Există o Românie pe care nu trebuie în nici un caz s-o retrăim: e România istoricilor, România viziunii istorice. Începând de la cronicari și până la oricare – sau aproape oricare – cercetător de azi al trecutului nostru, istoricul român s-a speriat. S-a speriat pur și simplu! Așa a făcut Miron Costin când și-a propus, în De neamul moldovenilor, să se ridice, cu istoria românească, până la Traian: se sparie gândul – spune textual cronicarul – să știe că ne putem ridica până acolo. Așa a făcut Mihail Kogălniceanu când, în prefața Letopisețelor, se minuna că am putut rezista de-a lungul timpurilor și că, ori de câte ori păream aproape de pieire, un noroc fără seamăn ne scotea la lumină. Așa face, fără greș aproape, istoricul zilelor noastre: se minunează, se închină și se sperie.

Nu pretindem că istoria României trebuie întreprinsă de oameni care să nu se mai sperie: de vreme ce cărturarii mai de seamă și neînfricații au găsit că trecutul nostru e providențial, așa trebuie să fie. Dar credem că o asemenea viziune a României este bună numai pentru cărturar, iar adoptarea ei de către omul care vrea să construiască românește, iar nu numai să contemple, reprezintă păcatul de care viața noastră publică trebuie să se dezbare.

Când faci bilanțul vieții publice românești de pe la 1848 încoace, te întrebi dacă au comandat vreodată înăuntrul ei alte tipuri de oameni decât avocatul și istoricul. Avocatul – adică profesionistul formelor, al prefacerilor care nu prefac, al soluțiilor care nu dezleagă, al progreselor care nu înnoiesc; pașoptistul de totdeauna; insul steril pentru că nu crede în substanța lucrurilor. Și istoricul – adică insul steril tocmai pentru că respectă prea mult substanța lucrurilor; omul care se sperie, omul care se minunează, omul care n-are nimic de adăugat, dat fiind că realitatea a avut prea multe de spus.

Așa ne-a găsit veacul al XX-lea, veacul tuturor revoluțiilor: cu avocați (sau inși cu mentalitate de avocați), pentru care o revoluție înseamnă o simplă schimbare a textelor de legi; și cu istorici (sau inși cu mentalitate de istorici), pentru care o răsturnare de lucruri era o afacere a lucrurilor înseși, iar nu a bieților oameni puși să le guverneze.

Despre prima atitudine – pașoptistă, imitatoare și sterilă prin formalismul ei – s-a vorbit poate mai mult decât trebuie. Despre cealaltă, atitudinea istorică, sterilă prin respectul opus, față de materia românească, nu s-a vorbit aproape deloc. Ea e totuși încă mai vinovată decât cea dintâi. Căci e mai neaoșă, mai autentică; și e mai cinstită.

Ea, această amăgitoare, în înțelepciunea ei, atitudine istorisită, ne îndeamnă pe toți să „fim cuminți”, să „stăm liniștiți”; să ”așteptăm”; să credem în ”timpuri rele și timpuri bune”; și mai ales să nu ne facem iluzia că putem noi, de la noi, aduce timpuri bune. Nu, noi suntem niște paznici, niște caraule ale propriului destin. Istoria românească s-a făcut singură; te și sperii, te minunezi foarte când vezi cum s-a făcut. Iar dacă te-a pus soarta în slujba acestui neam, păstrat peste veacuri și închegat într-o unitate ca prin minune, nu te îngâmfa și nu te apuca să schimbi ce crezi tu că e de schimbat; căci țara ta e rod minunat, e întâmplare preafericită; e – vorba francezului despre Anglia – une réussite du bon Dieu. Nu umbla prea nepăsător cu asemenea obiecte gingașe, căci s-ar putea să-ți scape din mâini și să se spargă, nefericitule, să se spargă!

Și atunci te sperii de-a binelea. Ce să mai spui, ce să mai faci la tine? Cel mai mic gest poate să fie o catastrofă. Pune-ți lăcat la gură și cătușe la mâini. Nu vezi ce miracol – că există România Mare? Închipuiți-vă, domnilor: o țară mititică, un neam de orfani, aruncat aici, între atâtea imperii și năvăliri și interese! Ce poți decât să te faci mititel, să te ascunzi bine de tot, așa ca nimeni să nu te vadă, și să lași istoria, atât de darnică cu tine, să se facă singură, de tot singură.

  • Așadar să fii vierme, nu? Să fii viermele istoriei. Dar uiți, prietene îmbolnăvit de istorie, îmbolnăvit de cumințenie, de cumsecadenie și de toate virtuțile negative de care ți-a plăcut să ai parte, uiți că vierme nu ești decât în fața lui Dumnezeu. Ești vierme în fața celui raport prin care ești făptură. În fața altui neam, cum ai să fii vierme? Ești neam și tu, adică afirmație de viață în fața altei afirmații de viață; conștiință de sine în fața altei conștiințe de sine, voință față de voință. Aceasta ești. Iar când, la sfârșitul veacului – după cum ți-am s-a spus de atâtea ori -, neamul tău va număra cincizeci sau șaizeci de milioane de inși, care nu se vor mai simți viermi, cum te vor judeca, ființă nerodnică și temătoare ce ești?

Uită istoria, de nu poți să fii viu prin ea. Uită și crede.

Constantin NOICA – Istoria românească și România vie Universul literar, nr. 31, iulie 1940