Cine nu a văzut nici măcar un spectacol de-al regizorului Radu Afrim, dar se consideră iubitor de teatru, ar trebui să simtă un gol. Când Radu Afrim se oprește asupra unui text, noi înțelesuri ies la suprafață, întregul univers dramatic al autorului este răscolit, dat peste cap, reinterpretat. Mulți îl consideră un vizionar. Dacă alegi să mergi la o punere în scenă semnată Radu Afrim, nu îți garantează nimeni că o să îți placă din cale afară, pentru că este și extrem de incomod, printre altele, dar, cu siguranță, nu te va lăsa indiferent. Detaliul, imaginea disecată până la ultimul pixel, fragilitatea poetică și firescul, frumusețea goliciunii trupești, ochiadele dese aruncate nonconformismului sunt cei mai apropiați sfătuitori ai acestui regizor român, unic prin stilul pe care alege să îl imprime unor texte din dramaturgia națională sau internațională.
În noul spectacol montat de către regizorul Radu Afrim pe scena Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, o adaptare după Femeia mării de Henrik Ibsen, te întâmpină, încă de la intrare, o atmosferă de acvariu imens, mobilat după ultimele tendințe ale design-ului interior și o răceală de lumină albastră de neon care îți înlocuiește sângele cu o tristețe inexplicabilă, dar palpabilă. Imediat ce își fac apariția pe scenă și primele personaje, sentimentele contradictorii îți sunt însoțitorii pe tot parcursul desfășurării acțiunii, indiferent cu cine ai venit, de fapt. Trecerile de la o veselie excesivă, cu note de stand-up comedy și de cabaret, la întunecime sufletească sunt, uneori, atât de bruște, încât ai vrea să scoți capul din acvariu pentru a-ți găsi un martor din exterior care să îți confirme că nu te înșeli.
După cum și-a obișnuit, deja, publicul, Radu Afrim a preluat un text clasic, l-a scuturat bine, fără, însă, a neglija firul narativ, l-a trecut prin propriul filtru și i-a pregătit un concept vizual inconfundabil. Cei care citesc dramaturgie sau își fac un obicei din a merge la teatru, știu că piesa Femeia mării a fost scrisă de Ibsen în anul 1888 la München și că dramaturgul scandinav era îndrăgostit de mare. Tocmai de aceea, povestea acestui text nu poate să nu fie legată de iubirea sa pentru nesfârșitul albastru. Istoria confirmă că în vara anului 1887 acesta a petrecut șase săptămâni în Sæby, de unde s-a inspirat pentru Femeia mării. Inițial, personajul central al piesei ar fi trebuit să fie marea. Stau dovadă și însemnările de început ale autorului: „Farmecul mării. Dor de mare. Afinitatea omului pentru mare. Încătușat de mare. Dependent de mare. Dorința nestăpânită de revenire. O specie de pești care formează un prototip în dezvoltarea speciilor. Mai există rămășițele acestora în mintea omului? În mintea unor indivizi? Marea atotputernică peste stările sufletești. Marea hipnotizează.” De altfel, personalitatea personajului feminin al piesei, Ellida Wangel, are ceva din fluiditatea, din adâncimea tulbure, din agitația și din nestatornicia mării.
În afrimlume, toți oamenii care împing acțiunea din Femeia mării spre o finalitate, doctorul Wangel, Ellida Wangel, a doua soție a doctorului, Bolette și Hilde, fiicele sale din prima căsătorie, profesorul Arnholm, artistul Lyngstrand și Străinul, adevărata iubire a Ellidei, își rostogolesc isteriile, bucuriile de moment, dependențele de alcool, de medicamente, de atenția celorlalți, dorințele răscolitoare și depresiile într-o bucătărie subjugată de modernism sau în spații în continuă mișcare. Stilul vestimentar hipsteresc al doctorului Wangel, mobilierul perfect care lucește cu sclipiri de răceală, de artificialitate și de indiferență, decorul mobil care fură obiecte indispensabile femeii secolului XXI, mașina de spălat, feonul, pentru a exemplifica stări, trăiri sunt doar câteva elemente care fac din Femeia mării afrimiană, o altfel de femeie a mării.
Cu o distribuție care mizează, ca de obicei, pe tinerețe și pe flexibilitate, cu un Ionuț Cornilă, oscilând între comic și dramatic cu ușurința-i caracteristică de a trece de la un registru la altul, în rolul doctorului Wangel, cu o Irina Răduțu Codreanu, întruchipând-o pe Ellida Wangel, când cu sclipiri de profunzime, când lâncezind la malul unei superficialități tolerabile, cu Ana Apetrei și Ada Lupu dând viață fetelor doctorului, cu un Dumitru Năstrușnicu dispus să facă din profesorul Arnholm un personaj de stand-up, cu un Andrei Sava apt doar pe anumite porțiuni să jongleze cu stările eroului în pielea căruia se transpune și cu un Cosmin Maxim care împrăștie parfumul atmosferei de cabaret pe scenă, spectacolul lui Radu Afrim, într-un decor al Alinei Herescu, dă glas unor nevroze independente de perioada istorică. Geamandurile care plutesc prin scenă în timp ce eroii piesei își dezlănțuie sentimentele, proiecțiile video gândite de Andrei Cozlac și Iustin Șurpănelu, peștii și caracatițele din plastic, briza mării redată de curentul stârnit de uscătoarele de păr pornite la maxim animă atmosfera afrimiană de acvariu și aduc elemente din peisajul mării pe uscat și elemente din viața cotidiană la malul unei mări mimate prin efecte sonore și grafice, parodiindu-le, în același timp, se joacă cu viul și cu neființa.
În Femeia mării, nici unul dintre personajele centrale nu este ancorat în realitate și nu își trăiește cu adevărat prezentul. Doctorul Wangel tânjește după soția moartă, prima soție, mama fetelor și simte pentru Ellida mai degrabă o tandrețe încărcată de compasiune. La rândul său, Ellida iubește alt bărbat plecat pe mare și se duce cât poate de des către valurile și albastrul acesteia, într-un soi de ritual zilnic de întâlnire cu adevărata iubire. Radu Afrim, stăpân pe poezia și pe agresivitatea scenică, pe versatilitatea eroilor pe care îi ia în grijă știe cum să redea conflictul dintre lumea interioară și cea exterioară, dintre profunzime și aparențe, astfel încât să nu exagereze nici cu patetismul, nici cu ridicolul. Și, deși Ibsen își duce firul narativ spre un final fericit, el preferă o ieșire din scenă a protagoniștilor care stârnește praf de melancolie, de nefericire.
Ce impresionează, tulbură, nedumerește în Femeia mării afrimiană de la început până la sfârșit? Un dute-vino emoțional, o relație de iubire-ură-hai și puțină compasiune sau indiferență, joaca de-a adevărata natură, nostalgia copilăriei, încâlcirea frâielor nebuniei cu cele ale lucidității, slăbiciunile expuse ochilor celorlalți, imaginile de caleidoscop, un joc inegal al actorilor din distribuție, un decor dinamic, grotescul și puritatea care reușesc, cumva, să supraviețuiască împreună.
