«Oprește-te. Omule. Trecătorule. Caută împreună cu noi o clipă de Adevăr. Zâmbește. Omule. Trecătorule. Târziu în noapte, măștile actorilor se vor fi topit demult. RESPIRĂ. Omule. Trecătorule. TEATRU.»

Așa își începea prima ediție, festivalul de teatru sibian «Respiră Teatru. 25 de ore de teatru non-stop» în ultimele zile ale lui martie 2011. 26 – 27 martie au fost zile cu mult teatru bun și de calitate, cu spectacole alese și săli arhipline; așa încât am putea zice că am sărbătorit din plin ziua internațională a teatrului.

Am ținut să menționez aceste câteva detalii despre acest proiect concretizat la Sibiu, pentru că este o primă ediție foarte reușită și sincer, merită toate aplauzele noastre. Nu mă așteptam așa cum nici ei, după cum bine spunea și unul din «capii răutăților» în încheierea festivalului, la o asemenea amploare pe care a luat-o un proiect axat inițial doar pe o mână de iubitori de teatru și cultură și sincer mă bucur pentru această evoluție și pentru simplul fapt că am văzut o organizare impecabilă, spectacole foarte bune și oameni faini adunați laolaltă pentru o clipă de cultură.

Dar să mă explic mai pe larg și să concretizez elogiile mele prin cel mai simplu lucru pe care-l poate face un privitor de teatru: o mică cronică la unul dintre spectacolele de clasă ce nu degeaba s-a plasat în încheiere.

Treapta a 9-a, după textul lui Tom Ziegler și în regia Adrianei Popovici, s-a jucat duminică seara în Sala Studio a Teatrului Național «Radu Stanca» din Sibiu, avându-i sau mai bine zis avându-le ca protagoniste pe cele patru «oglinzi» feminine, actrițele Valentina Zaharia, Iolanda Covaci, Patricia Katona și Monica Săndulescu. Spectacolul a fost premiat, pe bună dreptate, în cadrul Proiectului Comedia Ține La Tine(ri), organizat de Teatrul de Comedie București, cu premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal (Iolanda Covaci, rolul Melissei Wright), mențiunea specială a juriului pentru Valentina Zaharia (rolul Joannei McNeal) și premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Monica Săndulescu, rolul tinerei reeducate, Tracy Mandy).

Vă întrebați desigur ce legătură au oglinzile cu Treapta a 9-a și cu toată această introducere teatrală. Ei bine am să mă explic imediat. Piesa este un periplu prin viața unei femei care a avut de luptat cu alcoolul, consecință a problemelor familiale, a propriei mame și chiar a pierderii de sine, și care trebuie să treacă peste anumite etape ale terapiei grupului de alcoolici anonimi. Cam despre asta se vorbește în spectacol, dar mai e ceva… prezența unei fetițe de 16 ani, care apropo a fost jucat perfect de Iolanda Covaci, încât m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă e o tânără adolescentă cu o pasiune nebună pentru teatru, atât de bine m-a păcălit ca să zic așa.

Melissa Wright e cea care țese acțiunea acestei piese, e copilul cu maturitate precoce, copilul-mamă așa cum îi și reproșează propriei mame care, în percepția ei, e vinovată că i-a părăsit și din cauza căreia acum e nevoită «să facă jogging la 5 dimineața, să facă un fel de yoga pentru auto-cunoaștere și să facă conversații banale cu Tisy, noua soție a tatălui».

«Așa e, tu ai fost mama mea, când eu eram beată, tu mă aduceai acasă de prin baruri, tu făceai de mâncare ca să nu știe tatăl tău că mie mi-era rău sus de la atâta băutură» este declarația Joannei, mama care recunoaște că nu a fost în stare să ducă o căsnicie «perfectă» pentru soțul ei și care a luat calea lașității alcoolice, renegând și dorind cu ardoare să uite tot. Dar tot ea este cea care a plecat și a acceptat suferința unei clinici de boli nervoase, acolo «unde nu este un loc pentru copii, cum îmi spunea tata», dacă ar fi s-o auzim pe Melissa, care apoi continuă cu replica superbă «dar nici pentru mama mea nu este!». Joanna a dorit o purificare cu adevărat dincolo de mai mereu prezentele corectări și acoperiri ale fiicei și soțului de teama aparențelor și a unei «imagini perfecte de păstrat».

Pe lângă acest schimb de roluri și psihologii asumate, mai avem două participante la această viață. Una este prietena de suferință și sponsorul ei în cadrul «Alcoolicilor Anonimi», o femeie care și-a pierdut copilul la naștere din cauza sevrajului de alcool, dar o mână de fier îmbrăcată în catifea, care o ține bine de mână pe Joanna și-i este sprijin mult mai devotat decât mama ei. Alături de ea, Tracy Mandy, o tipă cu multe condamnări la activ, cu multe expresii de jargon adolescentin stradal, dar care o iubește nespus pe «mama ei» cu chip de Joanna.

Aceste două personaje din urmă, nu însă cu o importanță mai redusă, creează echilibrul piesei, pentru că oricât de ciudat ar părea, Joanna și Melissa reprezintă ideea de «normal», căci ele mai pot schimba ceva; nu există un «copil mort, căruia îi cer iertare la malul mării în fiecare an» așa cum se pedepsește singură prietena ei, și nici o mamă dispărută și insensibilă cum a avut Tracy. Cuplul acesta din urmă face tot posibilul să forțeze împăcarea și conștientizarea unei noi șanse a vieții pentru cele două, una prea sensibilă și emoționată, cealaltă prea rece și orgolioasă, ce nu recunoșteau niciuna că le e dor una de cealaltă fără prea multe îmbrobodeli în cuvinte și primiri emoționate.

Până aici e totul minunat, ai zice că până la urmă se vor împăca și vor trece peste această treaptă a noua, care presupunea «să-ți ceri iertare celor cărora le-ai greșit cel mai mult cât timp ai fost beată». Dar iată că scriitorul chiar a vrut să joace un rol dublu aici, faustic chiar aș zice. De ce, mă întrebați desigur. Pentru că fetița, acel «monstru fără copilărie, aproape perfect în orice», îi cere mamei să devină alcoolică din nou! Își vrea mama înapoi acasă, înapoi la fel, înapoi în rolul în care ea putea să fie cu ea mereu, în care o putea depăși chiar fiindu-i de folos și poate, aș întrevedea eu, devenind umană astfel, recăpătându-și fața bună și copilăria totodată.

Aici e nota cea mai înaltă la care te aduce spectacolul, într-o regie perfectă cu un decor contemporan, dintr-un apartament cotidian, impersonal. Toată acțiunea te duce ca-ntr-un carusel prin văi și munți de emoții, unele bune, altele enervant de obsedante, cum e cazul măștii lui Missi în viața ei alături de soția nu prea deșteaptă a tatălui. Treci de la extaz la tristeți compătimitoare și partizane Joannei; înnebunești urmărind-o pe Tracy în jocul ei maniaco-depresiv de «copil-dur» datorită experiențelor avute, care a învățat că e mai bine să râdă și să se laude cu astfel de cicatrici de război familial; te enervezi la maxim privind calmul englezesc al Melissei dar plângi când surprinzi, asemeni marilor actrițe, un licăr care schimbă imediat sentimentele și trăsăturile feței într-una de copil suferind și naiv și te lovești de duritatea, amestecată cu durere și remușcare asumată a prietenei, mâna de fier din catifea pe care o simți la fel și tu ca spectator, nu numai Joanna.

Sunt doar patru dintre oglinzile unei femei, căci putem spune pe bună dreptate că mai sunt destule fețe ale femeii care nu-s punctate aici, și sincer nici că-și aveau rostul. Prietena, fata, mama, colega sunt doar tipologii aproximative care trec de la una la cealaltă ca-ntr-un joc cu elasticul, încât la un moment dat nu mai știi cine pe cine joacă. Și pe bună dreptate se întâmplă așa pentru că o ființă umană, și mai ales o femeie, e schimbătoare și are atâtea oglinzi în care să se uite atunci când nu-i convine ce vede încât aproape imediat adoptă un alt rol mai plauzibil emoțiilor prezente.

Singură, Joanna pare că trece treptat prin fața tuturor oglinzilor, de la fiica de-nceput, la colega curajoasă de la birou, la prietena sinceră de acasă, psihologul-mamă perfect pentru Tracy, soție sau ex-soție, un pic geloasă, mamă-amică și uneori chiar străină – atât de bine primește loviturile Melissei – și ajungând până la urmă la simplul rol, în fața singurei oglinzi căreia i-a rămas confidentă până la capăt, aceea de femeie. Simplă femeie care recunoaște că are probleme, că vrea să și le rezolve și că are curajul s-o facă, cu un pic de împins de la spate din partea prietenei și sponsorului ei.

Iată de ce am vorbit de oglinzi și iată de ce am considerat că e un spectacol care merită luat în seamă. Nu numai mesajul lui anti-viciu trebuie să-l aveți în vedere, ci și simpla perspectivă asupra unei femei. De aceea am început cu o întrebare, oarecum pentru a vă face mai deschiși asupra a ceea ce aveam să scriu aici, dar și asupra dumneavoastră înșivă. Dacă vă întrebați în continuare e bine, dacă nu, vă invit ca de obicei să mai luați o gură-de-teatru.