Anul trecut, într-una din zilele coapte de soare ale lunii octombrie, Nora Iuga mi-a dăruit un zâmbet la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Acum îmi amintesc de expresivitatea transmisă atunci, precum și de ochii ei închiși la culoare care vorbeau neîncetat, însă nu în avalanșă, ci lăsându-ți timpul necesar cât să le auzi sonoritatea magică. Priviți în adâncuri, scanând în interiorul lor uman, ochii aveau culoarea deschisă a cuvintelor scrise în timp de însăși autoarea lor. Citind-o recent, mi-a atras atenția percepția fizică și metafizică pe care o acordă, în spațiul intim al memoriei, iernii.

Într-un interviu acordat Diei Radu, editor cultural și redactor al revistei Formula AS, scriitoarea Nora Iuga descrie parcursul pe care îl urmează gândul până să ajungă să îmbrace starea în care este imagine. Așadar, despre gând ca imagine a propriei interiorități, ca memorie a simțurilor care păstrează emoția primă a amintirii. Ca o formă de a se întoarce la copilărie, când bucuria exista fără prezența unui obiect aparent și fără dorința de a găsi neapărat răspuns la chinuitoarea întrebare de mai târziu, „de ce?”.

Mărturisește că nu-i plac plimbările prin zăpadă, care aduc cu ele frigul și întunericul:

„(…) decât atunci când nu e nicio pală de vânt, când nu se clintește nicio creangă, când liniștea e deplină și aerul complet static, când ninge cu fulgi foarte mari și scârțâie zăpada sub picior. Sau când e soare, totul e încremenit, iar albul devine orbitor, încât ai senzația că te miști într-o supra-lume.”

Abia într-un astfel de moment suspendat în albul liniștii, Nora Iuga s-ar putea plimba ore în șir. Aerul de poveste al anotimpului opalin începe să fie respirat la vederea primilor fulgi de zăpadă, când se declanșează în solaritatea ființei sale o bucurie frenetică: „E o explozie de entuziasm pe care cred că o avem cu toții de mici și care se repetă an de an. Nu cred că există om căruia să nu-i vină să strige «Ninge!», cu exaltarea de atunci, când vede pe fereastră primii fulgi.” Însă, alte sensuri îi rămân pictate în suflet de însăși majestatea sa, iarna.

Amatoare a iernilor rusești revelate în lecturi, revine la semnificația interiorizantă, cu irizații psihologice, în care „iarna înseamnă frig aprig”, iar expresia verbală „Mi-e frig” accentuează certitudinea unei singurătăți și sentimentul de siguranță după care orice om tânjește și la care ajunge doar atunci când se află alături de o ființă. Corespondentul sinonimic al lui „mi-e frig”, „sunt singur”, accentuează auzul ecoului strident al omului care are nevoie de tine, are nevoie de celălaltul lui.

„Fetița cu o mie de riduri” continuă ca o visătoare să recompună imaginea răscolitoare a iernii, dându-i accente de confesional:

„Știți, toată viața mea am avut un vis de iarnă. Mi-am dorit să călătoresc într-o troică, îmbrăcată toată în blănuri, cu un bărbat pe care să-l iubesc. Caii să aibă clopoței, ca-n Anna Karenina, și să traversăm împreună o pădure înghețată. M-a ținut ani de zile dorința asta și n-am ajuns niciodată la hanul visat. De altfel, cele mai frumoase întâmplări ale mele au fost visele, fiindcă nu s-au împlinit niciodată.”

Iarna mai aduce cu ea și literele autocunoașterii prin apropierea de cărți, prin tendința de a ne oferi mai mult răgaz pentru creativitate, imaginație, fantezie, interpretare, visare, domolire a ritmurilor exterioare și regăsirea esenței în liniștea care ne conferă stări de spirit motivante, prielnice reflectării prelungite. Ca și cum ni s-ar îngădui să existăm, sufletește, în afara timpului, pentru un anotimp…

Cu alte cuvinte, cu cele ale autoarei Nora Iuga:

„(…) iarna e anotimpul propice pentru creație. E ceva cu anotimpul ăsta, are o dimensiune metafizică, o tragere la somn, la visare, la imaginație. Iarna are o liniște a ei, greutatea zăpezii încetinește ritmurile exterioare și le stârnește pe cele interioare. Parcă se coace ceva în fiecare om, la căldură, în spatele perdelelor trase.”

Îmbrăcarea caselor în lumini din ce în ce mai intense și strălucitoare, precum și decorarea brazilor cu globuri și ghirlande, dorința de a colecționa obiecte și decorațiuni sofisticate, cât mai în pas cu moda, toate acestea reprezintă o necunoscută asumată conștient de domnia sa, care are o viziune proprie despre locul în care își duce traiul zilnic. În acest sens, afirmă că o interesează casa dinlăuntrul ei, casa legată de propriu-i mecanism interior „printr-un cordon ombilical, cum e casa melcului, care și-o cară cu el peste tot.”

O propoziție din interviul acordat de scriitoare, care reiterează aceste gânduri, sună așa: „Eu nu mi-am dorit niciodată o casă muzeu.” Aflăm, astfel, că celebra Nora Iuga nu și-a dorit niciodată să locuiască într-o casă excentrică, preocupându-se cu predilecție de dimensiunea estetică a sufletului său, pe care l-a hrănit în permanență cu fibre și substanțe culturale, cum au fost și cum sunt și astăzi: mersul frecvent la teatru, la concerte, la cinematograf, lectura și scrisul…

Autor: Ștefania Argeanu, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea Psihologie