În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumi trace. Lume a cărei măreție începea să apună într-o aură de mister, păstrându-și însă neatină puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea greacă progresa mereu și neîntrerupt -, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.
Tracii s-au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna așa.
1. Subiectul epopeii Iliada
Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obișnuita invocare a Muzelor – chiar din primul său cânt și din primele sale versuri:
„Cântă zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…” (Cântul I / versurile 1 și 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)
Este vorba, așadar, de tracul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului. Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani – atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.
2. Cine au fost, în fapt, tracii?
Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvârșit, posesor al unui suflet care și-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât elinii – ca semn al strălucirii – își căutau în vechime ascendențe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei anumite sorginți geto-dace!
Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.
Ascendențe trace și-a găsit până și comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți greci care asociau virtuțile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat și misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obârșiilor.
Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – așa cum am mai spus – ca având sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Și, deloc întâmplător, poetul poeților îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.
E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizațiile minoică, cretană și tracă reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei traci:
„Tracii, veniți de curând, se află la marginea oastei; Rhesos li-i Domnul, odraslă lui Eioneu, și-i acolo. Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari și de mândri, Albi ca zăpada sunt ei și la fugă sunt repezi ca vântul. Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune. Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)
Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familii de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală „grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o confruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.
3. Războiul troian s-a desfășurat spre amurgul protoistoriei
Grecii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în rețetă și pe acei dorieni (v. dory = lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început să năvălească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci și pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai.
S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la circa 100 de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î.H. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeii Iliada, încă nu existau greci, iar istoria nici măcar nu începuse.
Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziție în care încep totuși să se ițească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori și doar episodic:
„Prin cheutorile platoșei vârful de fier se prelinse”
(C. IV / v. 121, 131 și 475; C. VII / v. 137)
Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, și cu aceea a strămoșilor noștri geto-daci. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) –, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către bărbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității. Asta ar rezulta și din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
„… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să-ți deie bărbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de-a obștii noi nu știm păstrate niciunde”
(C. I / v. 119-122)
Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversată, s-a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situarea conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea și al XIV-lea î.H.
4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… tracii!
Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de tracii numiți dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizația aheiană ținea tot de un același tip, așa-zis tracic, al băștinașilor „mediteraneeni” de o bănuită origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin. Dar, aproape cu siguranță, toate populațiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca și de pășunile bogate. Și chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur că își făcuseră un stagiu migrator în Tracia.
Homer ni-i înșiruie, printre luptători, pe tracii care participau la confruntare:
Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii –, apoi, mai greu de identificat, alte seminții:
„Din Eubeea suflând a mânie abanții, din Halchis
Și din Eretria, din Histiea cea dărnică-n struguri,
Și din Cherint de la tărm, din nalta cetate Dionul,
Și din orașul Carist și locuitori din Stire –
Fură conduși de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abanților tari de virtute.
Iuți și cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanții
Plini de războinic avânt și cu suliți de frasin întinse,
Gata să dea în dușmani și platoșa să le sfâșie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)
Din partea troienilor, traci sunt luptătorii lui Rhesos – amintiți deja –, dar și ceilalți:
„Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oșteanul măreț. Sub el oștiră bărbații
Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți.
Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)
Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece „afacere” între aceiași traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părți: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soția unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) și-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci și fără o mare parte din multele lor averi.
Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalității familiei sale, dar mai cu deosebire prin faptul că toate fuseseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul și prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliții peninsulare de corăbieri și pornește distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca și azi, la nivel statal… Cel puțin, așa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
„Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;
Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n țara bărbaților Ftia
Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stăvile multe,
Munții cu umbre pe văi și marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,
Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău și pe tine,
Cel făr-de-obraz….”
(C. I / v. 150-158)
5. Iliada – o veritabilă Capsulă a timpului
Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta.
Reamintim că insula Creta, de altfel ca și Sparta, erau considerate de sorginte tracă. Dar și scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceiași greci au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât și a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu ușurință trecute cu vederea dacă luăm în considerare că tot grecii au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale și materiale la care a ajuns civilizația lor –, întocmai ca într-o veritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete performanța printr-o aceeași tendință (v. „Să fie oare mănăstirea Voroneț o «capsulă a timpului»?”, capitol din Enigme în jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).
Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterității învățămintele și experiențele de veacuri ale unei civilizații care a preluat de la alții, dar a și adăugat de la sine un summum de lucruri și fapte ce merită consemnate peste veacuri.
În realitate, suntem în fața unor teribile adevăruri. Protoistorice, aș zice. Și, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunțat că-și vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.
6. Modalități comune ale tracilor, dar și ale românilor, de a ieși din crize
În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un același mod de a se căuta depășirea unor mari și catastrofale conflagrații militare. Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliției ahee nu mai vede nicio posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanță, la înțelepciunea unui înalt prelat:
„Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouă Zile, prin lagăr, zburară săgețile dumnezeirii. Dar, într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostașimea… <Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiți să ne-ntoarcem Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte, Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul și ciuma. Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul Care-i de vise tălmaci, căci și visele vin de la Zeus, Ca să ne spună de unde-i înverșunarea zeului Apolo? Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe? Au poate arsura de fripte mioare și capre alese El dobândind, ar voi de la noi să-și abată urgia?> Zise și-ndată șezu. Dar iată, se scoală-ntre dânșii Fiul lui Testor, întâiul și fala prorocilor, Calha, Care știa câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor Și cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)
Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, Ștefan cel Mare, a cărui oaste era și ea „secerată” de mulțimea turcilor, apelează la sfaturile înțeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obțină victoria militară prin umila supunere la vrerile divinității.
Sigur că oricine ar putea obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spațial, cât și temporal – comune și multor altor vechi și mari conducători de oști care ajunseseră la ananghie…
Să săpăm mai adânc…
Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul –, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de români. Fie și măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată pentru prima dată abia prin anul 1938 (?!) de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i așa? – nu te poți bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, într-un același timp se admite de către poeți că ea este doar strămoșul poeziei europene și că, în realitate, ar fi doar vorba de o pură istorie… romanțată. Ca să vezi…
Ori, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare și timide ale istoricului Nicolae Densușianu – dacă nu cumva această epopee este posibil, ca întocmai oricărei arhaice opere de artă (fie ea cetate, monument, stelă funerară ș.a.) să mai conțină, în plus, o seamă de date și situații care, peste milenii, s-ar fi putut păstra nealterate de timp –, în cazul în speță comportamente, proceduri sau obiceiuri bine conturate la popoarele cărora le este premergătoare: traci, geto-daci, protoromâni, români.
Este o justificare a unei păreri personale că printre puținele semnale de comportament uman venite din trecutul nostru – mă refer la protoistorie, ca la cea mai adâncă investigare posibilă – și în completarea creațiilor populare: basme, credințe, eresuri, poezii, colinde, orații, blesteme, descântece ș.a., s-ar putea foarte bine să apelăm și la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva:
a) Rolul Divinității la traci și la români. În viziunea homerică, punând în discuție doar Iliada, desfășurarea întâmplărilor pământești trebuie urmărită nu doar în înlănțuirea lor pur omenească, ci și sub aspectul rolului Divinității. Pentru vechii traci nu era îndeajuns de clară motivația pentru care – viteaz fiind și dreptate având –, puteai totuși foarte ușor să pierzi o bătălie din cauza unei voințe imuabile, de nepătruns, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mulțimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice.
Dar, tot așa, pentru românii deveniți între timp creștini, trebuia neapărat și adeseori aduse jertfe lui DumneZeu. Și, poate, tot de aici, prinosurile ca și bisericile închinate de către voievozii noștri (v. Ștefan cel Mare ș.a.) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câștigată; chiar dacă ea, adesea, era obținută numai prin merite militare și prin însăși dreptatea cauzei. Este vorba de acea credință rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul și reușita în oricare dintre acțiunile omenești depind, în ultimă instanță, nu doar de valoarea individuală, ci și de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la traci, de Divinitate.
Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populația rurală – asisderea ca odinioară la traci – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ș.a.), caracteristicilor animalului sacrificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărțire a jertfei (ce anume din jertfă ia preotul, ce ia gazda ș.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnitățile de înscăunare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunăvestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinați de un cioban dinainte ales și frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuț alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să pășească încă de la intrarea în lăcaș peste sângele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri păgâne nu pot fi găsite în creștinism.
b) Conștiința jertfei și imanența morții.
Ahile Peleianul, întocmai celorlalți eroi traci, consimte foarte ușor la pierderea bunului suprem – care este Viața -, pentru îndeplinirea marilor țeluri ideale cum ar fi Gloria și Onoarea:
„… Dar acuma Nu va scăpa cu viață nici unul din cei care zeul O să mi-i puie în mână-naintea cetății, nici unul, Oricare-o fi din ai voștri, necum feciorii lui Priam. Mori și tu, frate, și taci. De ce te mai vaieti zadarnic? Doar a murit și Patrocle, și ce ești tu față de dânsul? Cată la mine și vezi ce mândru sunt eu și ce mare; Tata mi-i Domn și viteaz, iar mama zeiță, și totuși, Vai, și pe mine m-adulmecă moartea și soarta Nebiruită pe veci. Dimineața, n-amiaza ori seara Are să vie o vreme, când unul și mie-o să-mi curme Firul vieții, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)
Acel „mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuție problema unei „prietenii” între Ahile și Hector. Era vorba de liniștirea învinsului că în luptă acesta e „Datul”, în care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei și a imanenței morții la traci și geto-daci, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Dac, precum și zicătoarea: Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!
c) Supunerea tracilor în fața imuabilului.
Luptătorii ahei, deși cu mult mai mulți (între 120-140.000 de soldați) și foarte motivați (doar luptau pentru „cauza dreaptă” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinși de mult mai puținii luptători troieni (circa 50.000 de soldați), care apărau (culmea!) nedreptatea și raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totuși, ei acceptă faptul (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinității:
„Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus, Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne că-n țară Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber, Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav, mă silește Calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă. Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v. 109-114)
Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii și în cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Ștefan cel Mare de la Războieni, prin care acesta își asumă înfrângerea, indiferent de nedreptatea sorții:
„…sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă și… Laiotă venit-a cu toată țara lui cea basarabească; veniți să jefuiască și să prade Moldova. Și au ajuns până aici la Pârâul Alb, iar noi Ștefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor și am făcut cu dânșii mare război în luna iulie în 26 zile, și cu îngăduința lui Dumnezeu biruiți fură creștinii de către păgâni, și căzură acolo mare mulțime de ostași…”.
O nemaipomenit de smerită recunoaștere în fața unui nedrept, dar imuabil, destin.
d) Participarea femeilor la jocul sorții: Moarte, sau Glorie și Onoare.
Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegație și o totală supunere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numită „cățea nerușinată”, din clipa în care soțul ei, Paris, părăsește câmpul de luptă și se refugiază ca un laș în palatul său din Troia:
„Mi-ai și venit din război, mai bine piereai tu acolo, Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte. Tu te mândreai altădată că-l poți dovedi pe Menelau Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu brațul, cu lancea. Hai și poftește-l acuma din nou pe viteazul Menelau Și te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi, Poftă de hartă să curmi și să nu mi te-apuci nebunește, Luptă pieptișă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată Sulița-i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)
Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitudinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situație oarecum asemănătoare. Amintiți-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…
e) Cavalerismul trac față de cel românesc
Iliada ne supune atenției cel puțin două cazuri evidente ale vechiului și binecunoscutului cavalerism. În timpul înfruntării directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul și aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinții și strămoșii până când ei observă că au o… aceeași ascendență! –, astfel că încetează lupta și voioși își dau mâna:
„<Hai dar să facem schimb de arme-ntre noi ca să știe Toți de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.> Asta vorbiră amândoi, săriră din care și mâna Prietenește și-o strânseră și întăriră credința” (C. VI / v. 119 – 236)
Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranți, i-a pus față în față pe comandantul trac Hector Priamidul și pe căpitanul de oaste aheu Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt și îndelungat în fața propriilor oștiri, încât i-a apucat… înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilitățile. Spuse atunci „încoifatul” Hector către Aias, încheind:
„Hai să ne facem și daruri, un schimb de slăvite odoare, Ca între ahei și troieni să zică de noi oarecine: <Vrajba ce mistuie vieți, silitu-i-a la încleștare, Dar se desprinseră ei împăcați amândoi ca prieteni> Astfel îi zise și spada țintată-n argint i-o întinse, Teaca împreună cu spada și chinga-i frumoasă de piele. Aias îi dete și el un șerpar sclipitor de porfiră. El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii” (C. VII / v. 44-304)
Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova și Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădură în final mâna și își dăruiră unul altuia mărețe biserici…
f) Democrația militară la traci și la români
Românii au moștenit de la traci democrația militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas actual al său doar în jocurile paramilitare, precum Călușarii sau Junii Brașovului. Însă, desigur, democrația militară funcționa curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptățit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele oștirii:
„Tu bețivan, tu obraz de dulău sperios ca și cerbul! Nici cu oștirea te bizui vreodată să ieși la bătaie, Nici să te-ații pânditor de dușmani cu vitejii de frunte Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morții. Doar ți-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă Și să despoi de-a lui daruri pe cine-ți grăiește-mpotrivă. Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)
Din fosta democrație militară tracă s-a mai păstrat la români doar acel drept al boierilor de a lua parte înainte de luptă la alegerea strategiei generale; ca și – în cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-și decide propria lor retragere din bătălie. Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemulțumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon.
O astfel de procedură este ades întâlnită la români prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de către boieri la anul 1476: „Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie și cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”. Numai astfel, părăsit de toți ai săi, Ștefan a fost înfrânt la Războieni.
Ulterior, procedura venită din timpuri bătrâne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o trădare; deoarece vechea uzanță a democrației militare începuse să fie considerată de domnitori ca un gest de răzvrătire față de „unsul lui Dumnezeu” (!?), astfel că în cele din urmă a dispărut cu totul. Astăzi, ea mai persistă – așa cum am mai spus –, doar în unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.
g) Scrierea din perioada homerică
Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos către socrul său, rege în Tracia (!), încredințată chiar transmițătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicație expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii:
„Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise Tocmai în Licia, unde pieirea să-și ducă el însuși Semne de moarte scriind o mulțime pe-o placă-ndoită Și poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză…”, iar apoi: „Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos, Craiul acolo voios îl cinsti cu ospețe de nouă Zile și jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare. Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră, El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos, Când a primit el tăblița-ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
Deși semnificația cuvintelor din original: „semata lygra” apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăși dezvoltarea și înaltul nivel de civilizație atins în mileniul al II-lea î.H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca și din Pylos, au atestat existența miilor de asemenea tăblițe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu – practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.
Apare extraordinar de relevantă însăși ideea existenței unor corespondențe posibile între sudul Greciei și centrul Traciei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), când în fața a peste 400 de savanți Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnalând uluitoarele asemănări între semnele culturii Turdaș – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrările Ilios a lui Schliemann și Cypern a lui Cesnola), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savanții noștri au tăcut…
În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susține că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită și în cultura Gârla Mare, exact între anii: 1600-1160 î.H. Dar savanții noștri tac în continuare…
i) Date certe care pot fi găsite în Iliada
Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă și o sumedenie de alți poeți traci, dintre care cei mai importanți fuseseră: Orfeu, Musaios și Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obișnuiau să cânte întâmplări eroice strămoșești. Când trimișii lui Agamemnon (Fenix, Aias și Ulise) sosesc la cortul lui Ahile pentru a trata împăcarea:
„Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii; Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i Cea cu călușul de-argint, frumoasă și meșteșugită, Prada luată de el la spargerea Tebei, cetatea Craiului Vultur. Cântă, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187)
În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite. Totuși, la un moment dat se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior „arici” de către antici:
„Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian și pe Hector Lance cu lance-ngrădind și scutul de scut răzămându-și Coiful în coif și bărbat de bărbat laolaltă-n oștire Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)
Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesități strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliți și dusă la desăvârșire de „falangele” macedonene închise, ca și de „țestoasa” romană la asedii. O aplică și Ștefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așază întocmai astfel carele și sulițașii.
Tot așa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea știut cum era în evul mediu împărțită oastea la noi. Putem acum afirma, totuși, că grosul oștirii din Țările Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca și cele ale tracilor din Iliada. Explicităm: oamenii trebuie că erau rânduiți după fratrii (zone) și neamuri, așa fel ca zona (ex. sucevenii, romășcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii începuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul și versatul Nestor lui Agamemnon:
„Chibzuie bine, o, Doamne, și tu și de alții ascultă; Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ți-l voi spune: Armia tu întocmește-ți acum după neam și-nrudire, Neamul pe neam să s-ajute la luptă și rudă pe rudă. Asta de faci, Agamemnon, și dacă te-ascultă danaii, Ști-vei tu care din frunte și care din gloată-i netrebnic” (C. II / v. 355 – 360)
j) Creștini înaintea creștinismului…
Această afirmație care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcționari de astăzi, a dat naștere la deosebite și aiuritoare speculații. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creștină (cel puțin de către noi), ci este vorba de unele constatări de aparență sporadică făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care creștinismul cu siguranță că le-a preluat din alte vechi religii –, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism.
Cum altfel, de pildă, am putea înțelege o anume procedură folosită și azi la înmormântările creștine, atunci când mortul este în toate cazurile așezat cu picioarele spre ușa de intrare a casei și este scos exact într-o aceeași poziție, așa cum ne spune în Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:
„Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)
Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul ș.a.).
Puțină istorie nu strică…
În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cântului al XIII-lea:
„După ce duce pe Hector și oastea-i așa spre corăbii, Zeus îi lasă pe ei să-și poarte necazul și greul Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoși mai departe Țări și noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii, Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii Care de-aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate” (C. XIII / v. 1 – 9)
Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populație pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens basmul Făt-Frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpați și Dunăre (a se identifica drept o populație străbună a viitorilor misieni, coborâți in corpore spre Asia Mică); precum și pe abi, o altă populație, desigur tot tracă, tot nordică –, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau:
„Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)
Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau tracii. Tot în Iliada poți afla cum creșteau, dar și cum erau educați ei. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau și cum mureau tracii. Tot așa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele tracilor unele detalii surprinzătoare.
Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor din protoistorie) și îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionțată:
„…Ea le-ntinse o masă Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și-o tavă de-aramă; Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă, Miere gălbuie și sfântă făină de orz și alături Puse-o mândrețe de cupă, de Nestor adusă de-acasă. Cupa cu ținte de aur bătută era și-avea patru Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur, Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare. Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice, Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ție. Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia Cea ca o zână de mândră, și brânză de capre să farme Cu un răzuș de aramă, să presure albă făină; Și băutură gătind, ea îndată-i pofti ca să beie. Dânșii băură și după ce-și stinseră-a setei arsură, Stau veselindu-se-n cort cu vorbă-amândoi împreună” (C. XI / v. 610 – 625)
Iată o mostră de modul în care aheii își ospătau musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile „Cucuteni”. Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci.
Ca să nu mai vorbim de multe alte realități ale Iliadei –, din care aflăm că tracul Eneas făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiți-vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
Mai amintiți-vă de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa tracă atunci când – învins fiind – a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceeași limbă cu care și-a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!). De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, rezultând, iarăși și iarăși, că latinii vorbeau o limbă tracă, întocmai așa după cum și strămoșii noștri vorbeau o aceeași limbă tracă; bineînțeles că ambele cu inerente evoluții avute în paralel…
Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștințe istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun-simț – că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă și italică.
De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în niciun caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într-o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.
Dar asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai oarecum sporadic –, fiind cazul să-l mai amintesc aici pe Nicolae Densușianu.
Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să-mi plătiți drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserică două lumânări: una la Morți, deoarece tracii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi suntem chiar urmașii lor direcți, moștenindu-le și comportamentul, și limba.
O puteți face liber, iar dacă nu, nu!
Silviu N. Dragomir
sursa: enciclopediagetodacilor.blogspot.com
