Păstrează-mi un început pentru mai târziu!

Ar fi vrut să îi spună atunci: „Nu mă mai privi în felul acesta, simt că îmi diseci până la os începutul pe care încerc să ți-l ofer și sângerez.” Dar nu a reușit decât să îi zâmbească și să îi cedeze în gând. Mai târziu, mult mai târziu, după ce el s-a metamorfozat în amintire cu iz de specialitatea casei, a reușit să îl recompună bucată cu bucată, ca pe un puzzle care îi dădea mari bătăi de cap. Când l-a cunoscut, era una dintre acele zile în care îți dorești să te cuibărești în tine pentru că simți că ai putea răci din cauza indiferenței cu care ți se pare că te privesc ceilalți. Însă, pentru că nu ai încotro, îți compui cel mai benefic zâmbet pentru sistemul imunitar al felului tău de a fi, îți pui cei mai drăguți pantofi, cu cele mai zgomotoase tocuri și cea mai lină rochie din garderobă și ieși în largul social.

El stătea acolo, la cafeneaua pe care ea a ales-o pentru a-și bea cafeaua în acea zi și a pus imediat ochii pe ea. Avea în fiecare gest, în fiecare mișcare, siguranța celui care își știe victimele, încă înainte de a-și face apariția. I-a cerut un foc pentru țigara pe care o plimba jucăuș printre degete și ea i-a dat. Nu fuma, dar avea întotdeauna o brichetă în poșetă pentru că se temea de întuneric. În special de întunericul din lift. Când te prinde întunericul în atmosfera familiară a propriului apartament, te ia cu somn. Însă, când te prinde întunericul în lift, te înghite obsedantul gând că nu mai ești, că ai dispărut în gaura neagră a propriei existențe. El i-a zâmbit, i-a mulțumit și s-a așezat pe scaunul de lângă, fără să ceară permisiunea. Știa, deja, că este acolo. Conversația, nu mai banală decât orice altă conversație între doi necunoscuți, în primele secunde, i-a făcut să piardă câteva ore bune din timpul lor care era, de fapt, revendicat de mulți alții, în discuții pline de reproș, în alte locuri în care ar fi trebuit și ei să fie.

„Nu reușesc să trec de început, îl aude, la un moment dat, mărturisindu-i. Sunt dependent de început. Fur începuturile care mi se oferă și apoi, ca un ultim hoț, mă retrag, lăsând în urmă uimire și multă, multă furie. O singură dată mi-am dorit să depășesc începutul, să mă pierd pe parcurs, dar ea nu a mai avut răbdare. Am lungit prea mult acel început. Știi, nu este ușor să scapi de o dependență. Totuși, am simțit, cumva, o ușurare că nu am fost eu cel căruia i s-a făcut frică.” După o astfel de confesiune și după ce i-a luat telefonul de pe masă, pentru a-și trece numărul și numele în agendă, s-a ridicat și a plecat. Își amintește și acum cât de greu i-a fost să își spună că nu s-a trezit dintr-un vis ciudat.

După acest incident, zilele și-au văzut de cursul lor firesc. Luni tot de marți era urmat, iar după vineri tot sâmbătă își făcea apariția. Ea, însă, s-a îmbolnăvit de absența lui. Și, a duce absența cuiva pe picioare, nu e puțin lucru. Nimeni nu o mai recunoștea. Se ferea să înceapă ceva, orice, îi păstra lui începuturile pe care le-ar fi putut avea cu altcineva, deși nici măcar nu știa dacă o să îl mai întâlnească vreodată. Uneori avea senzația că și-a pierdut mințile. Mergea, dormea, se trezea, vorbea, își desfășura activitățile zilnice, dar în mintea sa încremenise în acea cafenea, nerăbdătoare să își ofere începutul. Nici măcar nu mai purta bricheta în geantă. Oricum o înghițise întunericul. A încercat să îl sune, dar, întotdeauna, i se răspundea sec: „număr nealocat”. Mergea periodic și în cafeneaua în care îl întâlnise. Pur și simplu nu putea să renunțe la el.

El știa că îi transmisese virusul pe care îl purta în interior ca pe un dat, dar nu era, încă, pregătit să o revadă, să renunțe la dependența de început. Da, îi va fura și ei începutul, însă, dacă nu va mai putea pleca va fi doar o umbră, un animal în captivitate, chiar dacă îngrijit corespunzător. Așa că sărea în continuare de la un început la altul și simțea cum se usucă. Nu mai reușea să își ia vitalitatea din celălalt, indiferent cât de generos era în a oferi afecțiune și se gândea des la ea. Nu, nu o uitase. Mai ales că era singura pe care o prevenise că dăduse peste un dependent. Asta îl și bucura, îl și întrista. Nu știa cum să se poarte pe parcurs. Era expert în începuturi. Spunea exact ce trebuia să spună, făcea exact ce trebuia să facă, se uita exact cum trebuia să se uite pentru a deveni irezistibil în ochii celuilalt. A construi o poveste îi era, însă, o necunoscută în viață. Devenea stângaci, tăcut, ursuz, chiar, și se afunda în depresie. Într-o zi, când și-a dat seama că nu mai dorea un alt început în afară de cel pe care ea ar fi putut să i-l ofere, s-a hotărât să o caute. Era convins că îl căuta din când în când în acea cafenea în care a început totul, și-a strâns tot ce avea prin casă într-o valiză și s-a îndreptat agale spre locul cu pricina. Trecuseră ani de la prima lor întâlnire, dar nu își făcea griji. Simțea că ea l-a așteptat. Ajuns la cafenea, și-a comandat o cafea și s-a afundat în liniștea din palmele ușor tremurânde. Era o dimineață de vară și oamenii din jur își vociferau destinele în urechile lui imune la orice zgomot exterior. Își auzea doar inima bătând regulat. Nici nu își mai amintește când și cum s-a scurs ziua. Poate doar depune mărturie, oricui i-o cere, că într-o lumină artificială de bec, urechile i-au fost desfundate de vocea ei inconfundabilă: „Nu știu de ce mi-a luat atât! Iartă-mă! Să începem!”