparat dentar și Dan Pița, pe care îl prețuiesc mult, a vrut totuși să îmi ofere ceva.

În piesa Misterioasa Pariziancă, Susanne e o zurlie ingenuă în genul lui Amélie Poulain. Candoare avea și Gabița, în ciuda situației sale deloc confortabile. Sensibilitatea, o anume fragilitate, discreția par a fi trăsăturile omului Laura Vasiliu. Crezi că de aceea ești căutată pentru astfel de roluri? Ai putea, la fel de ușor să joci o vampă sau un „Bond girl”?

Mulțumesc pentru asemănarea cu Amélie Poulain. Am visat mereu să mă apropii ca gen de personajul ăsta și de altele asemănătoare. Eu cred că îmi lipsește o anumită stranietate și bunătatea, dacă e să facem o comparație. Știi, în teatru sunt căutată pentru ceva, iar în film pentru altceva. În film trebuie să mă asemăn mult ca fire cu personajul, dar în teatru nu. Chiar e de dorit să fiu total altceva. Acest altceva îmi dă libertate și poftă de joc. Așa că eu cred că aș putea încerca și o vampă, dar în teatru. Am și jucat, m-am amuzat și mi-a ieșit foarte bine. În film doar marii actori gen De Niro, Meryl Streep pot să încerce compoziții și să fie credibili. Pentru că aici se lucrează în filigran și orice îngroșare strică tot.

Dacă mai visezi să joci vreodată în America, în ce gen de filme ți-ar plăcea să joci? Sub ce regie? Cu ce parteneri?

În America visez eu să ajung, dar nu știu cum, pentru că am frică de avion. Am fost invitată și la New York de mai multe ori cu 432, dar am preferat să fac drumuri mai scurte. Așa că am o mare problemă. Sunt atât de mulți actori buni și m-aș bucura să joc cu toți. Ca regizor mi-ar plăcea să lucrez cu Lars von Trier, dar mă fac așa, că nu există ultimul lui film.

La repetițiile de la Deva am remarcat că regizorul, o spun cu tot respectul pentru domnul Nicolae, era uneori invaziv în indicațiile sale. Mi s-a părut o provocare pentru un actor să mențină un nivel înalt de concentrare, în așa stil. Tu cum reușeai?

Domnul Petre Nicolae e un mare actor și un prieten drag și noi împreună am lucrat la mai multe spectacole. El știe problemele mele și inhibițiile și de aceea își dă seama că uneori e necesar să fie și „invaziv”. Nu e nicio problemă, noi lucrăm cu stări și suntem de multe ori victimele lor. Pentru cineva din afară poate părea ciudat, dar e absolut normal.

Și dacă tot suntem la capitolul concentrare, cum te pregătești pentru un rol? Mai ai timp pentru „muncă de atelier”, pentru cercetare?

Munca de atelier în ce mă privește este obligatorie. Fără ea nu avansez ci mă cantonez într-o zonă comodă, la prima mână. Ceea ce facem și descoperim pe scenă nu e decât rodul gândului de acasă și al lucrului pe text.

Te-am văzut la lucru și se vede de la un kilometru cât ești de dedicată. Ai timp/ îți faci timp pentru o viață normală în afara meseriei? Cum le echilibrezi?

Sigur, am destul de mult timp liber și pot să mă ocup și de viața mea. Un proiect durează o lună, două și atunci într-adevăr nu ai timp de nimic, dar după aceea nu mai sunt probleme. Noi, actorii, în general vrem să lucrăm cât mai mult pentru că e o meserie frumoasă și extrem de variată, dar ne putem organiza să avem timp pentru toate.

Dacă de mâine nu ai mai juca, ce altceva ai face cu egală pasiune?

Aș face orice cu pasiune, cred că și calcule. Dacă nu pot să fac un lucru bine, prefer să mă retrag. Nu sunt foarte îndemânatică și cred că aș avea probleme în zona muncilor fizice, dar totul se deprinde.

Ai un impresar care te reprezintă sau cum îți găsești contractele?

Da, acum am fost nevoită să apelez la un impresar pentru că nu știu toate amănuntele și altfel vorbește un agent pentru tine. În decursul timpului m-au abordat mai mulți agenți mai ales de la Londra, dar trebuia cumva să merg acolo și eu am așteptat să îmi vină un proiect important ca să mă deplasez. E vorba și de bani, bineînțeles. Probe sunt mereu, să știi. Numai să am disponibilitate și să mă pot duce în alte țări.

Te mai vedem la cinema curând?

Am filmat astă vară pentru un lungmetraj în regia Cristinei Nichituș și urmează să apară. Ar mai fi un proiect în străinătate (în Irlanda, n.n.) dar aștept întâi să se concretizeze.

Dar tu când ai fost ultima oară la cinema?

La cinema am fost toată săptămâna asta zilnic, dacă poți să crezi, pentru că trebuie să votez pentru premiile Gopo și nu am văzut toate filmele din competiție. Mai am încă multe de văzut așa că și săptămâna viitoare voi merge la Institutul Francez pentru vizionări.

În mod normal, cât de des vezi filme și la ce te uiți?

Nu văd prea des filme, recunosc, și mă uit la cărți, adică citesc mai mult. E mai sănătos.

Cunoști senzația de duminică ploioasă și cenușie, când vrei să te bagi în pat și doar să te uiți la un film, un film care te face să te simți bine. Care ar fi acela?

Îmi plac filmele cu Meg Ryan, pentru duminică seara.

sursă foto: www.lauravasiliu.ro

sursă: marele ecran // Lucian Mircu