Am întâlnit în scrisul multora – scris de oameni pregătiți sau mai puțin pregătiți, scris de luptători ori alteori de intelectuali, scris de profesori universitari sau de aspiranți la așa ceva – ortografierea lui l’am așa, cu apostrof (de ce apostrof?), în loc de l-am cu liniuță. Chestiunea nu ne pare departe de a fi serioasă. Și o socotim cu dinadinsul așa nu pentru că ar dezvălui cine știe ce capital de cunoștințe la noi, cei care se întâmplă să știm cum se ortografiază l-am (câte greșeli nu vor fi stăruind în scrisul fiecăruia dintre noi!); ci pentru că face parte dintre foarte puținele chestiuni în care cel ce scrie un articol poate fi de folos celui care citește un articol.

Pentru ce, la urma urmelor, îl citește acesta pe cel dintâi? Spre a se cultiva? Dar atunci situația personală a fiecăruia dintre cei care scriu ar deveni delicată: să cultive pe altul, în timp ce el însuși… Spre a urmări împlinirea câte unei personalități? Dar, dacă nu ești N. Iorga sau Nae Ionescu, cum poți nădăjdui să deștepte interes împlinirea ta?

Nu am știut niciodată limpede pentru ce se îndreaptă cititorul către scriitorul de articole. Dar cu toții simțim care anume sunt articolele ce prind pe cititor. Iar aici stă păcatul cel mare al acestuia, păcat care a deformat și deformează necontenit mentalitatea celor activi într-o viață publică. Articolele care prind cel mai mult; care nu se cer, poate, dar care se gustă – sunt cele ce lovesc. Nu cu necesitate cele polemice; nu neapărat cele încărcate de fulgere și trivialități; dar cu siguranță cele care indică și acuză.

Ceea ce ni se pare foarte primejdios pentru tineretul românesc este faptul că este într-o atât de largă măsură „gazetărie”. Nu e probabil ca și pe viitor ușurințele de scris să fie aceleași ca în trecut. Dar libertățile trecutului și cele ale prezentului au fost îndestulătoare spre a ne încredința că, dacă e lipsit de un excelent echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit, prin natura prozei „gazetărești”, să se îndeletnicească atât de mult cu alții și cu alte lucruri, încât să uite de sine și de ale sale. Ba și în ce privește pe alții riscă să fie nedrept; căci nimeni nu deosebește mai puțin în jurul său decât cel care lovește.

Vom mărturisi, de pildă, că mentalitatea gazetărească de care e vorba ne face adesea să nu mai deosebim bine pe cei vrednici de osândă de cei întru totul nepătați, în lupta, de câțiva ani deschisă, între tineri și bătrâni. În numele tineretii și al voinței de mai bine, acuzi deopotrivă pe cei care poartă vreo vină cu cei care n-au făcut decât să reducă, prin isprava lor, din vinile celor dintâi. Și astfel treci cu vederea, ba mai mult, cuprinzi în același proces-verbal atât pe cei care s-au dovedit infractori față de ceea ce ți se pare a fi destin al neamului tău, cât și pe cei care l-au înfăptuit pur și simplu.

Câți dintre cei pe care ne grăbim să-i trecem la rezervă – deocamdată numai teoretic – nu merită infinit mai multă stimă și dragoste de cum le arătăm, în pornirea noastră necruțătoare? S-ar putea printre bătrânii aceștia, care hotărăsc pentru încă puțină vreme de destinele politice și spirituale ale neamului românesc, numărul celor foarte respectabili să fie cu mult mai mare decât al celor buni de osândit.

E adevărat atunci că s-ar putea deștepta în mintea oricui întrebarea: cum se face că o minoritate putredă a societății românești de după război a reușit – iar acesta ne pare a fi cazul – să hotărască de rosturile obștești, trecând în umbră pe cei numeroși, a căror valoare nu avea decât un cusur: nerodnicia? Dar nu asemenea întrebări pline de miez îngăduie să ne punem pornirea noastră acuzatoare.

Așadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rând! Nu suntem în întregime mobilizați pentru așa ceva? Avem, fiecare, ceva polițienesc în noi. Exercițiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului și denunțarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decât libertatea noastră de a acuza.

Dar trebuie subliniată aici o trăsătură ce ne pare demnă să fie înregistrată într-o eventuală „psihologie românească”: este îndemnul de-a acuza mai degrabă pe vinovatul improbabil de la distanță, decât pe cel sigur, de aproape. Știm cu toții ce „tolerant” e românul cu cei din apropierea sa, cum îi iartă, cum îi înțelege, cum le dosește vina (din bunătate, nu?); în timp ce un același subiect, devenit ziarist ori om politic, nu mai contenește cu acuzații în a căror temeinicie nu prea crede nici el.

Sună, poate, ridicol să-ți amintești de Platon atunci când este vorba de asemenea lucruri mărunțele, cum e viața noastră publică cea de toate zilele; dar ce bine ne-ar prinde (s-o spunem și cu prilejul acesta) o infuzie de platonism! Știți ce propunea autorul acela, care nu prea avea obiceiul să glumească în asemenea materii? Propunea să pârăști, pur și simplu. Să semnalezi frauda vecinului tău cu atât mai mare grabă cu cât vinovatul ți-e mai aproape de suflet. Și să te apropii atât de mult cu pâra încât, până la urmă, să te pârăști pe tine însuți.

Dar afacerea aceasta este deosebit de neplăcută azi. Să te duci la judecător și să spui: am greșit? Nu, așa ceva pare o glumă. Și cum nu ne-ar părea o glumă, când ochii noștri nu văd decât la distanță, când vina nu ni se pare vădită decât dacă e a altuia și cu atât mai vădită cu cât celălalt e mai distanțat de noi înșine?

Acuzația de la depărtare, iată ceva pe placul modernilor. Lupta de la depărtare, participația în toate de la depărtare, crearea de noi „distanțe” între noi și lucruri, prin radio, ziare, telefon și clișeu fotografic; distanțarea noastră progresivă de lume – toate acestea ne definesc. Un om care stă la o prudentă distanță de lumea sa – acesta este, și se mândrește că este, modernul.

Ce să ne învățăm unii pe alții, atunci? Să vorbești despre tine e o indelicatete; să vorbești despre cel care te citește, o indiscreție; atunci să vorbim despre un al treilea, nu? Despre „departele” nostru, cum spunea într-o zi filozoful. Despre ticălosul acela care nu s-a prăbușit încă sub povara păcatelor sale…

Stimați cititori, l-am se scrie cu liniuță. L-am, nu l’am.

Constantin Noica – Eseuri de duminică – Ed. Humanitas, 1992.

foto: (c) pexels