Dacă îl întâlnești o singură dată pe actorul Dumitru Georgescu, sigur îți vei dori o revedere, în sala de spectacol sau în viața de zi cu zi. Vorbește ca un adult, ca un om ambițios care își dorește să fie din ce în ce mai bun în profesia pe care și-a ales-o, dar simte ca un copil și te privește cu ochi de copil. Are un râs care se sparge în cioburi de sinceritate și un fel de a fi care te dezarmează prin firesc.
A câștigat, în 2013, Premiul pentru cel mai bun actor la Gala Hop de la Costinești pentru rolul din propria sa compoziție, „Gabriel”, text care s-a transformat într-un spectacol și care a suferit mai multe modificări de-a lungul reprezentațiilor. Este angajat al Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași și a jucat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași în spectacole ale unor regizori importanți precum Radu Afrim și Silviu Purcărete.
„Gabrielul”, spectacolul în care se regăsește și se pierde pe sine, i-a deschis multe uși și i-a permis să își manifeste creativitatea și în scris. Dar, fie că îl vezi în „Motanul încălțat”, în „Prințul fericit”, în „Kajtus Vrăjitorul”, în „Gabriel”, în „Pălăria florentină” sau în „A murit Tarelkin!”, tânărul actor Dumitru Georgescu îți transmite, prin fiecare gest al său, bucuria de a se afla acolo, pe scenă, sub ochii tăi și ai celorlalți.
A petrecut anii liceului într-un seminar teologic, dar și-a dat seama, în momentul în care a trebuit să își aleagă facultatea, că actoria este adevărata sa vocație. Repetă de fiecare dată desculț, pentru a simți scândura scenei, cântă pe stradă, dacă așa îi vine, crede în oameni, dar nu le acordă șanse la nesfârșit, se încarcă din energia copiilor, își trăiește fiecare bucurie și fiecare tristețe ca pe o lecție de viață de neratat, lasă iubirea să îi curgă prin vene de fiecare dată când îi simte apropierea, muncește în fiecare zi, uneori până la epuizare, pentru visul său și nu poate suferi oamenii, actorii leneși, care se complac în propria nefericire.
La 26 de ani, actorul Dumitru Georgescu știe ce înseamnă să lucrezi cu regizori care storc ce este mai bun din tine, are o relație foarte apropiată cu acel copil pe care fiecare dintre noi îl purtăm prin viață, învață să spună și nu, dar nu ia niciodată oamenii „la mișto”, simte o tristețe profundă când se uită în ochii cerșetorilor, acceptă proiectele care îl ajută să crească profesional și uman și râde chiar și atunci când viața îi joacă o farsă. Sau mai ales atunci. Pentru că, întotdeauna vede lumina și îi face în ciudă întunericului, ținându-se departe de el.
Dumitru Georgescu, care este, după tine, cel mai bun mod de a te prezenta cuiva care nu te știe?
Sunt Dumi, sunt un tânăr care are ocazia să facă ceea ce îi place. Am visat de mic, ca mulți alții, probabil, să fac teatru și film, am avut norocul de a începe teatrul, de a avea o continuitate, de a jongla între teatrul de păpuși, teatrul pentru copii și teatrul dramatic, de a le face pe amândouă. Așadar, Dumitru Georgescu este un om care își trăiește visul, zi de zi.
Pentru că lucrezi cu normă întreagă la un teatru pentru copii și tineret, Teatrul “Luceafărul” din Iași, este important de știut cum era Dumitru Georgescu copil, la ce visa? Ai avut o copilărie fericită (în ochii tăi se vede că da)?
Da, am avut o copilărie foarte fericită. Eram un copil destul de năstrușnic. Fiind cel mai mic din familie, e o diferență destul de mare între mine și frații mei, nu prea aveam cu cine să mă joc. Dar, pentru că am crescut la țară până la 12 ani, aveam o curte și o casă mare, mă urcam în toți copacii și pe casă. Nu îmi păsa de nimic, nici de observațiile vecinilor, nici de mustrările tatălui, făceam tot ce îmi trecea prin cap. Improvizam păpuși, jucării, mergeam în lanurile de porumb ale vecinilor, noi nu aveam, rupeam știuleții și din mătasea de porumb îmi făceam peruci, eram în lumea mea.
Când ai urcat pentru prima dată pe scenă și care a fost senzația?
Dacă nu vorbim despre anii de facultate, am urcat pentru prima dată pe scenă în 2008, la Teatrul “Luceafărul”. Aveam un rol fugitiv, treceam cu tava pe acolo, dar eram foarte mândru. A fost bine. Nu pot să spun că aveam foarte mari emoții, pentru că nu aveam mult de făcut. Dar îmi plăcea să mă uit la ceilalți actori, să văd ce fac și să mă întreb: “oare eu aș fi putut face ce fac ei?”. Când călcam pe scenă, era un sentiment că orice aș face, orice prostie, oamenii s-ar uita la mine și simțeam că am o responsabilitate, chiar dacă treceam cu tava sau jucam cărți la o masă. Și mai aruncam, din când în când, câte o privire la ceilalți actori transmițându-le că eu înțelegeam ce se întâmplă acolo. Dar, dacă îmi aduc aminte de anii de facultate, pot spune că la primul examen de actorie îmi tremura jumătate de față, mai ales că înainte făcusem un seminar teologic și nu mai avusesem contact cu scena. Îmi dădeam seama, dar nu puteam să o controlez și mai puneam, din când în când, mâna pe ea.
Care sunt calitățile lui Dumitru Georgescu, prin ce se face plăcut și apreciat, de public și de oamenii din jurul său?
Sunt o persoană comunicativă, mai ales după ce am început teatrul. Eram o persoană foarte timidă și teatrul m-a ajutat să mă regăsesc, să descopăr că am ceva de spus, să privesc oamenii în ochi, să am curajul să zâmbesc. De asemenea, consider că sunt creativ, îmi place să găsesc sens în orice, să scriu, sunt sincer, deși nu știu dacă e întotdeauna o calitate. Nu prea mai știu ce să spun, e foarte greu să mă laud.
Dar defectele?
Nu știu să spun nu, întotdeauna spun da. Dacă un prieten îmi mărturisește: “băi, mă simt singur, nu vrei să ne vedem?”, spun da, chiar dacă poate atunci eu simt nevoia să fiu singur. Mă întreabă cineva de un proiect: “poți să intri, poți să faci asta?”, răspunsul este da! Îmi vine câteodată să îmi dau pumni în cap. Acum, ușor, ușor, încep să învăț să spun și nu. Ce mă mai deranjează la mine? Dau foarte multă încredere oamenilor de la început. Dar, dacă unul dintre acei oameni pe care îi investesc cu încredere greșește sau nu se ridică la nivelul așteptărilor, schimb direcția și nu mă mai uit în urmă, nu mai dau o a doua șansă, dacă sunt dezamăgit.
Care sunt principiile care te ghidează în viață și îți susțin coloana vertebrală, atât în viață, cât și pe scenă?
În primul rând, perseverența, disciplina, rigoarea. Am avut o problemă foarte mare de dicție în timpul facultății, nu spuneam finalurile de cuvânt, de aceea, aproape în fiecare dimineață, fac exerciții de dicție. Apoi, nu fac rău cuiva intenționat. De exemplu, dacă sunt pe scenă cu o persoană cu care nu mă înțeleg în viața de zi cu zi, nu i-aș face niciodată “glumițe”, să nu îi dau replica la timp, să spunem. Sunt actori care fac asta. Nu aș putea să îmi bat joc de cineva, pentru că, la rândul meu mă gândesc cum ar fi dacă cineva mi-ar face mie asta. Chiar și în viața de zi cu zi nu iau “la mișto” oamenii, pentru că, în general, ceea ce nu îmi place mie să mi se întâmple, nu fac celuilalt.
Cum este să fii tânăr actor în România?
Foarte fain. Cine spune că nu ai șansă ca actor, înseamnă că nu a încercat. E greu, e foarte greu, dar, dacă ești consecvent și îți place ceea ce faci, când cineva îți închide o ușă, te duci pe altă ușă. Pentru mine România e țara tuturor posibilităților. Păi aici, oricât de netalentat ai fi, tot ajungi să joci într-un spectacol, tot ajungi la televizor, tot ajungi să faci orice. Iar, ca tânăr actor, ai posibilitatea de a juca în teatru independent, poți să îți faci, oricând, o trupă, poți participa la festivaluri, să te faci remarcat. Nu e ideal să joci doar în baruri, dar până intri într-un teatru, dacă vrei să joci, joci oriunde. Regizorii caută tineri la castinguri, pentru că angajații teatrului sunt, de multe ori, oameni de peste 30 de ani. Ca tânăr actor, poți să te duci la casting și nu te dă nimeni afară, niciun regizor. Singura chestie frustrantantă sunt banii. Dar îți asumi. Iar eu cred că, la un moment dat, dacă joci, joci, joci, nivelul tău crește și ai pretenții, nu mai joci pe foarte puțini bani. La început e foarte greu, e drept. Dar, întâi demonstrează și după cere mai mult.
De ce ai ales Iașul?
Nici nu m-am gândit să dau în altă parte, îmi place Iașul foarte mult. La mine alegerea pentru teatru a venit cu trei zile înainte de a da admitere la facultate. Ai mei nu voiau să dau la teatru, voiau să continui cu teologia și să fiu preot. Aveam deja două surori stabilite în Iași. Nu știam cum e la București, la Cluj, voiam să fac teatru și am dat la Iași pentru că eram în Iași. Și nu am fost dezamăgit. Nu vreau să plec deocamdată din acest oraș, cred că se pot face lucruri bune aici. E drept că mi-ar plăcea să fac și film și în București, de exemplu, aș avea mult mai multe șanse. Însă, întâi să cresc, mai am foarte multe lucruri de învățat. Nu vreau, încă, să am decepții, vreau întâi să fiu o persoană cu o coloană vertebrală.
Cum este pentru tine starea de dinainte de a urca pe scenă?
Am foarte mari emoții până să intru pe scenă. Mă plimb dintr-o parte în alta, mai vorbesc cu ceilalți, dar foarte scurt, vreau să fiu în lumea mea și să mă gândesc la ce am de făcut.
Dar starea de după ce părăsești scena?
Depinde și de spectacol. De obicei, reușesc să mă detașez de personaj destul de repede. Dar, de exemplu, când îl joc pe Gabriel, îmi trebuie cam jumătate de oră-o oră să îmi revin, să scap cu totul de emoții. E drept că e un spectacol pe care îl duc singur. În celelalte spectacole pe care le joc îi am și pe partenerii de scenă, emoțiile se împart, parcă.
Ce te bucură?
Ascult foarte mult muzică. Îmi plac foarte mult copiii. Îmi place să stau cu ei, să discut cu ei, la “Luceafărul”, de exemplu, după spectacole sau la aplauze, mă încarc din energia lor. Dacă nu aș fi făcut teatru, aș fi fost o bonă bună. Îmi place să merg să vizitez, să descopăr locuri noi, mai puțin explorate. Cred că, dacă aș avea foarte mulți bani, două luni pe an nu m-aș mai întoarce acasă, m-aș duce cu rucsacul în spate în lume. Întâi aș începe cu România și apoi aș pleca spre alte țări. Alte culturi decât cea în care am crescut mi-au stârnit întotdeauna curiozitatea.
Ce te întristează?
Cerșetorii și bătrânii de pe stradă. E singurul lucru care mă întristează foarte tare. Întotdeauna mă gândesc, când îi văd, cum m-aș fi descurcat eu, dacă m-aș fi născut într-o familie de cerșetori. Așa mi-a venit și ideea spectacolului “Gabriel”, spectacol care este gândit, scris și jucat, în totalitate, de mine. Îl aveam în minte de mult timp, dar nu am scris nimic, pe parcurs m-am atașat și de numele Gabriel, iar acum doi ani în Sighișoara am văzut pe stradă un copil cu mama și cu un alt copilaș în brațe. Era atât de expresiv copilul respectiv, încât m-am oprit, i-am făcut câteva fotografii și am vorbit puțin cu el. Am aflat că taică-su era foarte violent, alcoolic și că el și cu mama sa au preferat să plece, să stea în stradă și să cerșească. Când am ajuns acasă, am început să scriu, punându-mă eu în situația copilului respectiv. Așa a început “Gabrielul”, spectacolul. L-am schimbat de mai multe ori, de când l-am jucat pentru prima dată în Cafeneaua Maideyi și până în prezent. De-abia acum, pe scena Teatrului Național “Vasile Alecsandri”, am ajuns cu el într-o formă finală.
Ce te inspiră când lucrezi la text sau la un personaj?
Dacă scriu, pornesc de la muzică. Mă inspiră orice. Oamenii, vântul, ploaia, dragostea, o, da, dragostea! De obicei, merg pe stradă, cu muzica care îmi place în căști și, ori mă așez pe o bancă, ori mă uit la oameni și îmi iau inspirația. În general, îmi plac oamenii, îmi plac poveștile oamenilor. Nu cred, eu cel puțin, că un personaj se construiește din imaginație. Dacă nu găsești în tine resurse, te poți raporta la ce observi la ceilalți, la oamenii obișnuiți din jur.
Care îți sunt pasiunile, dincolo de scenă?
Îmi place să ies cu prietenii, îmi place să cânt la karaoke, deși nu am o voce strălucită. Cânt aproape tot timpul. Și pe stradă mă opresc, câteodată, și cânt. Îmi place să citesc, să scriu, să dansez, să vizitez locuri noi, să călătoresc.
Care este relația cu acel copil din tine?
Foarte bună, foarte apropiată. Nici nu vreau să mă maturizez, să mă transform într-o persoană responsabilă care nu își mai permite să facă tot ce îi trece prin cap și care trebuie să țină cont de vârsta pe care o are. Dacă nu deranjez sau nu jignesc pe cineva, îmi place să mă “prostesc”, copilul din mine cred că e mai pronunțat decât adultul din mine, deocamdată. Până ajung să mă căsătoresc și să fac copii.
Preferi cantitatea sau calitatea, când alegi ce joci sau când ți se propune un rol?
Acum aleg calitatea, îmi permit să mai și refuz. Am refuzat, deja, două propuneri foarte bune, una de a-l juca pe Pălărierul din “Alice în Țara Minunilor” pentru că nu aveam timp, deși inițial spusesem da. Dar asta vine cu timpul. Nu termini facultatea și spui “eu aleg”. La început te duci cu capul înainte. După absolvire, voiam să joc foarte mult, jucam orice.
Ești un actor cu tabieturi, cu superstiții?
Da, întotdeauna repet desculț și toată lumea mă întreabă de ce. Îmi place să simt podeaua scenei. Actorii mă ceartă, îmi spun că o să răcesc, că o să îmi intre un cui în talpă. La început îi mințeam pe cei de la “Luceafărul”, le spuneam că nu am papuci de scenă, până și-au dat seama că nu este așa. După care, am început să îmi iau ciorapi mai groși, din lână, când repetam iarna. Dar, m-am obișnuit așa, să repet desculț. Iar în ziua premierei, întotdeauna vin cu un tricou pe dos.
Ce te motivează să fii mai bun, ca om și ca profesionist?
Eu, în general, sunt o persoană optimistă, o persoană care vede partea bună din orice. Fac parte din acea categorie de oameni care cred că, dacă gândesc pozitiv, li se întâmplă lucruri pozitive. Mie îmi vine să râd când sunt într-o situație dificilă. Mi s-a întâmplat de multe ori să rămân fără bani și să încep să râd, să fac haz de necaz. Iar ca profesionist, cred că dacă vrei să rezisti pe scenă și să ai ceva de spus, trebuie să fii din ce în ce mai bun. Nu poti să fii extraordinar de la început, imediat ce ai pășit pe scenă, dar e responsabilitatea ta, în momentul în care ești acolo, să evoluezi. Nu îmi plac actorii leneși. Cunosc oameni care “put” a talent, dar lâncezesc.
Care sunt satisfacțiile și tristețile unui actor?
Satisfacțiile cele mai mari sunt de la public, când știi că faci ceva bun și primești un feedback de la oameni pe care nu îi cunoști. Iar de suferit, suferi, din punctul meu de vedere, când ești nedreptățit, dar trebuie să stai cu capul plecat, pentru că sunt alții mai puternici.
Cum vezi tu critica de teatru, ce relație ai cu criticii?
Eu citesc tot ce se scrie, indiferent dacă este despre mine sau despre altcineva. Cred că ar trebui să ajute actorul, în primul rând, nu să îl descurajeze, să îl dezarmeze. În Iași, cel puțin, oamenii care scriu despre teatru uită, de cele mai multe ori, să precizeze cât de importanți sunt actorii într-un spectacol, de multe ori vorbesc doar despre regie și despre actori foarte puțin.
Care îți sunt viciile?
Fumez. Vai, fumez! Și îmi place. Și nu vreau să mă las. Deși nu aș fi crezut. Până anul trecut, nu am fumat deloc.
Te urmăresc personajele pe care le joci?
Depinde de personaj. Dar, da, Gabrielul mă urmărește, fiind cel mai complex și mai apropiat de mine personaj, deocamdată. Așa că, ori Gabriel e Dumi, ori Dumi e Gabriel.
Ai avut vreodată fantezii cu un alt Dumitru Georgescu? Te vezi în pielea altcuiva sau te mulțumește această versiune a ta?
Sunt foarte mulțumit de această versiune a mea și sufletește și profesional. Îți jur, nu am niciun regret. Sunt atât de bucuros cu toate alegerile pe care le-am făcut, nu aș schimba nimic, nici din trecut și nici nu aș vrea să știu ce se va întâmpla peste un an și să fac acum o alegere.
Vorbește-ne puțin despre proiectele pe care le ai în desfășurare și despre planurile de viitor.
În prezent joc în spectacolele de la teatrul la care sunt angajat, “Luceafărul”, în spectacolul “Gabriel”, în “A murit Tarelkin!”, la Sala “Uzina cu Teatru” a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași și în “Pălăria florentină” la Sala Mare. În viitorul apropiat, voi juca în noul spectacol pus în scenă la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” de către Radu Afrim, Femeia mării de Ibsen, voi fi Hans, sculptorul, în dublă distribuție cu Andrei Sava, pentru că voi pleca într-un turneu de 18 zile cu Teatrul “Luceafărul”, în Italia și nu pot fi la premieră aici. Apoi, mai am un proiect de teatru independent și voi mai juca și într-un spectacol de licență la Teatrul Național “Vasile Alecsandri”, Sala “Uzina cu Teatru”, în regia Irinei Crețu.
Dacă ai putea, ce ai schimba în viața ta, în jurul tău?
Aș schimba mentalitatea oamenilor. Mi-ar plăcea, de asemenea, să fac mai multă muncă de voluntariat. La un moment dat, m-am implicat într-un proiect inițiat de o cafenea din Iași, “Ospătari de șapte stele”. Banii câștigați din bacșiș mergeau la o casă de copii. Și aș mai face-o. Dar, da, mentalitatea oamenilor e singurul lucru pe care l-aș schimba în jurul meu, gândirea de genul “lasă că e bine și cu atât, ne mulțumim și cu atât, lasă că alții o duc mai rău decât noi”.
